Transilvania – taramul nemuririi

De curând o vorbă spusă de cineva mi-a deschis calea unei noi căutări; astfel soarele mi-a picurat din nemurirea luminii şi alte interpretări pentru un spaţiu ce pare destinat să poarte povara şi bucuria  unui ideal înalt.

Marii căutători ai luminii au fost şi cei care uneori au avut un destin tragic. Prometeu, dăruind oamenilor cunoaşterea, focul înţelepciunii, s-a jerfit pe sine. Socrate, prin principiile sale ce vizau o schimbare pozitivă şi-a atras duşmănia şi moartea din partea celor care nu l-au înţeles. La fel Iisus şi mulţi alţii pe care istoria i-a uitat. Se pare că lucrurile frumoase, înălţătoare, se obţin cu greu, şi necesită multe sacrificii. Greşelile aduc la rândul lor multe clipe de trudă pentru îndreptarea răului săvârşit.

Poate că truda şi jertfa care a însoţit şi însoţeşte drumul neamului făurit în focul din creuzetul vremurilor în spaţiul Carpato-dunarean este datorat unui destin cu înalte conotaţii spirituale. Atunci când tălmăciam termenul Ardeal descopeream sensul de altar, iar când vorbeam de cuvântul dac ajungeam la energia primordială – Daksha; numele de TRANSILVANIA este chintesenţa unor simboluri şi înţelesuri adânci, care se adaugă celorlalţi termeni pentru a defini un adevăr profund. Herodot a fost impresionat de înţelepciunea/cunoaşterea geţilor, povestind: „Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că acela care piere se duce la Zalmoxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis.” (Istorii IV 94)

Dacă ne luăm după teoriile unor autori Transilvania înseamnă „dincolo de pădure” şi vine din latina medievală; dar Europa are un relief variat în care lanţurile muntoase din sudul până în nordul ei formează zone împădurite urmate de dealuri şi câmpii, deci multe zone sunt dincolo de păduri – şi explicaţia este poate  prea simplistă. M-am aplecat asupra limbii sanscrite, căci ea este considerată o religvă a vremurilor de demult,  când s-a format poporul indo-european. Înţelesul pentru TRAN-SIL-VA-NIA îl voi analiza, începând cu VA, care în sansacrită indică posesia originii, iar VAMSA înseamnă atât stuf, coloană vertebrală, linie cât şi seminţie, neam. Acest VAMSA şi mai ales VAM au stat la baza formării termenului VAMÃ (după DEX din maghiară); conform speciaiştilor francezi VAM înseamnă a voma, dar şi a rejecta, a respinge, a arunca înapoi. În prezent vama este un punct pe linia (VAMSA) de demarcaţie dintre două ţări, unde anumite persoane pot fi respinse atunci când încearcă să intre în ţară, iar altele expulzate. SILA înseamnă piatră, SILANYASA – piatră de temelie în sanscrită, iar prin SIVA  se înţelege ceva propice, favorabil (care în timp a fost înălţat la rangul de zeu suprem, Shiva – care a ajuns să simbolizeze puterea creaţiei). Rădăcina sanscrită NI se traduce prin „care îndrumă” (qui guide, qui dirige), iar ca verb înseamnă „a intra în” (entrer dans) – poate chiar prin porţile de la Tărtăria.

Munţii Carpaţi formează o adevărată cetate de piatră, acoperită de păduri (VANA în sanscrită), în care unii arbori (SÃLA – lemn pentru construcţie, sculptură) precum stejarii sunt folosiţi încă la construcţia de biserici şi porţi în Maramureş. De asemenea SÃLÃ (în sanscrită)  înseamnă colibă, casă sau  sală – şi de aici sălaş (exilat pe nedrept de DEX în maghiară) şi Sălaj. TRANA se poate traduce prin protecţie, refugiu, adăpost pentru a salva, a ocroti. TRANSILVANIA este sălaşul de început, unde s-a aflat îndrumătorul, ghidul spiritual (Zalmoxis) care a înţeles şi ocrotit nemurirea; este piatra de temelie a unei culturi şi civilizaţii ce poate dăinui peste timp (asemeni conceptului de nemurire), care azi ni se revelează, oferindu-ne ocazia de a o păstra vie în inima şi spaţiul nostru pământesc. Putem fi stejarul lui Avram Iancu, teiul lui Mihai Eminescu, pădurea spiritelor ce veghează alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt plaiul strămoşesc. Noi putem păstra tărâmul nemuririi prin noi şi urmaşii noştri, preţuind tradiţia şi memoria strămoşilor noştri.