Motto: “Unul dintre lucrurile care le-am înţeles de fapt foarte târziu – probabil la 10 ani de la plecare – a fost legat de impresia de normalitate şi de obiectivitate pe care o aveam când trăiam în România. Nu-mi dădeam de loc seama atunci cât de mult erau manipulate mijloacele de comunicare, toate revistele” (I.P.Culianu, dec.1990)
În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că în studenţia bucureşteană venise la el un securist spre a-l racola. Acela, după ce a aflat că tânărul nutrea dorinţa de a lucra în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. În 1992 P. Drogeanu (fost coleg de studenţie al lui I. P. Culianu) şi-a amintit că acesta primise înainte de a rămâne în Italia postul din redacţia Secolului XX (v. rev. “22” din 22-23 mai 2011, p. 13 şi Suplimentul Litere, Arte & Idei din 18 mai 1992, p.7). Decizia de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în spatele Cortinei de fier, dar foarte probabil nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (v. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în Oglinda Literara, Focşani, aug.2011, p.7065). Fără curajul şi inteligenţa lui Alexandru Paleologu (1919-2005), în acel interviu din decembrie Culianu a pretins că ar fi refuzat colaborarea cu Securitatea. Marian Popa în extrem de documentata Istorie a literaturii române de azi pe mâine (2001, vo.II, p.1173) semnala însă “auto-deconspirarea” lui Culianu care accepta să fie mediatizat (publicat în Revista de istorie şi teorie literară) şi lăudat de S. Antohi în perioada în care niciunui alt fugar din ţara comunistă nu i se făcea reclamă, nu i se publicau articole în RSR şi nici interviuri, cum a “reuşit” să publice Andrei Oişteanu. Abia mai târziu s-au luminat unele amănunte ale “deconspirării”. Fiindcă însuşi Sorin Antohi, în rev. “22” din 12 aug.2008, a recunoscut că a colaborat cu Securitatea şi că nu are titlul de doctor aşa cum a pretins. În ce-l priveşte pe Culianu, “fenomenul exploziv introdus în cultura română” (Aurel Codoban), vom observa că abundenta sa mediatizare din 1992 încoace s-a făcut în principal prin răspândirea (în scris, la radio si la TV) de minciuni brodate în jurul unei inventate cariere de istoric al religiilor predând la Chicago la catedra marelui Eliade (v.Isabela Vasiliu-Scraba, În ţara lui Eliade, în rev.Acolada, 10/2011). E drept însă că reclama, prin însăşi natura ei, este făcută din tot soiul de exagerări. Rostul ei nu este cel de-a prezenta adevărul, ci de a face cât mai cunoscut un produs.
In cazul produsului “Culianu” avem de-a face cu cea mai mincinoasă, mai des difuzată şi mai exagerată reclamă care a fost vreodată făcută unui scriitor român. Si totuşi credem că avantajele strategiei adoptate după înlăturarea prin asasinat a celui care a criticat în Lumea liberă de la New York neo-comunismul de la Bucureşti nu sînt atât de mari pe cât apar dezavantajele legate de discrepanţa dintre reclamă si adevăr. De pildă, în biografia pe care o publică la zece ani de la asasinarea fratelui ei, Tereza Culianu-Petrescu nu scrie nicăieri că Ioan Petru Culianu ar fi predat istoria religiilor altfel decât în calitate de visiting professor (Obs. Cult., 87/23oct.2001). Acelaşi lucru apare şi în Curriculum vitae întocmit de I.P. Culianu la sfârşitul anului 1990 din care extragem următoarele: “În 1987, doctoratul în litere şi ştiinţe umane la Sorbona, după care va fi visiting professor la Divinity School-Chicago (1987-1988) ca şi la Universitatea din Siena, Arezzo, Italia” (Cotidianul, Suplimentul Litere, Arte & Idei, 18 mai 1992, p.3).
In schimb, în mediatizarea televizata a “produsului Culianu” (TVR1, 28 mai 2008 şi în filmul difuzat pe 28 februarie 2010) s-au repetat minciunile lansate din 1992 prin dicţionarul scos la Davis (SUA) de un fost director de la Ager Press: “După un deceniu la Groningen, Culianu a fost invitat ca Visiting Professor la University of Chicago (1986-1988), după care a fost numit profesor plin al aceleiaşi universităţi” (v. Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, redactor şef Ion Manea, 1992, p.113). Neadevărul patentat după care I. P. Culianu ar fi predat la Divinity School ca “profesor plin” nu merită vreun comentariu. De semnalat ar fi doar faptul că n-a apucat să fie angajat nici ca “profesor asociat”, întrucât era cetăţean olandez şi “green card-”ul l-a primit doar cu o lună înainte de a fi asasinat. Din păcate, lipsa de discernământ a unora care se presupune că au citit biografia alcătuită de T. Culianu-Petrescu (din cărţile pe care tot ei le citează) i-a făcut pe multi scriitori să repete neadevărurile destinate unui public incult.
Propagând succese profesionale inexistente, ei au scos la lumină insuccesele carierei academice a lui Culianu, în calitatea sa de aşa-zis “urmaş al lui Eliade”: În cei doisprezece ani cât a predat limba şi cultura română la catedra de romanistică a Universităţii din Groningen, postul său nu a avut prea multe tangenţe cu lucrările de istoria religiilor pe care le făcea în timpul liber spre a obţine doctoratul de stat la Sorbona. Acesta este realitatea pe care preferă să nu o observe cei care fac reclamă “produsului Culianu”. Pe de altă parte, devenit la 1 ianuarie 1986 profesor asociat de limba şi cultura română la Groningen (la zece ani de la angajarea din 1976), titlul -mult vehiculat de mass-media dar în cu totul alt context-, i-a folosit lui Culianu un timp foarte scurt, întrucât nu mult după cele două conferinţe pe care i le aranjase Mircea Eliade în SUA, Culianu a părăsit catedra de limbi romanice a lui Noomen şi s-a mutat la Wassenaar unde, lucrând câteva luni la un institut ca “Fellow in Residence” şi-a terminat (la limita timpului permis) teza pentru doctoratul de stat în litere şi ştiinţe umane.
Pe 27 oct. 2011, G. Romanato (un prieten din studenţia italiană a lui Culianu) repeta într-un articol neadevărul referitor la istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o la Groningen, şi de acolo in SUA ca urmaş al lui Eliade: “Alla fine del 1976 passò a insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu, quel dissidente che studiava le religioni, L’Osservatore Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce repetă aceste minciuni foştii prieteni din studenţia lui Culianu? Dacă sînt aşa de convinşi de valoarea operei rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agaţă cu disperare de neadevăruri? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de nepătruns ca şi misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat nici după douăzeci de ani.
După “eliberarea [de comunism] ce ne-a venit de sus, din balcon” (Petru Ursache, în Dacia literară 6-2011), fosta Editură Politică (v. Dicţionarul religiilor, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) si pe urmele ei alte edituri au tot înşirat verzi uscate despre sociologul şi autorul de science-fiction devenit la modul imaginar “profesor plin la Chicago” (Ed. Academiei) sau, mai modest, dar la fel de fals, “profesor asociat la Divinity School din Chicago”(Dan Petrescu, în vol. Pergamentul diafan, Ed. Nemira, 1993, p. 3). Dovadă că ceea ce i-a impresionat pe toţi la Culianu, prezentat cu surle şi tobe ca un “nou-Eliade” (apud. S. Antohi), nu a fost atât opera stiinţifică în cinci volume, şi nici cele trei cărţi de povestiri (Hesperus, Ed. Univers, 1992, Pergamentul diafan şi Arta fugii). În primul rând ei au fost cuceriţi de reclama “produsului Culianu” bazată pe neadevarul unei cariere profesionale pe tărâmul istoriei religiilor strălucind în Olanda şi în America.
Deşi pe 18 mai 1992 Suplimentul Litere, Arte & Idei a publicat acel Curricumum vitae alcătuit de Culianu în noiembrie 1990 în vederea angajării sale ca profesor asociat la universitatea unde Mircea Eliade predase trei decenii, informaţiile difuzate de mijloacele de comunicare -continuând după 1990 a fi manipulate de “profitologii” comunismului, “corectaţi politic” (v. prof. Petru Ursache în Dacia literară) -, au făcut mereu abstracţie de adevărul pus în pagină de însuşi Culianu. Fostul director de al Ager Press i-a “cosmetizat” primul cariera de istoric al religiilor, atribuindu-i din buzunar titluri pe care n-a apucat să le aibă (v. Românii în Ştiinţa şi cultura occidentală, Davis, 1992, p. 113). Pe lângă titlul academic de “profesor plin”, Ion Manea i-a mai “aranjat” si perioada olandeză, folosind minciuna prin omisiune. Adică nu a precizat că la Groningen Culianu a predat doisprezece ani limba şi cultura română.
In “reclama Culianu” televizată pe 28 februarie 2010, această minciuna prin omisiune a fost cuplată cu un neadevăr grosolan privitor la gradul universitar avut de Culianu în Olanda. După realizatorii celui de-al treilea film despre Culianu, scriitorul ar fi fost între 1976-1986 la Groningen “profesor asociat”. La cele două falsuri lipsite de dramatism (o minciună prin omisiune şi un fals privitor la gradul universitar) formatorii de opinie s-au gândit să adauge încă un neadevăr: Au spus că Ambasadorul României comuniste ar fi vorbit cu şeful catedrei de romanistică să-i împiedice angajarea. În realitate, postul de asistent la universitatea olandeză Culianu l-a primit ca urmare a unei “pile” la profesorul Noomen pusă de Marin Mincu, care în 1976 era trimis de oficialităţile comuniste în Italia să predea limba română (“graţie prof. Marin Mincu… şi prof. Noomen de la Universitatea din Groningen, Culianu avea…perspectiva numirii la această universitate”, v. Dialoguri întrerupte, Iaşi, 2004, p.81).
Sursa de inspiraţie pentru minciuna difuzată de TV-Cultural în ultima duminică a lunii februarie 2010 cu ocazia unei noi reclame a “produsului Culianu” nu e greu de ghicit. După stabilirea lui Mircea Eliade în Franţa, reprezentanţii României ocupate de armata sovietică s-au opus la angajarea acestuia ca profesor universitar la Paris. Or, dacă tot se străduiesc de douăzeci de ani să-l înlocuiască pe Eliade prin Culianu, ce i-ar putea împiedica pe manipulatori să recurgă pe alocuri si la efecte “teatrale”? Prea e plicticos de repetat doar minciunile sfruntate din 1992, din enciclopedia lui Ion Manea, colaborator al Securităţii cu note despre Mircea Eliade (Ed. Mica Valahie, 2008, p. 119). După fişa dicţionarului scos de Manea, asistentul de limba română de la catedra lui Noomen ar fi fost “profesor asociat” în Olanda cu vreo opt ani înainte de 1986.
E drept că în bio-bibliografia scrisă în vederea angajării la Divinity School, Culianu se fereşte a consemna informaţii fără legătură cu istoria religiilor. De aceea el nu va trece că în perioada 1976-1986 a fost la Groningen asistent de limba şi literatura română până în 1985 şi profesor asociat de la 1 ian. 1986 (v.scrisoarea din 14 ian 1986, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.279). Ca urmare a unor aranjamente făcute de marele istoric al religiilor (v.schimbul de scrisori din iarna anului 1985, în vol. Dialoguri întrerupte, Iaşi, Ed. Polirom, 2004), proaspătul conferenţiar de română (sau profesor asociat) a ţinut la Chicago două conferinţe după moartea lui Mircea Eliade. În Olanda s-ar fi întors în iunie 1986. După Tereza Petrescu Culianu, tot în 1986 s-ar fi “retras la Wassenar pentru câteva luni” ca să termine teza pentru doctoratul de Stat (v. Observatorul cultural nr.87/2001), îngrăşând porcul înainte de tăiere, adică lucrând la calculator “şi 18 ore pe zi” (ibid.) spre extazierea de mai târziu a unui fizician fascinat de scrierile “ultimului Culianu”. Optând pentru omiterea carierei sale de la Groningen, Ioan Petru Culianu a nesocotit sfatul pe care Mircea Eliade i l-a dat pe 31 martie 1976, când îi scria: “în Curriculum vei spune că te-ai ocupat mai ales cu folclorul şi cultura populară românească”. Probabil că folclorul şi cultura populară nu îi apăruseră a fi lesne etichetabile ca “jocuri ale minţii”.
Realizatorii celor trei filme de televiziune (două în 2007-2008 si unul în 2010) afirmând că I. P. Culianu ar fi fost din 1976 şi până în 1986 “profesor asociat” în Olanda, n-au făcut altceva decât să accentueze asupra laturei nefericite a carierei asistentului de română(1) de la Groningen subminată de un doctorat de stat obţinut la limita timpului admisibil, după zece ani de la înscriere. Desigur fără să-şi dea seama. Ei au crezut că fac reclamă “produsului Culianu”, bazându-se pe credulitatea telespectatorilor. De fapt, aşa cum bine s-a observat, “pactul cu mediocritatea marelui public” asigură la nesfârşit succesul mediatizării minciunilor legate de cosmetizatul profesorat din Olanda şi din America a lui Ioan Petru Culianu.
La Santa Barbara (SUA), în zilele celui de-a doilea colocviu internaţional închinat operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade (14-15 nov. 1974) unul dintre istoricii religiilor a observat că în Occident “de la Paul Tillich nimeni nu a mai avut un asemenea public”. De fapt, însuşi Tillich îl preţuia atât de mult pe Mircea Eliade încât l-a rugat, imediat ce a ajuns la Chicago, “să ţină seminarii împreună” (v. Nancy Auer Falc, în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Bucureşti, 2007, p.83). La Colocviul din 1974 s-a vorbit de “Mircea Eliade’s era” pentru domeniul istoriei religiilor. Patru ani mai târziu avea să se organizeze în SUA un al treilea colocviu închinat gândirii lui Eliade, considerat în America “liderul unei noi şi importante discipline” (op. cit., p.77). Or, nici unul din cele cinci volume de sociologia religiilor avândul ca autor pe I.P.Culianu, “psiho-sociolog al religiilor” (apud. M. Eliade), n-a fost premiat la apariţia sa de vreuna dintre Academiile occidentale care onoraseră opera lui Eliade cu prestigioase premii. După lansarea “explozivă a fenomenului Culianu” (Aurel Codoban) şi până în prezent, românii pot spune şi ei că trăiesc şi au trăit vreo două decenii în era “produsului Culianu” impus cu forţa reclamei bazată pe minciuni.
Reclama “Culianu”, televizată prin TVR1 în mai 2008, s-a intitulat Culianu în ţara lui Ceauşescu (Partea întâi) şi O moarte la Chicago (Partea II-a). Pentru ca minciunile ei să se fixeze cât mai bine în capul tinerilor, ambele filme au fost proiectate studenţilor ieşeni pe 26 ian. 2009 în Aula Magna a Universităţii “Al. I. Cuza”, iar duminică 28 februarie 2010, ei au putut vedea pe postul TVR-Cultural cel de-al treilea film despre Culianu. In toate cele trei filme de reclamă a “produsului Culianu” s-a sugerat telespectatorilor că ucigaşul psiho-sociologului autor de science fiction ar fi fost legionar, fără a se menţiona că a fost o crimă “cu semnătură”. Pentru Umberto Eco, uciderea lui Culianu ar fi purtat semnătura KGB, indicând suprimarea unui trădător. În cazul asasinatului de la Chicago, victima a fost umilită prin împuşcare în ceafă în WC-ul universităţii la care preda ca visiting professor înainte de angajarea sa ca profesor asociat. Presupunând un astfel de scenariu, prin indicarea unui criminal legionar, însăşi victima trădătoare e plasată în rândul legionarilor. Nepotul lui Leonte Răutu (/Oigenstein, 1910-1993) repetă ce s-a mai spus despre execuţia “cvasi-rituală” cu mesajul “cine face ca el, ca el va păţi” (v. Andrei Oişteanu în rev. Oglinda literară, Focşani, august 2011, p.7065). Apoi aminteşte de presupusa implicare în asasinat a unei “organizaţii legionaroide”, dar se fereşte a trage concluzia care se impune din asemenea premize. Un cercetător italian, prea puţin convins de scenariul suprimării profesorului I.P. Culianu ca trădător al Securităţii, avansează o ipoteză originală după care Culianu, simpatizând dreapta cea mai compromisă, ar fi optat în Italia pentru o atare directie, infiltrându-se în organizaţia Gladio. De aici i s-ar fi tras moartea, când se aştepta mai puţin.
În opinia lui Ezio Albrile, tânărul Culianu ar fi avut “una certa simpatia per la destra più compromessa”. La Paris era găzduit Philippe Lavastine (1908-1999), “indologo e sanscritista, amico di Eliade”. In timpul ocupaţiei, indianistul ar fi colaborat cu nemţii, ceea ce ar fi atras condamnarea sa, de care a scăpat cu fuga. “Tutte queste circostanze possono essere fortuite, ma possono anche rappresentare un precedente, una traccia nel ricostruire la carriera di un infiltrato in una organizzazione molto potente qual era Gladio”. Or, afilierea la organizaţiile secrete, oferă aderenţilor “il senso clandestino di onnipotenza e il disprezzo – “gnostico” oseremmo dire – verso la gente comune, il “popolo bue”. Un’attitudine ostentata dal Culianu in tanti scritti, anche se ufficialmente classificati come “scientifici”(Ezio Albrile, Smeraldi sognanti. Un’altra ipotesi sul professor Culianu”). Culianu ar fi avut soarta oricărui agent secret, suprimat după ani de zile: “qualcuno sarebbe giunto a presentare il conto. …Culianu non aveva valutato la lunga e implacabile mano della CIA nelle rivoluzioni dell’area balcanica e il patto scellerato e “democratico” fra la CIA e il KGB, il cui momento decisivo furono gli incontri di Malta nel 1988. Culianu aveva sempre considerato il KGB l’unico artefice di queste rivoluzioni ma si era sbagliato” (Ezio Albrile, Smeraldi sognanti. Un’altra ipotesi sul professor Culianu”).
Originala ipoteză a lui E. Albrile prin care Culianu ar fi fost “infiltrat” într-o organizaţie italiană de dreapta ne pare însă a avea neajunsul de a complica o situatie şi aşa destul de complicată. Ce putea oare să-l determine să se alăture în Italia unui lupte subversive “care nu era lupta lui”. In opinia noastră, iubirea pentru Paola, o admiratoare a lui Evola implicată în dubioase activităţi politice, nu poate figura drept motiv. Dacă în terorismul unui stat poliţienesc de stânga nici un carierist n-a putut ocoli colaborarea cu Securitatea, este greu de presupus că în Italia anilor şaptezeci Culianu, chiar având simpatii de dreapta şi fiind îndrăgostit, s-ar fi infiltrat benevol în organizaţia Gladio înfiinţată spre a-i apăra pe italieni de pericolul sovietic.
Corelată cu remanierea dosarelor de Securitate ale lui Culianu, din care au fost scoase multe pagini, o altă ipoteza ar fi că I. P. Culianu, racolat de Securitate înainte de plecarea în Italia ar fi trădat Securitatea. Despre ameninţările la care a fost supus I.P. Culianu înainte cu câteva luni să fie ucis, Tereza (2) notează că “în august 1990 Ambasada României din SUA cere colecţia revistelor” Lumea liberă din New York unde Culianu scria articole politice la rubrica Scoptophilia. “Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep să sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” (T. Culianu-Petrescu, O biografie, în Obs. Cult. 87/23 oct. 2001). Fratele său – care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (v. rev.22, 5 aprilie 1991) -, ar fi fost asasinat de Securitatea comunistă “aşa cum opina gen. I. Pacepa” (ibd.).
Interesant este un vis avut de Mircea Eliade în care Culianu îi apărea “legat” de Republica Socialistă Română şi “dezlegat” de istoria religiilor. În vis se făcea că protejatul lui Eliade ar fi putut intra în posesia excepţionalei biblioteci de istoria religiilor care i-a aparţinut lui Cumont. Dar tânărul Culianu nu s-ar fi arătat prea entuziasmat de biblioteca de care intenţiona să scape trimiţând-o la Bucureşti şi nici n-ar fi împărtăşit bucuria lui Eliade. Chiar s-ar fi ferit să-l privească pe Eliade în faţă (v. M. Eliade, 9 dec. 1978, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.168). Visul acesta Eliade l-a avut la vremea în care Culianu îi scria că îl bate gândul să-şi recupereze “autenticitatea” apucându-se de comerţ pentru câţiva ani, nu înainte însă de a ajunge cineva (v. scrisoarea lui Culianu din 22 noiembrie 1978). Era chiar perioada în care Ezio Albrile presupune că Ioan Petru Culianu ar fi fost infiltrat în Gladio.
Note:
* Text publicat în formă prescurtată în revista Acolada (Satu Mare), nr.11/2011 sub titlul O nouă ipoteză privind asasinatul de la Chicago, p. 19 şi p.26
1.Iată precizările nepotului de soră a lui Mircea Eliade despre perioada olandeză: “Culianu nu a predat la Groningen italiana [eroare de-a mea, ivită dintr-o informaţie preluată dintr-o scrisoare a lui Culianu către Eliade, v.Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Argeş, Piteşti, iunie 2008 şi Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu în locul lui Eliade? in rev. Origini. Romanian Roots, Norcross, SUA, 6-7-8/2008] ci a fost doar asistent pentru română al profesorului Noomen de romanistică. Preda adică limba practică şi ceva literatură. Iniţial am ţinut eu acele ore în combinaţie cu norma de la Amsterdam, apoi am rămas doar în această ultimă Universitate. L-am cunoscut foarte bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest şi destul de linguşitor” (Sorin Alexandrescu, e-mail către Isabela Vasiliu-Scraba din 11 martie 2009).
2.Tereza Petrescu Culianu scria în Observatorul Cultural că înainte de căderea comunismului soţul ei (Dan Petrescu) ar fi avut “arest la domiciliu” şi că în noiembrie 1989 I.P.Culianu i-ar fi înlesnit cumnatului său interviuri in direct la Radio Europa Liberă şi la Vocea Americii. “La câteva zile după aceea” în apartamentul fratelui ei de la Chicago ar fi intrat prin spargere nişte răfăcători care i-ar fi distrus lui Ioan Petru Culianu calculatorul şi i-ar fi sustras nişte dischete (v. Tereza Petrescu Culianu, în Obs. Cult. nr. 87/23 oct. 2001). Ca şi asasinii din 21 mai 1991, spărgătorii din noiembrie 1989 se spune că n-au fost prinşi de poliţia americană.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.