Traditie si folclor – Un exemplu viu de constiinta religioasa

Aşezat la limita dintre fizic şi metafizic, cu încălcări dese în ambele ţinuturi, ţăranul român trăieşte într-o continuă trăire şi viziune metafizică şi religioasă. Viaţa acestuia este străbătută de un bogat şi continuu suflu mistic. Omul simplu, cu ruşinea de oameni şi cu frica de Dumnezeu, caracteristică ce-l deosebeşte de „omul recent”^[1] – „modern”, conştient de această poziţionare a sa în sfera celor două lumi, completându-se reciproc una pe cealaltă, el, ţăranul român îşi exercită fiinţa pentru a depăşi trecătorul din el.

Acesta trăieşte condiţia materială, cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat, a rămâne „orizontal”, dar pentru ca acesta să se ridice la sfera celor înalte, la împlinirea rosturilor sale superioare de om „vertical”, răspunde cu o intensă viaţă interioară, liturgică, manifestându-se în sfera celor care nu-L caută caută pe Dumnezeu ci deja Îl şi poartă cu ei.

Acest necuprins al lumii cu toate tainele lui ţesut în fiecare făptură – numit în teologie eu pnevmatizat – în fiecare chip şi asemănare, act şi trecere, în toate tainele existenţei sale însăşi, îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului şi sprijinului absolut: Dumnezeu! Dumnezeu pentru ţăranul român nu este o idee ci o realitate vie, nu este aici sau dincolo ci este pretutindeni. Omul, nu este o expresie a pământului acesta ci este o expresie concretă şi palpabilă a cerului, a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu şi se întoarce tot la Dumnezeu cu roadele sale care de cele mai multe ori la ţăranul român se văd în sclipirile sale artistice.

Aşadar, în viaţa unui om sau în viaţa de familie a unor oameni, sunt trei momente sau trei etape principale, ca nişte punţi ce leagă între ele evenimente şi marchează trecerea timpului şi urma unui om pe pământ:

–    Botezul
–    Nunta
–    Înmormântarea

Astfel, să reflectăm puţin asupra primului din succesiunea celor trei etape ale vieţii omeneşti, Botezul. Aşa cu cărămida este alcătuită din pământ, apă şi foc tot astfel şi viaţa omului este compusă din acest triolet de elemente pe care le-am amintit mai sus. Viaţa este una, unică şi irepetabilă pentru om. Acesta o experiază toată aşa cum este ea, dar diferă de la zonă geografică, la regiune culutrală şi ţinut religios. Tăranul român este născut cu ideea de Dumnezeu şi face parte, fiinţial vorbind, din compuziţia sa aşa cum face parte în mod firesc un oarecare organ din corpul omenesc. Diferitele lui momente şi stările lui sufleteşti îl fac pe ţăranul român să respire prin toţi porii lui cultură, să creeze şi în acelaşi timp să se identifice cu creaţia sa personalizând şi personificând etapele vieţii sale coborându-le de la Dumnezeu mereu aproape de el (om) bucurându-se de ele atunci când îi vine vremea.

Românii sunt un popor de veche cultură populară, expresie a acesteia fiind vechile sale organizaţii, ca Obştea sătească cu scaunele de judecată ale bătrânilor, organizaţii preţuite şi imitate de neamurile cu care au ajuns în contact. O expresie a spiritualităţii sale sunt şi nesecatele forme de literatură orală, de rituri şi obiceirui, de sărbători şi evenimente de familie, de cântece şi jocuri, păstrate nealterate de veacuri până în zilele noastre printr-o tradiţie orală din generaţie în generaţie.^[2]

În contiunare pentru a putea reda cu cât mai multă exactitate momentul pe care l-am ales, primul din succesiunea firască a evenimentelor şi anume Botezul, va trebui să facem câteva note explicative în legătură cu pronunţia, cu modul în care trebuie pronunţate cuvintele şi mai exact grupurile de litere, vocale şi consoane, pentru a putea fi cât mai aproare posibil de evenimetele ce s-au petrecut pe care memoria poporului le-a consemnat foarte bine transmiţându-le peste negura timpului din generaţie în generaţie cu multă evlavie creşină ca o aducere aminte de cei străbuni.

Concret: ghe, ghi, se citeşte ge, gi, ca de exemplu: unghe – unge (unde); ghin – gin (din): ,,Măgheran ghi pe gheluţ” – ,,Mageran gi pa geluţ” (,,Măgheran de pe deluţ”); che, chi se citeşte ce, ci: cheatră – ceatră (piatră), sau chiceoare – cicioare (picioare); t'e se citeşte ce: Blagoveşt'enii – Blagoveşcenii (Blagoveştenii), sau Bobot'ează – Bobocează (Bobotează); frunt'e – frunce (frunte); fet'e – fece (fete); e se pronunţă e deschis: ie (ea), a me (a mea), aşe (aşa): ,,Ghe-i şăghe, ghe nu-i şăghe” – ,,Ge-i şăge, ge nu-i şăge” (,,De-i şedea, de nu-i şădea”); o se pronunţă o deschis: „No hai!” (,,Noa, hai!”); c, g, n, consoane palatale, cu pronunţie palatalizată (muiat): ce (ce), gin (vin), ginars (vinars), niriic (nimic), nilos (milos); O se foloseşte, uneori, în loc de ori: ,,O t'e du unghe-ai pornit” – ,,O ce du unge-ai pornit” (,,Ori te du unde-ai pornit”); h'ir se citeşte cir (fir): ,,Ghila h'ir ghe cărujele” – ,,Gila cir ge cărujele" (,,De la fir de cărujele”).^[3]

Înainte de a-i sosi ceasul aducerii^[4] pe lume a unei noi vieţi, femeia însarcinată se pregătea atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Se pieptănă, spală, aranja şi mergea la biserică, la preot, unde se spovedea şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului. Femeile care mureau la naştere şi erau pregătite după rânduială sunt considerate ca nişte muceniţe. Înainte de apariţia caselor de naştere pe lângă dispensarele medicale comunale, femeia însărcinată năştea acasa sau „unde-o apuca ceasul”. Acasă la ea era invitată una din moaşele satului.^[5]
 
Prima baie a noului născut

Prima „ciupă” (scaldă – baie) se făcea de către moaşă, cu apă curată din fântână. Apa se punea la fiert, iar după ce se răcea puţin se turna în „ciupa” (covată – vană) din lemn unde se făcea prima baie noului născut. În apă, la băieţi, se punea cunună de barbânoc din steagul de la nunta părinţilor, iar la fete cunună din barbânoc^[6] cu care a fost mireasă, mama. Aceste cununi se păstrau special pentru acest moment, în lada de zestre. Copilul se scaldă pe cunună ca să fie „frumos şi drăgăstos ca şi cununa.” Apa din scăldătoare se aruncă pe flori sau într-un loc curat. Copilul era înfăşat în scutece făcute din cămaşă de pânză a tatălui, pentru baieţi, iar pentru fete în scutecele care proveneau din poalele de pânză ale mamei. Scutecele nu se scoteau din casă şase săptămâni, până dupa „botejune”. După ce se scoteau afară, nu erau lăsate să „sfinţască” (apună) soarele pe ele ca să nu se apropie „cel necurat” de noul născut.^[7]

Dacă se mătura în casă, după asfinţitul soarelui, gozul (murdăria) se lăsa în casă pâna a doua zi dimineaţa ca să nu se spurce soarele. Dacă din greşeală, soarele apunea pe scutecele puse la uscat, se scuturau în casă deasupra focului, de trei ori, şi se sufla deasupra pruncului, în semnul sfintei crucii, ca nu cumva „cel necurat să-i ieie linistea.” Copiii erau ţinuţi de către mame să nu doarmă „pe (în timpul) sfinţitului soarelui”. Dacă cumva, din greşeală, copilul adormea, mama aprindea o cârpă de cânepă cu care înconjura leagănul de trei ori, după care cârpa era aşezată sub leagăn, ca pruncul să fie bine afumat, iar „cel necurat” să nu aibă cumva putere asupra lui.^[8]

Lehuza

Lehuzele, timp de şase săptămâni, nu aveau voie să gătească, nici să meargă la fântână ca să nu se facă „codaţi” (viermi) în apa fântânii şi nici la câmp nu aveau voie să   lucreze ca să nu bată ghiaţa. „Nu era slobod” (voie) ca în acest interval de şase săptămâni să laşi copilul singur în casă. Trebuia să pui mătura sau foarfeca, pe leagăn sau în pătuţul în care era culcat, ca să nu se apropie duhul cel rău de el, să-1 schimbe şi să-1 „scimosască” (ca să-l urâţească, sluţească). Mama Pădurii schimba de obicei copiii frumoşi şi punea în locul lor copii „hâzi” (urâţi) sau îi făcea pe copii să sufere de spaimă.^[9]

Pentru femeia lehuză şi pentru copilul nou născut, încă din prima zi de la naştere, moaşa ducea la preot apă curată, care era sfinţită. Cu această apă sfinţită se stropea casa şi lehuza şi se punea în baia copilului până la botez. Acasă lehuza nu avea voie să fie vizitată până după ce se aducea această apă de către moaşă. Pentru a avea lapte, mama consuma foarte multă pâine cu ceapă.^[10] La patruzeci de zile după naştere, lehuza mergea cu copilul la biserică pentru molitfă.^[11] Femeii i se citea o rugăciune la uşa bisericii, după care avea dreptul să intre în biserică, iar copilul era îmbisericit. Băiatul era introdus în altar unde era închinat în cele patru colţuri ale sfintei mese, iar dacă era fată se făcea doar închinarea în faţa sfintelor icoanelor de pe iconostas. Începând cu această dată, femeia lehuză ieşea din starea de necurăţie.^[12]

Botezul

Se făcea după şase săptămâni, sau mai repede, în funcţie de starea sănătăţii copilului. Dacă pe neprevăzute copilul făcea o criză sau dădea repede semne de moarte, orice femeie creştină îl putea boteza, „închina”, stropindu-1 în numele Sfintei Treimi cu aghiasmă. Dacă copilul murea se considera creştin şi i se făcea înmormântarea cu preot, iar dacă trăia trebuia dus la biserică unde i se citeau rugăciunile Botezului şi era uns cu Sfântul Mir. Copiii născuţi morţi erau îngropaţi în grădină la tulpina unui pom.^[13]

Cele care aduceau copilul la biserică pentru botez erau naşa şi moaşa, împreună cu alte rudenii ale pruncului. Până la biserică în faţa altarului copilul era dus de către moaşă. Înainte de a se începe slujba botezul, naşa de botez care era şi naşa de cununie a părinţilor noului născut, prelua copilul în braţe şi răspundea la lepădările de satana. Tot naşa aducea copilul creştin de la biserică acasă şi-l aşeza în casă, pe masă, ca să fie de cinste în toată viaţa. Copilul, dacă era băiat, era dus la botez, era din nou înfăşurat în cămaşa de pânză a tatălui, iar dacă era fată era înfăşurat în poalele mamei.^[14]

Numele copilului se punea după numele bunicilor, unchilor sau mătuşilor. Urma după aceea „ospăţul botejunii”, la care participau naşul şi naşa, moaşa cu soţul (moşul), vecini şi rudenii. La botejunele mai mari se invitau şi ceteraşii pentru „joc”. La celelalte mai mici se servea numai mâncare şi băutură. În cadrul ospăţului se dădea cinste la naşă şi moaşă câte doi colaci, pe care se aşezau cadouri câte o năframă sau „mâneci cu şire” pentru cămaşă. Mama copilului lua colacii şi cadourile şi închina cu „horincă” (ţuică), rostind următoarea formulă: „Să trăieşti nănaşă (moaşă)/ Primeşte o pereche de colaci frumoşi/ Ca peliţa (faţa) lu` Hristos/ Cinstea din partea finului (finei) dumitale”.^[15]

Dacă copilul primea „bube mărunţele”, care se numeau de fapt afte, se punea afară dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui o zadie de culoare roşie, sau frânghii roşii, cu care, după ce răsărea soarele pe ele, se ştergeau de trei ori bubiţele apărute, după care se scuturau deasupra focului „să se scuture cu ele şi boala”. Dacă îi ieşea copilului altceva pe faţă, se spăla locul cu pricina (infectat), cu apa de unde-şi călea „căoaciul” (fierarul) fierele sale. Copilului care nu reuşea să meargă repede în picioare, duminica, după ce se termina slujba la biserică, i se punea în faţă o lumânare de cununie a părinţilor, aprinsă (părinţii păstrau lumânările în lada de zestre).^[16]

Celui care nu putea „lesne vorbi”, i se dădea să bea apă de pe un „clopoţel sleit” (cu sunet subţire), din cununa steagului de la nuntă. Mamei căreia îi mureau mai mulţi copii, sau i se îmbolnăvea „greu” unul dintre ei, ca să nu moară, era vândut pe fereastră unei femei care avea noroc la copii, în schimbul unui colac şi al unei lumânări. Iată ce ne mărturiseşte lelea Măriuţă a lu Belciug: „Pa mine mama m-o vândut când eram mnică la mama me batrână, Raveca Vaştean. Eram tăt beceagă. Mama s-o cemut să nu mori şî nu şcie ce să facă. Tâna (bunica), Dumnezău s-o ierce, i-o zîs la saraca mamă: «Tu, Palage, vinge-mi mnie copila pa fereastă şi io ţ-oi da un colac ş-o lumnină pa ie, da în haia lume a şi a me, sa ştii». şî aşă, mama, cie iertată, m-o vândut ge am scapat cu viaţă. I-am fost ca o copilă, ciar dacă am ramas dupa aceea la mama. O şî trecut un iugăr ge loc pa mine drept moştenire”.^[17] Copiii erau alăptaţi de cele mai multe ori un an. Dacă mama nu mai avea lapte, erau înţărcaţi şi mai repede, şi li se dădea lapte de vacă. Nu erau şi nu sunt practici speciale de înţărcat copilul. Fiecare mamă adopta o metodă prin care copilului să-i fie greaţă să se mai apropie de pieptul mamei.

Părinţii practicau o gamă largă de jocuri cu odoarele, copii lor. Trecând cu degetele de la brâu până la urechile copilului, aceştia îl mângâiau dulce cu expresiile: „Mere bolea pa parece şî ce pringe ge urece”. Mângâind degetele de la mâini şi picioare, mama găseşte apelative pentru fiecare deget, dezvoltând, astfel, atenţia, imaginaţia şi deprinderile practice ale copilui: „Ăsta mere-n padurice, ăsta ie o sacurice, ăsta face halaoaş, ăsta dă la purcelaş, ăsta mic strigă ţugu, ţugu, ţugu…”^[18] Odată cu înaintarea în vârstă, şi jocurile se dezvoltă. Astfel, un cântec şi joc din Spermezeu are următoarele versuri: „S-o suit copilu-n pom, sus-sus-sus / Şî pa creanga me s-o pus, sus-sus-sus / Şî-i pare grozav ge bine şi râge / Cine îi mai sus ca mine aşă zâce / Iată creanga sa rumpe: trosc-trosc-trosc / Şî copilu jos cage jup-jup-jup / Vai ge mine bine-mi pare / C-am ajiuns gin geal în vale / Şciu că n-am ajiuns pa mole”.^[19]

Există cu adevarat în satul românesc o categorie de fenomene religioase care nu fac parte din sistemul coerent de credinţe şi acte ale religiei oficiale. Ele sunt totuşi expresia vie şi nu mai puţin organică ale aceleiaşi atitudini fireşti de adorare şi respect pentru lucruri sfinte sau interzise, manifestată prin forme tradiţionale de cult. Este vorba deci de o viaţă religioasă bogată.

Pe lângă noţiunea de religie care cuprinde o sistematizare a credinţelor (dogmei) şi riturilor consacrate oficial, mai întrebuinţăm şi noţiunea de viaţă religioasă care are o sferă mult mai largă şi care cuprinde toate fenomenele ce exprimă în vreun fel ideea de sfinţenie, toate credinţele şi actele corespunzătoare populare nu numai pe acelea cuprinse în sistemul religios general şi oficial. Pentru sat, mult mai bogat ne vorbeşte acest fel de a vedea lucrurile; viaţa religioasă a ţăranului, viaţa în care intră total poziţia creştină, înţeleasă în acest fel este totodată şi mai largă şi mai specifică din punct de vedere etnic. Ca şi concluzie viaţa prin însăşi definiţia ei este sfântă dar dacă o mai trecem şi prin prisma gândirii ţăranului român devine dumnezeiască de-a dreptul. Şi asta de ce ? Deoarece el are ruşinea de oameni şi frica de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Clemente Plaianu, Chiuza – veche vatră românească şi leagăn al Rebrenilor, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998.

Pavel Dan, Literatură populară. Caiete, Ediţie îngrijită şi postfaţată de Aurel Podaru cu prefaţă de Andrei Moldovan, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007.

Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, Editura Limes, Cluj-Napoca.

Macarie Marius-Dan Drăgoi, Ler Sfântă Mărie – Colinde de pe văile Ţibleşului, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

Note bibliografice

[2] Clemente Plaianu, Chiuza – veche vatră românească şi leagăn al Rebrenilor, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998, p. 298.

[3] Pavel Dan, Literatură populară. Caiete, Ediţie îngrijită şi postfaţată de Aurel Podaru cu prefaţă de Andrei Moldovan, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007, pp. 10-11.

[4] Aceste informaţii, pe care le-am considerat suficiente în prezentarea acestui subiect, le-am preluat din volumul  Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, al Preacuviosului Eclesiarh Macarie – Marius Dan Drăgoi, informaţii care se referă doar  la evenimentele şi procesele care au loc din momentul în care femeia naşte şi până ce ajunge cu noul născut la biserică să fie botezat.

[5] Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, Editura Limes, Cluj-Napoca,  p. 158.

[6] O floare ce creste primavara si este de culoare alba.

[7] Marius Dan Drăgoi, op. cit., p. 159.

[8] Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, pp. 159-160.

[9] Ibidem.

[10] Elisabeta Paraschiva Irimes, în Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, p. 160.

[11] O rugăciune specială care se citeşte de către preot pentru diferite nevoi ale oamenilor.

[12] Ibidem, p. 160.

[13] Nazarica Serban lu Macedonu Dularului, în Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, p161.

[14] Ana Dragoi, în Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, p. 161.

[15] Elisabeta Paraschiva Irimes, Ana Dragoi, Gafta Irimes, în Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, p. 161.

[16] Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, pp. 161-162.

[17] Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, p. 162.

[18] Ibidem, p. 163.

[19] Victoria Maerean, în Marius Dan Drăgoi, Spermezeu – Străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului, …, p. 163.