Prin mahalalele Sucevei

Prin anii ’50, o mare parte din străzile Sucevei (făceau excepţie doar cele din „buricul târgului”, care fuseseră pavate încă din timpul administraţiei austriece a Bucovinei şi întreţinute apoi în perioada interbelică) erau încă nişte simple uliţe prunduite.

Din când în când, atunci când gropile se adânceau iar căruţele şi puţinele automobile, care circulau la vremea aceea, nu mai răzbăteau prin băltoacele şi noroaiele care se formau în urma dezgheţului sau a ploilor, camioane ruseşti, „Molotov”, aduceau prundiş din albia râului Suceava, pe care-l descărcau la marginea drumului, iar locuitorii ieşeau să-l împrăştie cu lopeţile.

Periferia păstra încă imaginea acelui târg prăpădit de provincie, pe care „Crainicul Cetăţii” (revista locală care a apărut între anii 1927-1935 sub coordonarea profesorului Gheorghe Maxim) o prezenta în paginile sale: „De la intrare, venind din oricare parte (a oraşului) te întâmpină aceleaşi magherniţe leproase, păşeşti pe aceleaşi drumuri desfundate şi murdare, străjuite de garduri sparte”.

Scriitorul Mircea Radu Iacoban developează în textele sale cu amintiri imaginea cenuşie a unei Suceve cu „zecile de căsuţe prea puţin arătoase”, care alcătuiau centrul oraşului, cu grupuri de „case coşcovite” şi gropi de canalizare care se căscau neatinse de nimeni luni în şir.

Chiar dacă de pe străzile bolovănoase ale târgului dispăruseră sacagii, care, la începutul secolului al XX-lea, îşi mai practicau comerţul cu apa adusă de la cele trei sau patru şipote ale urbei, apă „limpede foarte, prea bună la gust şi rece de-ţi îngheţa limba-n gură”, mulţi locuitori nu aveau apă curentă în propria ogradă şi o cărau cu găleţile din vecini, sau de la cişmelele instalate la colţ de stradă.

O căruţă, sau, ceva mai târziu, câte o maşină hodorogită, trecea săptămânal şi ridica gunoiul menajer, pe care oamenii îl scoteau în diverse hârburi (cazane, lighene, butoaie metalice) în faţa porţilor. Obicei urban nou pentru că, înaintea acestei măsuri de preluare organizată, străzile mărginaşe aveau fiecare propria lor „groapă de gunoi”, de regulă o fundătură sau un tăpşan năpădit de buruieni, unde se aruncau toate deşeurile gospodăreşti şi lucrurile nefolositoare.

În mahalaua Hărbăriei un astfel de loc era aşa numita „Cărămidărie”, un teren plin de scobituri şi „tranşee”, întrucât de acolo se săpa argila pentru sobe sau pentru „unsul” (tencuitul rudimentar) pereţilor caselor.

În râpile care mărgineau terenul cărămidăriei creşteau tufişuri dese şi înţepătoare de „cacadâr” şi de „turţ”, de pruni piperniciţi şi de peri pădureţi cu fructe mărunte şi strepezitoare.

În celălalt capăt al oraşului, în mahalaua Cutului, gunoaiele se aruncau în râpa pârâului „Cacaina”. Un octogenar sucevean îmi povestea că în anii copilăriei sale slujbaşii de la salubrizare îşi hurducau tomberoanele pe valea pârâului, după ce făceau curăţenie pe străzile centrale, ducând gunoiul „la gârlă”. De fapt acolo a fost primul loc pe care l-a hărăzit administraţia urbei, încă de la începutul secolului trecut, pentru acest lucru.

„Ştreca”, vechiul traseu al căii ferate locale dată în folosinţă în anul 1898 (cale ferată care străbătuse cândva oraşul legând Iţcaniul de vechiul obor din zona Arenilor), era tot un loc plin de gropi cu gunoaie. Sobe ruginite de tuci, burlane turtite, oale şi sticle sparte, se adunau grămadă, unele peste altele, sub malul năpădit de urzici, care mai păstra încă urmele întăriturii de piatră care protejase cândva terasamentul căii ferate.

Garduri părăginite, ţinute pe alocuri în picioare doar de arbuştii deşi de rebize şi coacăze şi de „lianele” încâlcite, înţepătoare, ale tufişurilor de zmeură, ascundeau îndărătul lor grădini invadate de buruieni, din care se iţeau fruze uriaşe de brusturi şi pâlcuri de urzici muşcătoare. Câte un mic chioşc din lemn acoperit de licheni, o bancă sau o masă şubredă de grădină, se iveau din mijlocul buruienilor.
                            
Casele de la marginea oraşului aveau aspectul unor mici gospodării ţărăneşti. Multe dintre ele, construite din chirpici sau din lemn, erau acoperite cu draniţă sau carton gudronat. Erau scunde, înghesuite unele în altele sau aveau între ele spaţii înguste, prin care te puteai strecura, deschizând porţi scârţâitoare din lemn înegrit, în curţi cu cărărui pietruite, străjuite de rânduri de stânjenei, de tufe de dalii şi crizanteme multicolore, perimetre mărginite de anexe şubrede (bucătării de vară, şoproane, adăposturi pentru animale şi păsări), îndărătul cărora se întindeau mici grădini cu legume şi pomi fructiferi.

De-o parte şi de alta a străzilor existau şanţuri puţin adânci, năpădite de iarbă măruntă, de „coada şoricelului” tremurătoare sau de frunze ovale de patlagină şi smocuri auriu înflorite de romaniţă. Locurile predilecte de joacă al puştanilor din mahala.

Stâlpi din lemn gudronat, care susţineau firele electrice, se înşiruiau de-a lungul drumurilor. Chiar dacă Suceava avea o uzină electrică încă din primii ani ai secolului XX, în anii ’50 existau încă multe case neelectrificate. Birjele mai circulau pe străzile desfundate alături de „Gaz”-uri ruseşti cu prelată, cărora li s-au alăturat apoi primele „Volgi” şi „Warszawe”.

În anul 1955 oborul din Areni s-a mutat la Şcheia, iar peste câţiva ani a început demolarea primelor case, spre a face loc celor dintâi blocuri de locuinţe. Multe străzi de la marginea oraşului au rămas însă neschimbate încă o bună bucată de vreme.

NOTĂ: Foto anexe, grafică din ciclul „Suceava veche”, lucrări realizate de artistul plastic sucevean Anghel-Vasile Siminiuc, prietenul meu din copilărie.

Tiberiu COSOVAN