Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

S-au împlinit în luna lui  Gerar 170 de ani de la elaborarea primului  „Regulament privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”…

S-au împlinit în luna lui  Gerar 170 de ani de la elaborarea primului  „Regulament privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”. La momentul respectiv (ianuarie 1838) Suceava se afla, în rândul celor opt oraşe din Bucovina (provincie care încă nu dobândise statutul de ducat autonom în Imperiul Habsburgic, ci era supusă administraţiei galiţiene), pe locul al doilea, după Cernăuţi, în ceea ce priveşte numărul populaţiei, având cca. 5000 de locuitori.

 

Regulamentul Curţii de la Viena

 

Curtea de la Viena a emis încă din anul 1759 un regulament pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, regulament care a fost apoi difuzat în toate provinciile imperiului. Acest regulament cadru, care cuprindea 110 puncte, a fost preluat ca model, adaptat şi pus în practică după posibilităţile locale. În esenţă, prevederile acestui regulament, care viza participarea la acţiunile de stingere a incendiilor a locuitorilor din fiecare localitate, subliniau rolul deosebit al meseriaşilor, care trebuiau să se implice cu uneltele lor, având atribuţii specifice pe timpul intervenţiilor în funcţie de profesie. Astfel, lăcătuşii şi fierarii trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruţaşii şi vizitii trebuiau să transporte apa, lucrători diverselor altor bresle (tăbăcari, curelari, cizmari, pantofari, etc.) asigurau lanţul viu pentru găleţile cu apă, muncitorii din construcţii participau la demolările destinate limitării propagării focului, iar hornarii şi învelitorii de case, lucrau pentru salvarea persoanelor şi bunurilor din clădirile incendiate. La locul incendiului erau mobilizate şi persoane specializate medical (doctorii şi bărbierii) dar şi preoţii şi judecătorii.

„Pojarnicii” din Moldova

 

În Moldova, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor” din Iaşi în seama podarilor, care aveau datoria de a interveni cât mai grabnic. În 1809, la sesizarea administraţiei ruse, Divanul Moldovei a luat măsuri pentru „întâmplare de foc” asigurând astfel caii necesari şi sacalele pentru apă şi procurând tulumbe (pompe) de la Kiev, sporind totodată numărul hornarilor. Incendiul din anul 1821 şi marele foc din iulie 1827 au determinat autorităţile să întreprindă măsuri mai hotărâte: stăpânirea a mărit numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor şi a organizat aprovizionarea cu apă cu ajutorul sacagiilor şi aparilor. După incendiul din 1833, pornit din mahalaua Tătăraşilor, care a distrus 262 de case şi două biserici, la ordinul generalului Kisselef Sfatul administrativ a propus înfiinţarea unei „roate (companii) de pojarnici”, înzestrată cu toate cele necesare în caz de incendiu, „pojarnici” care şi-au intrat în atribuţiuni din data de 15 mai 1835, dispunând de 76 de cai, 24 de sacale, patru tulumbe şi cinci căruţe.

 

„Descoperirea grabnică a incendiului”

 

La Suceava, în Bucovina, potrivit regulamentului instituit în anul 1838 (care se ghida după regulamentul cadru al Curţii de la Viena) administraţia locală avea, ca „rechizite pentru stingerea incendiului, 2 pompe de incendiu, 2 vehicule-cisternă cu 2 găleţi, 30 de găleţi, 2 pompe de mână, 7 topoare şi 2 scări de incendiu”. Pentru prevenirea („descoperirea grabnică a incendiului”) existau patru paznici de noapte. „Aceştia – aşa cum stipulează regulamentul – sună orele, la un instrument de suflat, vara de la orele 10 seara până la 2 dimineaţa, iar iarna de la orele 9 seara până la 4 dimineaţa şi este datoria lor, în acest timp, să patruleze neîncetat pe uliţele din interiorul oraşului şi, prin urmare, să menţină nu numai siguranţa proprietăţii private, ci, în principal, să urmărească orice apariţie a incendiului, să-l urmărească cu băgare de seamă şi să facă înştiinţare urgentă prin alarmă”. Paznicii trebuiau să dea „semnalul de incendiu prin clopotul pompierilor sau al poliţiei”, dar şi prin „bătăi în uşile şi ferestrele” locuitorilor.

 

Sacagii şi obligaţiile locuitorilor

 

Sacagii erau cei care, la apariţia pericolului de incendiu, trebuiau „să vină imediat, călărind într-acolo cu butoaiele pline”. Ei aveau obligaţia „din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, să ducă butoaiele umplute în curtea primăriei… pentru ca să fie adunată o suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură”. Pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului primăria acorda un premiu de un florin. Regulamentul din anul 1838 făcea precizarea că „oraşul Suceava suferă de lipsă de apă, deoarece nu există sau sunt foarte puţine fântâni, iar apa este transportată în case prin proprii cărăuşi de apă (sacagii) existenţi”. Sacagii umblau zilnic pe străzi cu sacalele lor, „unele mai mari, altele mai mici, fiecare pe măsura pungii şi calului stăpânului său”, în fapt nişte butoaie, aşezate pe două roţi şi trase de un cal, de care atârnau doniţele de lemn agăţate într-un cârlig. Printr-un articol al regulamentului era stabilită o listă cu locuitorii din diverse puncte ale oraşului care erau desemnaţi să vină, „cu cănile umplute”, pentru asigurarea acestei prime rezerve de apă. Obligaţiile locuitorilor în caz de incendiu erau marcate „printr-o tablă prinsă de casă”, care indica  „clar şi vizibil, o cană, un topor, după cum aceşti locuitori ai casei au să apară cu căni, topoare”, lucru care era urmărit „prin supraveghere poliţienească”. Totodată erau stabiliţi căruţaşii care trebuiau să vină „în cazul unui pericol, cu caii înhămaţi, la locul incendiului şi să stea pentru a fi întrebuinţaţi după cerinţe”.

 

Fântâni şi felinare

 

Regulamentul mai stipula ca „fiecare proprietar de casă să fie instruit ca în cazul întâmplării unui incendiu să-şi lumineze casa noaptea cu un felinar”, iar „fiecare posesor de fântână să lase nestânjenită folosirea liberă” a acesteia. Se prevedea „ca transportul pe stradă, de la fântâna publică a Şipotului, să fie luminat în întunericul nopţii”, subliniindu-se totodată necesitatea ridicării „de stâlpi, la distanţe potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse”. Fântâna de la Şipot, sau, aşa cum i se mai spunea, Fântâna Mitropoliei, era sursa principală de apă a oraşului, întrucât, din toate fântânile existente, avea cel mai mare debit de apă. Se consemnează faptul că, în anul 1834, antreprenorul Hermann, cu aprobarea Comisariatului şoselelor din Cernăuţi, „a executat reparaţii la Şipot, astupând în acelaşi timp văgăuna peste care trecea un pod”. Prin acest regulament din anul 1838 s-a stabilit că strada pe care se afla fântâna Şipotului „va trebui să fie sistematizată pe costul casieriei oraşului, iar felinarele se vor păstra în arestul poliţiei, puse în sarcina de serviciu a slujbaşului de cancelarie Dolinger, cu scopul ca numărul stabilit de felinare să fie permanent (n.r. asigurat) cu lumânările necesare”.

 

Poliţiştii şi primarul

 

La primirea ştirii de incendiu caporalul de poliţie (corpul de poliţie local funcţiona în incinta şi în subordinea primăriei) avea îndatorirea „să transporte la faţa locului rechizitele de incendiu orăşeneşti”. Adunaţi în camera de gardă, poliţiştilor li se stabileau sarcini precise: „trei, pe deplin înarmaţi, să ocupe atât paza la arest, cât şi la casierie şi cancelarie”, „restul însă, tot la fel înarmaţi, vor merge la locul incendiului pentru întrebuinţări ulterioare”, unde trebuiau „să rămână să se pună la dispoziţia primarului sau şefului biroului care se ocupă de conducerea mijloacelor de salvare”.  Prin articolul 11 din regulament, primarul avea ca misiune convocarea „domnului inginer ţinutal cezaro-crăiesc”, împreună cu care urma să se ocupe apoi de „conducerea superioară a tuturor măsurilor ce vor fi socotite necesare”.

 

Aşadar toţi locuitorii urbei, de la primar la fiecare gospodar proprietar de fântână sau de căruţă, trebuiau să fie permanent pregătiţi pentru a interveni în caz de incendiu.