Ultimul act…

Senzaţionalul era în rolul din filmul Moartea Domnului Lăzărescu, care i-a adus actorului Ion Fiscuteanu aprecieri la superlativ absolut. Marele Premiu atribuit filmului la Cannes, în 2005, Premiul „Lebăda de aur” pentru cel mai bun actor, obţinut de Ion Fiscuteanu la Copenhaga, în 2005, îndreptăţesc superlativele în comentariile de actualitate culturală. Numai că acestea sunt, acum, frânte, de afişul în care actorul este distribuit în ultimul act… Comentariul poate fi reluat … Aplauze domnului Ion Fiscuteanu pentru un rol……………………………………..din celălalt tărâm.

A trăit teatrul şi filmul, viaţa, cu plinătate, cu îndârjire şi exigenţă, cu sensibilitate şi mirare, cu lecturi din marea literatură, cu discreţie şi demnitate, cu talent şi trudă. Era, în luminile rampei, pilduitor. Replica sa numea convingător sensul…Dacă arderea nu are loc în numele omului, searbădă artă e teatrul, părea, mereu, că declamă Actorul; şi spunea într-un interviu : Timpul nu-mi mai permite să fiu modest.

Din anul absolvirii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, 1962, până în clipa când îmbracă haina de scenă a dalbului pribeag, (replicând : n-a şti nimeni că m-am dus, / numai îţi vedea că nu-s), Ion Fiscuteanu a fost, pe rând, pagină de reverberaţie din scrisul lui D.R.Popescu, Romulus Guga, Shakespeare, O’Neill, Eugen Ionescu, Cehov, Dario Fo, Caragiale. S-a numit Svejk, Lopahin, Ioachim, a  onorat distribuţia din Glissando sau Iacob sau Moartea Domnului Lăzărescu – apogeu al carierei, după care simţea că nu mai poate juca orice. Talentul devenise autoritar. Actorul, în togă, purta povara succesului; cu bun-simţ, cu măsurată mândrie. Timpul îi făcuse dreptate.

Jucase în Teatrul din Piatra Neamţ şi mulţi ani la Naţionalul din Târgu-Mureş, jucase în filme, sub ochiul ager al lui Mircea Danieliuc sau al lui Lucian Pintilie, era aplaudat, însă nu explodase pe măsură splendoarea succesului, până când un aler ego nu s-a numit Domnul Lăzărescu. Profesional, prin acest personaj provincia dispare; e mijloc de lume în care actorul e  uluitor, în aura talentului înăscut şi crescut, şi în undele de emoţie ale omeniei. Să nu uităm că Ion Fiscuteanu venea spre reflectoarele scenei şi ale platourilor de filmare din satul bistriţean Sânmihaiul de Câmpie, de unde a luat inefabil pentru o viaţă întreagă, pentru zecile de roluri şi pentru cartea de proză pe care a publicat-o, la maturitate, la Târgu-Mureş, Strugurii de furat îs mai buni.

În prologul spectacolului Livada cu vişini, Ion Fiscuteanu, Lopahin, cu o uimitoare stăpânire de sine, sugerând că va fi  stăpânul Livezii, atinge cu bastonul cortina scenei, care , la această atingere, se ridică, dezvăluind spectacolul. Vraja mizanscenei se repetă; într-un sens oarecum invers. La scenă deschisă, Actorul atinge cortina, care coboară, învelind spectacolul; deocamdată într-o amintire, mai târziu într-o curată şi binemeritată exegeză. Dacă publicul aplaudă căderea cortinei, Actorul  îşi pleacă fruntea într-o reverenţă fără de sfârşit.

În culise, abureşte recuzita, linu-i lin, ca în… colind.