Cititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi şi noi unghiuri de proiecţie asupra operei genialului rus. Şi e firesc să fie aşa, date fiind sursele de inspiraţie, respectiv de frământare artistică şi dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărţilor, pe de altă parte nesfârşita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o şi răscitit-o cu veneraţie şi pasiune pe întreaga durată a vieţii sale de martir genial.
De aici imensul său respect pentru înaintaşii-ziditori ai literaturii ruse. Pe Puşkin îl iubea şi-l socotea – pe bună dreptate – chintesenţa lirică a sufletului rus, iar despre Gogol mărturisea că ”noi toţi ne tragem din «Mantaua» lui.” Dar dragostea şi admiraţia sa se îndrepta cu aceeaşi sinceritate spre titanii literaturii universale: Shakespeare, Goethe, Schiller (multe din personajele lui sunt schilleri cu suflet de Quasimodo) sau Cervantes, a cărui capodoperă o definea drept romanul cel mai profund al omenirii, dar şi cel mai trist. (Merită subliniată înrâurirea exercitată asupra lui Dostoievski de pictura lui Rafael şi Rembrandt, dar şi de alţi maeştri italieni ori flamanzi!)
În egală măsură, preţuirea sa dreaptă şi avizată s-a îndreptat spre marii lui contemporani: Nekrasov, a cărui moarte prematură a deplâns-o în cuvinte de mare simţire artistică (Jurnalul unui scriitor), Turgheniev – autoexilatul la Paris, care-l fermeca prin operă şi stil, cu toate că omul Turgheniev îl nemulţumea prin îndepărtarea de problematica rusă, dar mai ales spre incomparabilul Lev Tolstoi. O, despre cei doi titani ai literaturii ruse se pot scrie lucruri uluitoare! Cine ştie, poate c-o voi face cândva…
Unul (Tolstoi) apolinic, celălalt (Dostoievski) dionisiac; unul olimpian şi armonios, celălalt aşezat pe un pisc geamăn, însă la capătul unui drum extenuant, prăpăstios şi bolovănos; unul rebel în problematica socială şi criza sa religioasă, celălalt profund ortodox, dar etern neliniştit în varietatea temelor psiho-sociale şi filosofice abordate, în pofida crizelor de epilepsie ce-l secătuiau de puteri.
Deşi contemporani (Dostoievski născut în anul 1822, după cum el însuşi precizeză în Jurnalul unui scriitor, de fapt în 1821, Tolstoi în 1828), cei doi n-au avut şansa şi plăcerea să se întâlnească în timpul vieţii. Oare ce imbolduri artistice ar fi generat întâlnirea lor?!…
Cert este că s-au apreciat imens, fapt confirmat de Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea de-a doua soţie a lui Feodor Mihailovici. În jurnalul său cu amintiri legate de viaţa şi activitatea genialului ei soţ, Anna Grigorievna descrie vizita făcută lui Tolstoi după moartea lui Dostoievski. Contele şi-a exprimat regretul de-a nu fi stat de vorbă cu marele dispărut şi, printr-o suită de dovezi de-o incontestabilă sinceritate, a asigurat-o pe musafiră de consideraţia statornică acordată operei lui Feodor Mihailovici.
Nici nu era cu putinţă altfel! Ambii au dat umanităţii capodopere de-o inestimabilă valoare artistică, ambii erau preocupaţi şi angajaţi în problematica socială şi moral-intelectuală a vremii, ambii – fiecare în felul său – erau credincioşi (unul ortodox fără poticnire, celălalt tolstoian), călăuziţi în viaţă şi operă de pildele Mântuitorului întru eradicarea grozăviilor ce măcinau Rusia şi-i abrutizau pe locuitori.
A, că mai erau unii care-l atacau şi-l huleau pe Dostoievski! Dar el însuşi citează un semnificativ proverb turcesc, unde se spune că cel pornit spre un ţel, nu trebuie să se tot oprească şi să arunce cu pietre în câinii care latră la el, pentru că atunci nu-şi va atinge niciodată ţelul!…
Iar ţelul lui Dostoievski a fost să efectueze radiografia epocii contemporane lui (este prin excelenţă scriitor al prezentului), cu uimitoare sondări ale sufletului uman, totodată să creeze adevărate prototipuri de declasaţi, care – totuşi – izbutesc să se salveze prin suferinţă, smerenie, iubire şi credinţă în Hristos.
Şi l-a atins acest ţel? Noi, cei care-i citim şi recitim opera, spunem că da; el, cu o mulţime de proiecte înaintea morţii survenită în plină maturitate artistică, pesemne că s-a săvârşit din viaţă cu amărăciunea lucrului neîmplinit. Dar la mistuitoarea lui dăruire, putem avea convingerea că acest admirabil om tracasat de nevoi şi creditori şi permanent în febra scrisului pentru ca astfel să-şi poată achita datoriile lui şi ale altora (mai ales ale fiului din prima căsătorie), un asemenea om rar, zic, precis s-ar fi declarat nemulţumit, chiar dacă şi-ar fi realizat în întregime proiectele. Şi asta numai şi numai pentru a-i putea mulţumi pe alţii…
Acesta fiind omul Dostoievski, era cu neputinţă ca artistul să nu-şi înzestreze personajele cu calităţi remarcabile, chiar dacă unele dintre ele apar ca exaltate, paradoxale ori bicisnice. Cele mai declasate fiinţe – criminali, beţivi şi prostituate (multe dintre ele având ca model realitatea), găsesc la scriitor o pilduitoare compasiune şi, după o necesară etapă de purgare prin chinuri morale şi sufleteşti, sunt luate de mână de el şi îndrumate înspre singura cale a salvării – cea a ispăşirii propriilor păcate (situată în vecinătatea culpabilizării generale), adică a ”topirii” în armata smeriţilor şi pocăiţilor, ce se străduiesc din răsputeri să apuce o felie cât mai mare din ”tortul” acestui gen de fericire.
”Poate că pământul a fost creat numai pentru a permite naşterea Omului!”, exclamă un personaj. Nu aceasta-i calea spre care este îndrumat Rodion Raskolnikov de către blânda şi inimoasa Sonia Marmeladova? Şi, Doamne, de ce fericire este inundat sufletul lui mult chinuit, îndată după autodenunţarea dublului asasinat comis! Suferinţa îndurată l-a apropiat de Iisus, iar ocna va fi pentru el o perioadă propice de purificare şi extaz divin: A pierdut libertatea exterioară, dar a câştigat incomparabil mai mult prin apropierea de cuvântul lui Dumnezeu şi prin dragostea Soniei ce nu ezită să-l însoţească în Siberia, anume şi-a recâştigat liniştea şi pacea interioară.
De altfel, afirmă un personaj din Amintiri din casa morţilor, ”şi în puşcărie poţi să-ţi foloseşti timpul fără a fi copleşit de singurătate…” Iată, aşadar, suportul permanent al echilibrului uman şi chezăşia faptelor sale bune: legătura eficientă şi neîntreruptă cu Dumnezeu prin credinţă, umilinţă şi iubire!
Pentru că în creştinism nu există deşeuri bio-sociale, nu le întâlnim nici în opera dostoievskiană. Cele mai abjecte fiinţe-personaje găsesc în cenuşa sentimentelor lor suficiente resurse pentru umilinţă şi căinţă, adică pentru îndreptare. Excepţie face doar Piotr Verhovenski, o montruozitate incurabilă chiar şi în mijlocul ”demonilor” din romanul cu acest nume, singurul căruia autorul îi refuză fericirea pedepsei, fie şi sub chipul sinuciderii.
Frenezia şi exaltarea sunt trăsături aproape nelipsite la personajele dostoievskiene, căci o putere mai covârşitoare decât aroganţa şi teama de ridicol – puterea schimbării prin căinţă sinceră -, le face pe cele mai mândre dintre ele să cadă în genunchi şi să îmbrăţişeze picioare (aluzie la spălatul picioarelor ucenicilor de către Învăţător), într-un cuvânt să se umilească până la răstignire. Există, am putea spune, la aceste personaje aparte o voluptate a umilinţei şi o dragoste a suferinţei, precum isteria simţămintelor antipodale (ba dragoste, ba ură) pe care le cunoaşte mândra şi imprevizibila Katerina Ivanovna faţă de Mitea Karamazov, netrebnicul ei logodnic.
După cum alte memorabile personaje dostoievskiene simt o stranie voluptate să se bălăcească în noroi (bufonul tragic Marmeladov din Crimă şi pedeapsă, respectiv Mitea Karamazov).
Chiar dacă cel mai adesea voluptatea smereniei este rodul exaltării, totuşi, uneori ea se manifestă spontan, ca un gest fie încărcat de profunde semnificaţii morale, fie de presentimentul unor cumplite fapte viitoare: Nastasia Filippovna, pentru a scoate în evidenţă uriaşa distanţă morală dintre ea şi inocentul prinţ Mîşkin, se pune în genunchi în faţa acestuia, iar stareţul Zosima la rândul lui îngenunchează în faţa lui Dmitri Karamazov, pentru ca în acest mod să-i atragă atenţia asupra nenorocirilor care-l pândesc din pricina firii sale pătimaşe, recte karamazoviană.
Dar există vreun personaj dostoievskian absolvit de patimă? Până şi nevinovatul prinţ Mîşkin este stăpânit în aşa măsură de patima compasiunii, încât în final aceasta se dovedeşte ucigătoare pentru Nastasia Filippovna! ”Nu mai simt dragoste pentru ea (Nastasia Filippovna, nota mea, G.P.), se apăra prinţul. Doar milă şi groază!” ”Da, dar pârdalnica ta de milă este mai puternică decât dragostea mea”, îi răspunde cu năduf rivalul său Rogojin.
Poate că cel mai pur personaj al lui Dostoievski (l-am numit pe prinţul Mâşkin), el care îşi imagina că lumea poate fi salvată prin frumuseţe şi curăţenie spirituală, sfârşeşte într-un mod lamentabil: se idiotizează complet după orele petrecute alături de Rogojin, asasinul Nastasiei Filippovna, şi este retrimis la spitalul de alienaţi mentali din Elveţia, adică acolo de unde a purces la începutul romanului. Ce putea să facă mai mult bietul prinţ, el, care sub aparenţa de idiot, ascundea nu doar ingenuitate, ci şi o inimă atât de simţitoare, încât deseori izbutea să pătrundă până în miezul lucrurilor?!…
Nu se cheamă utopie a aştepta o reală schimbare a lumii supusă păcatului prin forţa binelui, milei şi simţirii? Nu, răspunde scriitorul, căci mai importantă decât victoria este calea care te duce la victorie, cu toate eforturile şi sacrificiile pe care le incumbă. Iată de ce sacrificiul prinţului nu este inutil, ci necesar şi perfect îndreptăţit din punct de vedere moral: Seminţele binelui trebuie semănate pretutindeni, chiar dacă multe dintre ele vor cădea între mărăcini sau pe sol nefertil, deoarece vor da rod când nu te aştepţi. Că doar lucrarea lui Hristos a arătat uriaşa forţă a binelui înveşmântat în iubire sinceră şi atotcuprinzătoare…
*
Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: ”De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în numele Meu, Mă primeşte pe Mine (Matei 18/4-5)”.
Pesemne că de aici decurge insistenţa scriitorului de a descoperi la unii maturi calităţi specifice copiilor: inocenţă, căldură, iertare, bucurie sinceră şi spontană. Prinţul Mîşkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil şi că aşa va rămâne toată viaţa. Dimpotrivă, el însuşi mărturiseşte cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubeşte şi cărora ştie cum să le vorbească, şi că societatea maturilor îl oboseşte, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…
Tot aşa, Alexei Karamazov, ”fratele” mai mic al prinţului, caută cu insistenţă şi bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliuşa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.
Dar şi alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deşi în cea mai mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când prinţul Mîşkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot aşa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară şi temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?…
Există la Dostoievski o categorie de adolescenţi extrem de înzestraţi, aşa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice şi sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ţi însuşeşti înţelepciunea lumii decât să-ţi menţii ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.
Cu siguranţă că cele mai oribile personaje din întrega creaţie dostoievskiană o constituie ticăloşii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecţiune fără egal după opinia scriitorului (şi a noastră).
Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – beţiv, afemeiat şi linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare faţă de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce priveşte raporturile lui cu ”apucata”, precum şi faţă de copiii proveniţi din cele două căsnicii: Mitea, Ivan şi Aleoşa.
Dar cu toată indiferenţa de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecţiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moşier care pune câinii să sfârtece un biet copilaş, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.
Duioşia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare şi compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor îşi păstrează puritatea!) şi chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioşii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaţilor şi prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună ştiinţă la sinucidere o biată fetiţă, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.
Dar, cu îndreptăţită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de minţile şi instinctele respingătoare ale unor degeneraţi: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemăţii, îşi curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toţi şi de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-şi omoară părintele şi-l jefuieşte, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârşeşte prin a-şi pierde minţile.
Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuinţată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (şi până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de aşa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral şi hiperfecal, zonă în care orice este cu putinţă, dar nimic nu-i la întâmplare.
Cu această ocazie, Dostoievski îi pune chiar pe eroii săi, cu o ţinută atât de neeroică, să-şi cotrobăie prin tainiţele cele mai ascunse ale sufletelor, căci este şansa (chiar cu preţul accentelor isterizante de autoacuzare!) ieşirii din subterana izolării, totodată este nevoia imperioasă a ruperii tăcerii şi a (re)stabilirii legăturilor cu Creatorul şi cu unii dintre semeni.
Chiar asta se urmăreşte în Spovedania lui Nikolai Stavroghin şi cea a lui Ippolit Terentiev, nihilistul din Idiotul, ambii – desigur, la scară diferită – fiind extraşi din lumea tenebrelor şi, în final, redaţi ei.
La o adică, nu tot o lungă spovedanie este trista relatare a personajului-povestitor din Umiliţi şi obidiţi, romanul de tinereţe al lui Dostoievski? La fel, nu tot o lungă şi dureroasă spovedanie, de data asta chiar a scriitorului, este romanul-jurnal Amintiri din casa morţilor, care relatează cumplita sa experienţă din ocnă, cu scene de coşmar parcă decupate din Infernul lui Dante? Iar Mitea şi Ivan nu i se spovedesc fratelui mai mic Aleoşa, primul pentru a-şi descărca preaplinul inimii sale arzătoare, celălalt pentru a-şi despovăra mintea bântuită de demonii înfumurării şi ai necredinţei?…
Iată o mostră sui-generis din încercările de purificare la care artistul îşi supune unele personaje: În casa Nastasiei Filippovna sunt ”înghesuiţi” o parte consistentă din eroii romanului Idiotul. Este ziua de naştere a gazdei, atmosfera e încordată ca în orice fază ce premerge declanşarea loviturilor de teatru, şi, la un moment dat, pentru destindere şi amuzament pe seama unora dintre invitaţi, ”bufonul” Ferdîşcenko propune demararea unui joc de societate în care fiecare să-şi istorisească, cu curaj şi sinceritate, cea mai urâtă faptă din viaţa sa…
Dar Însemnări din subterană – cheia de boltă a viitoarelor capodopere dostoievskiene -, ori splendida nuvelă Smerita, nu sunt ele de fapt zguduitoarele spovedanii ale unor suflete mediocre, care-şi procură delicii din torturarea semenilor (unul o biată fată, celălalt soţia) cu manifestările lor maladive, iscate dintr-o tentaţie irepresibilă de despicare a firului în patru şi duse până la absurd?
Toată creaţia dostoievskiană este străbătută ca un fir roşu de problematica omului în dezbatere existenţialistă, un existenţialism creştin preluat de la Pascal, ”împărţit” cu Kirkegaard şi apoi transmis existenţialiştilor din secolele următoare.
A, că scriitorul rus era ortodox! Ei, da. Cum rezultă cu claritate din Jurnalul unui scriitor, Dostoievski era animat la acea vreme de un ortodoxism atotmistuitor şi pătimaş (iată că nici mai târziu n-a scăpat de patimă, după ce cu greu reuşise să se lecuiască de patima alcoolului şi a jocului la ruletă), un ortodoxism panslav, adică pus sub sceptrul ţarului (chestiune serios rumegată de ruşi încă din vremea ţarinei Ecaterina a II-a), care ortodoxism – credea el – va cuceri lumea cu forţa sa şi va determina falimentul catolicismului apusean, după părerea tuturor panslaviştilor, catolicismul fiind vinovat de ateism, socialism şi nihilism.
Iar prăbuşirea catolicismului potrivit raţionamentului panslaviştilor, trebuia să ducă cu necesitate şi la dispariţia protestantismului activ şi meticulos, acesta apărând în istoria creştinismului ca o reacţie împotriva abuzurilor comise de prelaţii catolici (vânzarea de indulgenţe, lux, destrăbălare). Ori nemaiexistând obiectul protestului, e limpede pentru oricine că şi protestul va înceta, prin urmare, credincioşii Apusului vor fi definitiv câştigaţi la dreapta credinţă în expansiune.
Opoziţia dintre Rusia şi Occident, în plan intern dintre partidul slavofililor şi cel al occidentaliştilor, este tranşată de Dostoievski în favoarea primilor. Autorul chiar se arată indignat de multe dintre cele văzute de el însuşi în timpul peregrinărilor prin Apus, opinie întărită printre altele de afirmaţia depreciativă a generălesei Lizaveta Epancina la adresa produselor occidentale: ”Nici măcar pîinea nu ştiu să o coacă cum se cuvine!…”
Este uluitoare această naivitate a artistului în probleme de credinţă, de regulă el fiind dotat cu tact, simţ al măsurii şi profunzime în analizele întreprinse! Dar poate fi acuzat de rea intenţie ori de tendinţe de învrăjbire? Nici pomeneală. Un om care a suportat ani de ocnă pentru triumful ideilor generoase ale tinereţii, ajunge ca tocmai datorită chinurilor îndurate să cunoască frumuseţea lăuntrică zămislită de credinţă şi iubire, ceea ce înseamnă că toată viaţa lui de om liber şi-o va dedica binelui şi dreptăţii sociale. Şi asta în pofida faptului că omul Dostoievski n-a rămas până la sfârşitul vieţii credincios acelor idei generoase ale tinereţii, a căror susţinere şi promovare era cât pe-aci să-i aducă moartea pe eşafod, dacă în ultimul moment pedeapsa cu moartea nu i-ar fi fost comutată în deportare şi ani grei de ocnă. Doar cu câţiva ani înainte de-a trece la cele veşnice, adică atunci când a gustat din glorie, el şi-a atins un alt ţel al vieţii – acela de-a aduce omagii ţarului său, la curtea căruia, de altminteri, era apreciat şi bine primit.
*
Cine altul dacă nu Dostoievski pune chestiunea ”firului de ceapă”, a acelui bine infim făcut aici pe pământ, fir ce mai apoi (la intervenţia îngerului păzitor) se dovedeşte aproape salvator chiar şi pentru zgripţuroaica ajunsă în iad?
Mântuirea omului fiind problema centrală a dezbaterii dostoievskiene, nu surprinde pe nimeni că subtilul artist abordează tranşant în Fraţii Karamazov raportul dintre rai şi iad.
(În paranteză fie spus, acest roman are o atare însemnătate pentru scriitorul Evgheni Evtuşenko, încât în încântătorul lui roman Dulce ţinut al poamelor, el îi împarte pe muritori în trei categorii: cei care au citit Fraţii Karamazov, cei care nu l-au citit încă şi cei care nu-l vor citi niciodată. E drept că puţin mai jos, întrucât este scriitor al epocii cinematografiei şi televiziunii, Evtuşenko admite şi categoria auxiliară a oamenilor care au vizionat filmul turnat după celebrul roman al lui Dostoievski…)
Nicăieri în literatura şi cultura universală nu am întâlnit o atât de fină distincţie între rai şi iad ca în acest faimos roman dostoievskian. În fond, totul se reduce la canonul moral generat de imensa libertate cu care oamenii au fost investiţi prin jertfa lui Iisus. (Jean-Paul Sartre, existenţialistul ateu de mai târziu, va fi de părere că oamenii sunt condamnaţi la libertate!) Oamenii, ne asigură Dostoievski, care în această viaţă au ignorat porunca divină de-a iubi, în viaţa de dincolo se vor chinui nemaiputând să iubească, iar tortura lor va atinge cote de neimaginat atunci când acest dar de preţ al Creatorului le va fi prezent sub ochi prin înfăţişarea fericită a celor ce iubesc, în fond continuarea firească şi binemeritată a strădaniei lor pământeşti.
Prin urmare, nu mai este cazul să se răspundă la întrebarea dacă ”iadul are tavan sau nu”, atâta timp cât el este prezent în noi. Dar tot în oameni este prezent şi raiul, adică mijlocul eficace de neutralizare a răului şi de promovare a binelui.
Cunoscând prea bine firea paradoxală a omului, Dostoievski şi-a înzestrat personajele cu trăsături angelice şi demonice. Iar ele nu se simt câtuşi de puţin incomodate de coexistenţa dragostei şi a urii faţă de aceeaşi persoană (cazul Katerinei Ivanovna), ba chiar de iubirea născută din ură. Semnificativ în acest sens este ceea ce la un moment dat îi spune Lizei eroul fără nume din scrierea Însemnări din subterană: ”Te şi uram fiindcă te-am minţit!” Şi mai departe: ”Eu, ca să nu fiu tulburat de nimeni, aş vinde lumea-ntreagă pe doi bănuţi, făr-a sta pe gânduri. Dacă-i de ales: să se dărâme lumea ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”.
Dacă Lev Tolstoi rămâne apolinic în creaţia sa până şi atunci când ne prezintă drama şi în final sinuciderea Annei Karenina, linia artistică a lui Dostoievski este una eminamente dionisiacă. De fapt nu este constantă, necum progresivă, nici valoarea romanelor realizate în perioada deplinei sale maturităţi scriitoriceşti (ultima perioadă a creaţiei). Romanul Adolescentul, de pildă, este departe de ceea ce l-a impus pe Dostoievski în literatura universală şi în conştiinţa lumii: Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi Demonii, pentru ca în Fraţii Karamazov, ultima mare realizare, el să izbutească deodată o sinteză şi o splendidă încoronare a întregii sale creaţii.
Întâlnim în literatura marelui artist o continuă întretăiere de planuri şi destine, un amestec de oameni bolnavi (demenţă, ftizie, epilepsie) şi de oameni pe cale de-a se îmbolnăvi, de adolescenţi care ţin morţiş să pară maturi şi de bătrîni care fac pe cocoşii (bătrânul Karamazov se luptă pe viaţă şi pe moarte cu fiul lui Mitea pentru dobândirea favorurilor Gruşenkăi), respectiv de măscărici laolaltă cu reprezentanţi ai lumii sus-puse. Pe scurt, un magistral ghiveci social, pe care scriitorul îl elaboreză cu migală şi ni-l serveşte în chip magistral.
Crimele şi suspansul adiacent sunt prezente în marile romane dostoievskiene. Cu excepţia amplului roman Demonii, care ”păcătuieşte” prin numărul mare de crime şi sinucideri, sumbră prevestire a hecatombelor secolului 20, acţiunea celorlalte romane mari (Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov) se construieşte cu abilitate în jurul unei crime, care fie că deja s-a înfăptuit şi partea cea mai consistentă a romanului se ocupă de procesele psihice ce-l torturează fără milă pe criminal până la autodenunţare (Crimă şi pedeapsă), fie că asasinatul pluteşte în aer taman de la intrarea pe scenă a unor personaje precum Rogojin şi Mitea Karamazov.
Dar dacă în privinţa lui Rogojin nimeni nu se îndoieşte că-i capabil s-o ucidă pe frumoasa Nastasia Filippovna (pe care o iubea cu patima descreieratului), şi asta deoarece ”îi ardeau ochii ca de febră”, Fraţii Karamazov, prin măiestria cu care se ţese intriga şi se strânge plasa acuzaţiilor împotriva lui Mitea, se constituie într-un impecabil roman poliţist, strălucită replică dată palpitantelor scrieri de acest gen ale lui Edgar Allan Poe.
Desigur, cazul nevinovatului Mitea, găsit vinovat şi condamnat să-şi ispăşească pedeapsa la ocnă, este inspirat din realitatea vremii, dacă avem în vedere erorile judiciare la care Dostoievski face referire în Jurnalul unui scriitor, erori datorate excesului de zel al magistraţilor, ca şi grabei cu care aceştia, cu concursul juraţilor, pronunţau sentinţe nedrepte, în dorinţa de-a scăpa de cazurile respective. Citim în Jurnal cum scriitorul, revoltat la culme de această stare de lucruri, a luptat din răsputeri până la stabilirea adevărului şi corectarea unora dintre erorile judiciare.
Şi iată cum Mitea cade victimă firii sale pătimaşe de natură karamazoviană, iar previziunea stareţului Zosima se împlineşte. Scriitorul ne lasă pe noi cititorii să dezlegăm enigma: este vinovat de crimă Ivan Karamazov, autorul moral, ori braţul mârşav care a înfătuit-o – bastardul Smerdeakov?!…
Epilepsia, boala de care a suferit însuşi Dostoievski, este prezentă în multe dintre romanele sale:Umiliţi şi obidiţi (micuţa Nelli), Idiotul (prinţul Mîşkin), Demonii (inginerul Kirillov, teoreticianul şi făptuitorul sinuciderii), Fraţii Karamazov (Smerdeakov). Dar cu câtă precizie a descris scriitorul rus nu doar crizele de epilepsie, ci şi alte afecţiuni ce măcinau fără milă societatea timpului său, ca de pildă frecventa şi neiertătoarea ftizie! De subliniat că autorul carţii Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură, profesorul şi medicul psihiatru german Karl Leonhard, îl citează foarte despe F.M.Dostoievski pentru uimitoarea precizie cu care a descris unele tulburări psihice.
E de mirare cum acest om, scriind doar în intervalul dintre două crize succesive de epilepsie, a putut elabora o operă atât de importantă pentru cultura şi gândirea universală. Un miracol? Mai degrabă o dovadă evidentă şi pilduitoare de om adevărat, care prin credinţa sa statornică în Dumnezeu şi în valorile umane, a izbutit să-şi poarte crucea până pe Golgota creaţiei artistice, aşezând-o cu iubire la picioarele Mântuitorului.
Şi astfel a devenit nemuritor!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.