Nemulţumirea elitei politice şi intelectuale a românilor din Ardeal s-a limitat mai mult la un discurs public despre moralizarea clasei politice din Bucureşti…
Elita intelectuală românească din Ardeal, după Marea Unire din 1918, nu a conturat clar şi distinct o ideologie a transilvanismului. Însăşi termenenul de transilvanism a fost numai un apanaj al liderilor maghiari. Cu toate acestea dincolo de proiecţia intelectuală maghiară a transilvanismului şi românii ardeleni au cristalizat o idee ardeleană asupra destinului comunitar şi naţional din Transilvania.
O viziune concentrată pe viitorul românilor în Transilvania, ca o comunitate cu o specificitate proprie fată de românii din Vechiul Regat, s-a plămădit imediat după data de 1 Decembrie 1918. Mecanismul unei administrări şi auto-guvernări autonome faţă de Bucureşti s-a pornit odată cu constituirea Consiliului Dirigent, un fel de guvern transilvan condus de Iuliu Maniu. Acest organism a administrat Transilvania până la desfiinţarea sa de către autorităţile de la Bucureşi, în aprilie 1920. Deşi avea oficial rolul armonizării legislaţiei din Ardeal cu cea din Vechiul Regat, precum şi de integrare administrativă, desfiinţarea Consiliului Dirigent a nemulţumit pe mulţi lideri ai Partidului Naţional Român, care s-au văzut înlăturaţi de la conducerea politică a ţării.
Iuliu Maniu, ca un politician abil şi cu dorinţa de a supravieţui în noul context al României Mari a înţeles că pentru a fi chemat de Rege la guvernare, trebuie să se alieze cu Partidul Ţărănesc a lui Ion Mihalache din Vechiul Regat. Numai aşa o parte din foştii lideri ai PNR au reuşit să acceadă la putere în 1928. Nemulţumiţii ardeleni faţă de politica centralistă a Bucureştiului au fost izolaţi şi s-au retras dezgustaţi. Unul dintre aceştia a fost chiar ideologul rezoluţiei Marii Uniri, Vasile Goldiş. În acest cadru de frustrare s-a conturat un transilvanism românesc sănătos cu rădăcini în concepţia morală privind viitorul naţiunii. S-a creat o „dizidenţă” ardeleană cu un discurs moralizator, care acuza politicienii din Vechiul Regat de promovare a corupţiei şi „balcanismului” în Transilvania. Ardelenii vedeau atunci în Bucureşti, ca şi astăzi de altfel, un oraş al corupţiei şi decăderii morale.
Marele inventator şi pilot, Traian Vuia într-o scrisoare către un prieten din Ardeal sintetizează foarte clar nemulţumirea ardelenilor privind consecinţele unirii fără „negociere” între Transilvania şi România. Traian Vuia era un om de ştiinţă cunoscut al momentului, fără implicaţii politice care să-i cenzureze discursul, şi şi-a permis să facă o radiografie personală foarte acidă asupra clasei politice din Vechiul Regat.
„Garches, 11 aprilie 1922, Iubite Domnule Dobrin, Am urmat cu mare atenţiune campania electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi cã toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. «Cum îţi aşterni, aşa dormi». Cînd s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice cînd trebuiau discutate condiţiunile Unirei.
1. Înainte de intrarea României în rãzboiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.
2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decît pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă.
Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zîmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decît de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. Cînd doi indivizi se asociază, cînd două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate (…) că în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoanele din aceste provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit sã fie corolarul garanţiilor fundamentale.
Cînd în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit sã vãd vîrful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat). Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexărei după dînşii trebuia sã fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte „droit de conquète” şi într-adevar, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea şi ştiind cã suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să vorbim despre Unire, lăsînd ca timpul sã ne trezească. De altcum dînşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decît noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar: „zemesé a világ” – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpînească la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte.
Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simţit stăpîni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent. C-un cuvînt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decît o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decît pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeanã, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: «mintea românului este cea din urmă». «Denkfacilheit» a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann.
Ceea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este cînd mă gîndesc la acea ce mi-aţi repetat de atîtea ori: – Suntem un popor nefericit. Trebuie să rãmînem şi de aici înainte slugi şi cerşetori pe la uşile domnilor. În 1918 am atras atenţiunea d-lor Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi să rupem cu Ungaria, adicã să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luînd angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie.
Cînd am văzut în ce mîini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scîrbit. Bărbaţii noştri cred cã marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice. Cînd a sosit Al. Vaida aici cu delegaţiunea transilvăneană şi cînd m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român care a comis greşeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodatã recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi.
V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră şi în special a Partidului Naţional Român.
N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza. Pînă în timpurile mai recente am avut credinţa că (cei din Vechiul Regat, n. n.) nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blîndeţea, răbdarea noastrã fără margini, resemnarea cu care am purtat atîtea juguri în decurs de atîtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţă violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm pînã ce vom obosi şi ne vom calma.
Cînd citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigă către soţii lui: – Reţineţi-mă ca să nu se întîmple o nenorocire. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta. Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comosiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi.
De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”
Descoperim aici o revoltă făţişă, în care se regăsea o parte a intelectualităţii ardelene în faţa asaltului „ciocoismului” politicienilor de pe malurile Dâmboviţei. Era un moment istoric delicat, când marele prozator Ioan Slavici a fost închis şi apoi târât în interminabile procese, pentru că s-a opus unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, fără o „negociere” prealabilă ca şi parteneri egali între cele două părţi, pentru crearea unui viitor naţional sănătos, nealterat de „fanariotism”, „corupţie” şi „balcanism”.
Ion Slavici este necruţător în lucrarea memorialistică „Închisorile mele” faţă de falşii patrioţi, care înainte de 1914 erau imuni faţă de suferinţele şi oprimarea românilor din Ardeal, datorită alianţei secrete cu Germania şi Austro-Ungaria, ca mai apoi, la 1918 să dea lecţii de pedagogie naţională.
Puţini ştiu că Nicolae Iorga, în ura sa faţă de ideile ardelene ale lui Ioan Slavici, l-a scuipat în public pe acesta. Autorul romanului „Mara” a trebuit să străbată încătuşat Bucureştiul în paza unui ofiţer de poliţie, pentru că avea o gândire şi o perspectivă morală asupra viitorului naţional. „Stau pe gînduri, mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba cîteodată jale adîncă mă cuprinde în faţa temerii, că nu cumva mîine ori poimîine la Chişinau, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea-Mare, la Arad, la Timişoara, ba chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti. Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecîndu-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toţi cei care am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare”.
Această nemulţumire a unei părţi a elitei ardelene s-a conturat politic în anul 1931, când o rudă a lui Iuliu Maniu şi lider PNŢ de la Cluj, Romulus Boilă, publica un „anteproiect” de constituţie, prin care cerea împărţirea României pe trei provincii istorice: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. De asemenea, cerea constituirea unei Diete regionale a Transilvaniei şi un guvern al acestei provincii. E greu de crezut că Iuliu Maniu nu a ştiut nimic despre propunerile rudei sale. Acest nou proiect constituţional venea într-o perioadă când PNŢ era la guvernare şi ţara trecea printr-o gravă criză economică, datorită marii recesiuni mondiale, dintre anii 1929-1933.
Consider că a fost şi o încercare a unor lideri ardeleni, care se aflau la guvernare, de a găsi o soluţie regională de ieşire din criză. Posibil să fi fost şi un puseu de orgoliu al foştilor lideri ai PNR, care ajunşi la guvernare au dorit să „răzbune” umilinţele din anii 20, datorită camarilei politice bucureştene. Cu toate acestea, nu se poate vorbi în România interbelică de un transilvanism românesc, de o ideologie conturată privind exacerbarea diferenţelor dintre ardeleni şi regăţeni.
Poetul ardelean Aron Cotruş a exprimat într-o poezie moralistă, intitulată sugestiv, „Fanarul s-a mutat la Bucureşti”, întreaga nemulţumire a ardelenilor faţă de clasa politică din Bucureşti: „Fanarul prins-a rădăcini la Bucureşti/ şi din palate ciocoieşti/ vrea, cu pumnul să cârmuiască/ răbdarea, vrerea, truda românească…/ Fanarul e stăpân la Bucureşti/ şi nu mai pleacă, nu mai pleacă…/ pe unde prind lăcustele-i să treacă,/ ca ’n vremurile năvălirilor turceşti/ după-un iute, uriaş pârjol,/ rămâne ţara tristă şi săracă,/ cu trupul sângerând şi gol…”
Nemulţumirea elitei politice şi intelectuale a românilor din Ardeal s-a limitat mai mult la un discurs public despre moralizarea clasei politice din Bucureşti. În acei ani, avem de-a face cu un sănătos curent democratic şi naţional ardelean de primenire a spaţiului public, perturbat de imixtiunile unei clase politice corupte provenite din România mică. Pe de altă parte, exacerbarea revizionismului şi iredentismului maghiar din Transilvania, alimentat de regimul lui Horthy, a înăbuşit în faşă orice demers cultural şi politic al românilor ardeleni de impunere a propriului discurs specific pe scena puterii politice din România.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.