Ochiul Sfinxului

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Eseu despre romanul poliţist

1-SFINXUL ŞI CADAVRUL

 

Socrate-Platon aveau de “prins” Adevărul şi Virtutea. Şi Cetatea îi urmărea, îndeosebi prin tinerii ei, cu sufletul la gură. Evul Mediu “captura” atenţia  celor ce ştiau a citi, sau măcar asculta  –   prin romanele cavalereşti, care aduceau slavă Virtuţii, Onoarei, Eroismului (nemăsurat şi dedicat lui Dumnezeu, Regelui, Iubirii şi Frumuseţii) –  precum şi  prin relatarea“questelor” Potirului Graal(metafora lui Hristos-Dumnezeu). Romanele cele mai gustate(care “ţin sufletul la gură”…) ale secolelor  burgheze  –  XIX-XX(chiar XXI…), cele poliţiste, au de prins criminali odioşi. Dacă sufletul nu mai catadicseşte să vină “la gură”, decât pentru rebuturile sinistre ale umanităţii, aceasta certifică o decăderea spirituală  mai mult decât evidentă.

Ce-a mai rămas sacru, în aceste vagabondări prin infernul variantelor autodistrugerii omenirii? Poate un rudiment al amintirii Sfinxului. Neliniştea (uneori, doar primitiva curiozitate) în faţa Necunoscutului –  nu chiar zeu, dar, totuşi, Problemă. Şi presentimentul Cadavrului Terestru, simbol al putrefacţiei psiho-sociale a umanităţii. Acel cadavru grotesc, din Amedeu sau cum să te descotoroseşti, al lui Eugen Ionescu  –  care-şi transformă, treptat, călăii în victime jalnice. Victime care, ele, de data asta, se plâng de “neomenie” şi de “nedreptate”, nu se ştie dacă din partea cadavrului-victimă(care creşte monstruos, transmiţând parcă, dintr-o lume misterioasă, blestemul degenerării-descompunerii accelerate a acestei lumi:”Morţii îmbătrânesc mult mai repede decât viii”, fiind bolnavi de “progresie geometrică” a putrefacţiei-descompunerii, după afirmaţia lui Amedeu:”Progresia geometrică  –  Boala incurabilă a morţilor!”[1], proclamă, iluminat şi tembel, acesta din urmă), sau din partea unui ceva fatal-divin, pe care, cel puţin în primă fază, nu sunt capabile să-l intuiască decât extrem de vag: “Tu nu-ţi dai seama că nu mai e ceva omenesc, nu, nu e omenesc, zău că nu mai e omenesc”, se lamentează Magdalena, soţia criminalului-călău-Amedeu. Iar în finalul actului I, însuşi călăul-ucigaş (victima Demonului Terestru al Furiei [Auto]Demolatoare şi Oarbe) se “lasă pe el[cadavrul-victimă, perfect anonim, ca un Sol-Crainic Mistic Mut al Divinităţii] zdrobit, cu spatele încovoiat; cu mare oboseală spune: <<Nu pot să-mi dau seama cum am ajuns în situaţia asta. Prea e mare nedreptatea…>>”.

Crima e, totdeauna, reflexivă, iar Cain, literalmente, îl poartă pe Abel în cârca sufletului său(ca pe o piatră, sub care “înfloresc” toţi factorii alterării), care suflet, dacă nu se produce expierea(prin recunoşterea păcatului şi efectul mistico-soteriologic al iertării-uitare, din partea victimei, al cărei “avocat” se face divinitatea[2]), intră în putrefacţie. Deci, după opinia noastră, cei care citesc romane poliţiste fie se delectează, vicios, cu propria duhoare fetid-cadaverică(prezentă şi, mai ales, viitoare), fie încep să intuiască adevărul condiţiei umano-terestre “moderne” – şi procedează, inconştient, la o imunizare şi profilaxie anti-cadaverică. Depinde de nivelul de evoluţie/involuţie spirituală al cititorului  –  care se situează, astfel (pendulatoriu sau secvenţial), între mazochism şi avânt spre redompţiune(evident, predomină, masiv, prima categorie:mazochiştii inconştienţi, gurmanzi cu propriile dejecţii anti-spirituale).[3]

 

2.NOMOS ŞI ANTINOMOS, ÎN ROMANUL POLIŢIST. CRIMA ŞI “NEPUTINŢA” LUI DUMNEZEU. CHUCK ŞI AI LUI

 

În mod normal, în romanul poliţist ar trebui să se pună şi problema Nomos-ului, a Normei uman-divine, a Legii (cu efect cosmico-reechilibrator). Dar, dacă Dostoievski(1821-1881) o pune cu tragism şi smerenie, considerând expierea ca factor re-echilibrator psiho-cosmic[4], la începutul  veacului XX, aproape că dispare hotarul între Nomos şi Anti-Nomos, prin apariţia Apaşului-Detectiv, lichea cvasi-aristocratică, amuzantă şi mefistofelică, “foc de simpatică”(focul gheenei, evident!)  –  tip Arsène Lupin, al lui Maurice Leblanc(un fel de urmaş al lui Vidoq).Va fi fiind “gentlemanul-spărgător” un “justiţiar, apărător al celor oprimaţi”[5](poate, uneori, din simplu capriciu…) –  dar, orişicum, Lupin rămâne un spărgător( nu doar de tipare…). Jaful şi violenţa, chiar dacă sunt condimentate cu gesturi galante, de curtoazie faţă de femei şi cu farse, rămân ceea ce sunt: acţiuni egoiste şi cel puţin sfidătoare ale Ordinii, dacă nu chiar lacome de-a binelea  –  căci Lupin e departe de a fi un Robin Hood: el se războieşte pentru propriile-i interese şi orgolii paranoice, şi nicidecum pentru alţii. Nici gând să se afirme ca erou-luptător pentru alţii-reformator social. Secvenţa în care este surprins furând, de către Miss Nelly, în tainiţele palatului Thibermesnil,  este edificatoare pentru “profilul moral” al “gentlemanului”(!): “El rămase în faţa ei, în picioare. Şi încet-încet, de-a lungul secundelor interminabile care se scurseră, înţelese ce impresie trebuia că-i face, în aceste momente, cu mâinile pline de bibelouri, cu buzunarele umflate şi cu sacul atât de plin, încât numai că nu dădea pe dinafară. Îl cuprinse o mare ruşine şi roşi că se află acolo, în urâta postură de hoţ prins în flagrant delict. De acum înainte, orice s-ar fi întâmplat, el era hoţ, cel care bagă mâna în buzunarul altora, cel care descuie uşile cu şperaclul şi intră în case pentru a fura”.[6]

Nici celebrul, clasicul Sam Spade, al lui Dashiell Hammett(1896-1961), nu e departe de acest tip  –  filfizonul amoral, un disimulat negociator-afacerist dubios  –  dar , aparent şi debusolant , din punct de vedere etic  –  de partea legii, chipurile!…De fapt, Lupin şi Spade  –  egoişti şi egotişti monstruoşi, până la paranoie. A se vedea crizele psihice depresive grave ale lui Arsène Lupin, care urmează , în logică spirituală şi uman-etică, crizelor (aceluiaşi personaj) de manie a grandorii şi complexului Iahve. Ceea ce arată că, în definitiv, Scriitorul anilor libertinismului de apogeu nu e atât de naiv, încât să nu se pună la adăpost de consecinţele amoralismului propriului personaj…  –  lăsând, perfid şi poltron, întreaga sarcină a decriptării modelului existenţial uman, din propria lui operă , pe seama exclusiv a cititorului (bietul cititor devine vinovat până şi de admiraţia pentru personajul literar propus de autor!)[7].

Poate că are dreptate cehul Karel Čapek(1890-1938), autorul nu numai al Holmesianei, ci, mai cu seamă, al povestirilor pseudo-poliţiste, “dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar”[8] –  care-l degrevează pe autorul de “policier” de obligaţia analizei psihologice, deci, pe cale de consecinţă, de responsabilităţile morale faţă de propria plăsmuire: ”În clipa în care scriitorul începe să se ocupe de sufletul criminalului, el părăseşte terenul nuvelei poliţiste. Iată de ce nu va fi pomenit numele lui Dostoievski”. Fie agentul de poliţie Pištora ilustrează aspectul frust al meseriei de poliţist, care n-ar fi altceva decât “operă” de statistică şi arhivare(şi-aceea   –  mentală!): “Avem evidenţa tuturor spărgătorilor de case de bani din republică. Sunt…hâc…sunt  27, dar 6 se odihnesc la răcoare”, fie comisarul de poliţie Mejzlik e disperat că “detectează”criminalii conform unor legi-reguli cu totul obscure(“E intuiţie sau întâmplare fericită-hazard?”se introspectează, dostoievskian, ridicolul nefericit  –  dar raţionalistul “înţelept”, domnul Dastych, spre disperarea “Hamletului”grotesc Mejzlik, metafizician improvizat şi şarjat  –  îi “precizează”, banalizând şi relativizând “absolut” : ”A mai fost şi o doză de observaţie, şi rutină, şi intuiţie şi, de asemenea, puţină previziune, şi instinct…”). La fel de “instinctual” şi non-legic “detectează” crima şi “Poetul Modernist” , freudizând intuiţia, sub numele pompos-preţios, de data asta, de “imagini suprarealiste, pe care realitatea le trezeşte în subconştientul poetului” şi concluzionând, triumfal şi total înafara “problemei”: “Ei, vedeţi ce înseamnă realitatea interioară?”[9] –  precum şi blajinul papetar Janik, care, însă, plin de bun-simţ, nu face deloc caz de “celesta intuiţie”în materie de găsire şi rezolvare de “cazuri”, ci tratează totul,  până şi  rezolvarea unor grave comploturi naţionale şi infracţiuni internaţionale, cu o naturaleţe extrem de umană (aceasta este lumea, aceştia suntem noi  –  noi, oamenii, da, oricât de monstruos am arăta…) –  scăpând de presiunile “oniricului torturat” şef de poliţie, obscur siderat (şi invidios înverşunat)de reuşitele acestui Švejk printre negustori, prin declaraţia că “De 5 ani mă fură procuristul meu şi eu n-am văzut nimica!(…). Aşadar, vedeţi că nu-s bun de nimic.”

Crima, ne sugerează atât de umanul Čapek, nu e altceva decât cealaltă faţă, faţa tumefiată, leproasă, cancerată, a aceleiaşi umanităţi  care a creat piramidele, catedralele, tavanul Capelei Sixtine, statuia lui Moise şi Cina cea de Taină şi a descoperit tărâmuri ale minunii, în cer şi pe pământ.  Nu Dumnezeu e vinovat de ceea ce ajungem noi. Nici noi, ca indivizi, măcar. Atât de complicat de meschină am construit-o (de fapt, desfigurat-o  –  labirintic), noi-societatea umană, pe acea Fiinţă atât de simplu făcută de Dumnezeu, din gesturi largi şi generoase  –  încât ( ne atrage atenţia  cumplit de blajinul Čapek) nu vom avea dreptul nici măcar la expiere: vom pierde acest drept-speranţă unică, şi, pe cealaltă lume, ne vom trezi că suntem judecaţi de monştrii creaţi de propriile noastre trufii deşarte. Îl vom pune în situaţia paradoxală şi fără ieşire, pe însuşi Divinul Creator, să nu poată să ne judece, adică să nu avem acces la Lumina Milei-Justiţiei Dumnezeieşti. În teribila povestire Tribunalul Suprem, Dumnezeu îi mărturiseşte sufletului “celebrului criminal Kugler, autor al mai multor asasinate”, de fapt, un rătăcit de lumină, un nefericit  încrâncenat de neîntrerupta injustiţie socială  –  care de către societatea violentă a fost învăţat să reacţioneze, ca răspuns, tot prin violenţă, veterotestamentar: “Nu te pot judeca(…)pentru că omul aparţine omului. Eu sunt, după cum ai văzut, doar martor. Pedeapsa însă o hotărăsc oamenii  –  şi în cer. Crede-mă, Kuglere, aşa se cade; oamenii nu merită altă justiţie decât cea umană.(s.n.)”[10]

Până la urmă, “Ordinea e un lucru necesar”  –  spune comisarul Bartošek  –  şi doar pentru Păstrarea(în limite rezonabile) a Tradiţiei Cosmice a Ordinii trebuie arestaţi “hoţii”  –  contravenienţii(cu ghilimele sau fără) care dezechilibrează “albeaţa imaculată a zăpezii”, din povestirea Urmele. Căci”lumea încalcă tot felul de legi şi ordine(…).Nu m-ar mira dacă cetăţenii ar încălca şi legile naturii, pentru că, aflaţi de la mine, oamenii sunt nişte haimanale grozave, domnule!” Haimana sau nu, omul este cea mai importantă dintre fiinţele depozitare de ENIGMĂ, din univers. Şi, chiar criminal fiind, el tot om rămâne: un om, de multe ori,  monstruos, un rebut  –  dar un rebut uman, oricât ne-ar îngreţoşa această concluzie. Poliţia, ca instituţie, şi Justiţia, în calitate de concept  –   înseamnă, în definitiv, multă convenţie socială, un serviciu public de salubrizare-igienizare, ba ajungând chiar la servicii de vidanjare, ba chiar mascând, penibil, reverberarea crimei tocmai prin re-ordonarea socială(în virtutea unei pretinse“justiţii infailibile”):”A face ordine este o muncă murdară, domnule, şi cine vrea să facă curăţenie, trebuie să-şi vâre degetele în toate porcăriile! Mă rog, cineva trebuie să facă şi treaba asta, aşa cum trebuie să existe cineva care să taie viţeii; dar dacă omori viţelul numai din curiozitate, înseamnă că eşti sadic[n.n.: cine poate să sesizeze ABSOLUT, limita dintre crima oficială şi cea neoficială-penală?…](…). Dreptatea trebuie(s.n.)să fie infailibilă, ca tabla înmulţirii”[11].

Dar nu e. Şi, în lumea noastră, nu poate fi (căci nu permite omul-societate…)nimic în spiritul “regulamentelor stelare”(precum şi tabla înmulţirii nu mai e ce visaseră Pytagora şi  ai lui naivi sublimi ucenici).  Tocmai  de aceea, romanul poliţist ar trebui să fie(dar nici el nu e, decât extrem de rar!) prilej de meditaţie asupra condiţiei umane extreme(şi, totuşi, mereu centrale!)  –  şi de reflecţie asupra infecţiilor sociale, care distorsionează condiţia umană(din originaritatea ei divină) şi meditaţie asupra profilaxiilor socio-umane, în spirit profund înţelegător (uman şi divino-uman). Iar detectivul(alter ego al autorului de “policier”)  –  dacă nu un chirurg sau taumaturg (acţionând la nivel individual şi social) eficient  –  măcar un diagnostician cu fler infailibil.

Din păcate, în zilele noastre aproape  nici unul, nici din cei mai celebri, nici din cei mai mediocri(tip Perry Mason, al lui Stanley Gardner, sau Nero Wolf, al lui Rex Stout) detectivi(în sensul de scormonitori cu mintea şi operaţiunea deductivă) nu mai sunt pe placul extrem (şi periculos) de rapidei lumi pragmatice şi mercantile. Deducţia este simţită ca operaţie prea”lungă”  –  întârzietoare(parcă cine ştie ce ţinte importante ar avea de atins, această umanitate aferată şi tembelă, care goneşte spre zadarnic!). Mai ales nu mai sunt pe gustul tinerilor, care au priceput(sau le e mai comodă) doar faţa de oportunism cu finalitate strict materială a lumii: aceştia preferă înlocuirea CĂUTĂRII-INVESTIGAŢIE INTELIGENTĂ  –  cu intervenţia brutală, spectaculos-violentă, mult mai uşor de înţeles(?), prin care raţionamentul este înlocuit cu “convingerea”pumnilor şi kick-boxingului  –  artele marţiale, în ce au ele mai periferic-spectaculos şi mai exoteric. Deci, rafinamentul(cât este) al detectivilor, a fost înlocuit cu mult mai rapid-eficientele lovituri de karate, prin care “conving”(universal!) pe răufăcători(cu ghilimele ori ba) alde Charles Bronson, Chuck Norris  –  sau, mai rău, Jean Claude van Damme, Jackie Chan şi Arnold Schwartzeneger. Mintea înlocuită de muşchi  –  nu va face lumea mai bună-armonioasă. Iar violenţa naşte(perpetuează) violenţă. Dar nu mai convin prea multora soluţiile dispreţuit-intelectuale. Nu mai interesează “cadavrul inteligent”, obţinut-“operat” de criminali cvasi-savanţi  –  şi descoperit(re-produs, demonstrativ!) de către detectivi neapărat mai savanţi decât Criminalul(o competiţie în care învinge, mitologic-invariabil, Făt-Frumos!)  –  ci cantitatea industrială de mormane-cadavre, pentru sporirea adrenalinei(instinctualitate pură…), iar nu a activităţii spirituale. Nu mai e vreme de reflecţii prelungite  –   stimulate, uneori, de sunetele corzilor viorii, măcar şi holmes-iene:”era în stare să trândăvească zile întregi pe sofa, în salon, fără să scoată un cuvânt sau să facă o mişcare, din zori până-n noapte(…)tonurile viorii reflectau gândurile care-l stăpâneau(…)avea o expresie atât de visătoare, de absentă, încât aş fi putut să-l bănuiesc că foloseşte un narcotic, dacă viaţa echilibrată şi cumpătată pe care o ducea n-ar fi înlăturat această presupunere.”[12] Narcotice folosesc ai noştri tineri  –  dar nu pentru a stimula-stoarce creierul spre aprofundări meditative…

 

 

3.PIONIERUL AMERICAN ŞI AMBIŢIOSUL ENGLEZ. ARISTOCRAŢIE ŞI MEDIOCRO-CRAŢIE (DUPIN/VS/HOLMES)

Americanii, în scurta lor istorie, n-au creat multe lucruri originale –  dar l-au avut pe Edgar Allan Poe (1809-1849), cel care a creat o specie literară cu totul nouă şi incitantă: povestirea-nuvelă poliţistă. Şi un raţionament(acompaniind o construcţie epică) “à rebours”, dinspre sfârşit spre început(“film proiectat pe de-a-ndoaselea(…)luând timpul invers şi răsturnând cronologia  –  povestirea urmând ordinea dezvăluirii(…)raţionamentul eliminând senzaţia”[13]. De ce un romantic a creat o specie ca expresie a raţiunii-deducţiei logice? Probabil că dipsomanul şi opiomanul genial Poe voia să descopere o cale volitiv-umană, prin care să exorcizeze monştrii fanteziei sale maladive. Să-şi pună în ordine propriul dezastru interior. Şi din această terapie a disperării (care nu l-a salvat pe descoperitor)s-a născut motivul modern al CAPTIVANTULUI COMERCIAL. Prin care devenim, pervers, complicii crimei şi contemplatorii unui zeu satanic: CADAVRUL. Şi prin care exorcizăm, uneori doar, demonul crimei  –  alteori, tocmai prin epicul poliţist captivant, defulăm-exhibăm CRIMINALUL(potenţial) din fiecare din noi. (Punem în cârca personajului literar furiile devastatoare din noi, pornirile suprimatoare de viaţă din noi). Sau, poate nu atât de paradoxal, ni-l cultivăm şi rafinăm pe CRIMINALUL DIN NOI.

Există o fascinaţie cumplită a pasajelor oribile, care descriu efectele CRIMEI, la care omul este(implacabil!) asociat ( într-o complicitate retroactivă, dar profund semnificativă, cu istoria evoluţiei/involuţiei speciilor…[14]). Poe se proiecta pe sine-viciosul sinistru, în corpurile sălbatic mutilate ale doamnei L’Espanaye şi domnişoarei Camille L’Espanaye[15]. Dar noi, modernii, ce proiectăm? Destule  –  într-aceste veacuri ale creşterii exponenţiale a potenţialului de violenţă planetară. Două războaie mondiale-planetare n-au potolit, decât în măsură nesemnificativă, setea de violenţă  –  ba chiar i-au descoperit acesteia canale de explozie-implozie mult mai multe şi mai pervers-rafinate decât povestirea-nuvela-romanul poliţiste.

Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930), prin celebrul său personaj (cvasi)literar, Sherlock Holmes, nu face decât să exprime invidia, faţă de un rival superior spiritual. Când doctorul Watson vrea să-şi exprime admiraţia faţă de deducţiile uimitoare(pentru Watson…) ale lui Holmes, şi îl compară, imprudent şi nediplomat, cu Auguste Dupin al lui Poe  –  ţâfnosul vanituos Holmes se dezlănţuie într-o diatribă devastatoare, care-i cuprinde pe toţi nerecunoscuţii(de el) săi colegi întru “detectare” a crimei[16]: “Fără îndoială, îţi închipui că mă măguleşti comparându-mă cu Dupin(…). Ei bine, după părerea mea, Dupin era un individ cu totul inferior. Şiretlicul lui de a întrerupe gândurile prietenilor săi printr-o remarcă  –  după un sfert de oră de tăcere  – ţine mai degrabă de teatru, de artificiu. (…) Lecoq[n.n.: personajul-detectiv al scriitorului francez  Emil Gaboriau  –  1832-1873] era un biet cârpaci în meserie(…) avea o singură calitate:energia(…).Aş fi putut să fac acest lucru în 24 de ore. Lui Lecoq i-au trebuit şase luni. S-ar putea întocmi un manual pentru detectivi, spre a-i învăţa…ce nu trebuie să facă”.

Dacă în ce priveşte atitudinea de salahor al crimei, precum şi lipsa totală de rafinament intelectual a lui Lecoq, suntem de acord cu Sir Conan  –  în ce-l priveşte pe decadentul aristocrat Dupin  –  nu împărtăşim deloc opiniile lui Doyle-Holmes. Dimpotrivă. Doyle este dublu întemeietor negativ:

a-al unei industrii a povestirii şi romanului poliţiste(să nu uităm că, de fapt, în Anglia, Charles Dickens, 1822-1870, campionul romanului comercial,  ratase”de puţin” pionieratul întru romanul poliţist, prin Barnaby Rudge), tot ce constituie “saga”lui Holmes(extrem de simplistă, cu cadru spaţial convenţional la culme, anunţând-o, deja, pe maestra incontestabilă şi nesuferită a SCHEMATICULUI “POLICIER” pe bandă rulantă  –  doamna Agatha Christie  –  1891-1976, cu al ei la fel de nesuferit, arogant “campion al circumvoluţiunilor şi celulelor cenuşii”  –  Hercule Poirot)  nefiind decât nişte construcţii schematice  –  ingenioase, “îţi fură ochii”, dar atât, şi

b-al detectivului hiperspecializat(până la dispreţul suveran faţă de cultura generală  –  un Garcea ponderat, harnic şi eficient, mai manierat şi nu agramat), care se întreţine socio-biologic din meseria de “copoi”(chiar dacă se numeşte pretenţios: “detectiv consultant neoficial”):”pâinea mea cea de toate zilele depinde de ele”[17], afirmă Holmes, despre deducţiile sale(anulându-le, astfel, spiritul de detaşare filosofică, superioară, al lui Dupin). Deci, un negustor de mistere. Şi nici titlul nobiliar (obţinut “pe spinarea” lui Holmes!)al autorului Doyle, nu i-a prins rău şi nu l-a făcut sărac pe deţinătorul lui…

Aproape singura calitate a textului doyle-ian(ca şi a majorităţii epigonilor săi, până-n zilele noastre) este abilitatea –  de a dezvălui crima-cadavrul când şi cum vrea autorul şi de a construi o povestire-relatare, cât mai meticuloasă, credibil-justificativă, în jurul crimei-cadavrului. Holmes, cu toate pretenţiile sale filosofarde(extrem de rare şi de un bun-gust foarte discutabil:”Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume”), nu poate depăşi zona particularului. Nici măcar nu se întreabă cu privire la soarta ulterioară a infractorilor prinşi de el  –  necum să facă efortul perseverent de a-i investiga şi salva spiritual, cum face “father Brown”, al lui G.K.Chesterton(“Dar părintele Brown a străbătut ceasuri îndelungate dealurile învăluite în nea, sub sclipirea stelelor, în tovărăşia unui ucigaş; iar ce şi-au spus unul altuia nu va putea fi aflat niciodată”[18]).

Schematismul construcţiei este mascat de pretenţia lui Doyle-Holmes de “ştiinţă exactă” a deducţiei şi, consecutiv, a  relatării tip”policier” : ”Detecţia este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă şi, ca atare, trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. A introduce o tentă de romantism produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire, în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid”[19]. Dar Wilckie Collins(11824-1889) a introdus, în Piatra lunii(policier “gotic”) povestea de dragoste  –  şi, datorită artei sale, romanul lui Collins se citeşte cu aceiaşi fiori plăcuţi, “romantici”, cu aceeaşi plăcere estetică(cine-l citeşte  –  cine nu…) şi azi. Or, plăcere estetică la Doyle(seria uscat-holmes-iană) nu există, decât, cel mult, la nivelul dozării suspansului(dar Doyle nu excelează nici măcar în aceasta!)  –  iar povestirile, în special(unele romane  –  da, din raţiuni extra-“policier”, de documentare:ex.Valea Groazei), nu mai sunt reluate de cititor, decât dacă a uitat raţionamentul fundamental  –  ceea ce e destul de greu, acest raţionament fiind dezvoltat special  pentru minţile noastre plebeu-mediocre…

De ce şi cine s-a îndrăgostit atât de tare de Holmes, de-au ajuns londonezii din hale(!)să-l ameninţe cu linşajul pe creatorul personajului literar, când acesta din urmă s-a cam plictisit de schemele-trucuri ale “construcţiilor” doyle-holmes-iene(notă: cine vorbea de trucurile-“artificiile” lui Poe-Dupin!)şi şi-a “asasinat”personajul? Iar scriitorul, ţinând la propria-i piele, l-a “înviat” la comandă pe personaj, ridicându-l pe Holmes, precum Hristos pe Lazăr, din prăpastia unde-l azvârlise doctorul Moriarty…

Şi de ce nu s-au îndrăgostit oamenii de Dupin, ci l-au uitat complet(doar istoricii literari mai cotrobăie printre raţionamentele lui Dupin)?

Simplu: Holmes este de nivel mediocru(fără studii superioare, performant extrem-secvenţial, extrem de îngust, cu “ochelari de cal”,  limitativ, deci creând, în orice caz investigat, impresia “faptului divers” – deşi extrem-“senzaţional”, post factum!  –  iar nu al unei încadrări în cosmic  –  deci, abia aici se poate vorbi de “artificial”  –  în sensul de prea evident-rudimentar convenţional), aşa cum erau şi sunt toţi gură-cască ai “popoarelor”(“masele”…). Individul contemporan, hiperspecializat şi el, cu o cultură extrem de precară, îl admira (simţindu-se solidar spiritual) neprecupeţit pe cel care era, concomitent, o proiecţie a sinelui său prezent şi o proiecţie a râvnitului sine, din viitor  –  o vedetă facilă întru toate şi un incult declarat şi sfidător:”Ei bine, pentru mine, pentru munca mea, ar fi absolut acelaşi lucru dacă ne-am învârti în jurul lunii”  –  iar din lista lui Watson(despre cunoştinţele lui Holmes), rezultă: “Cunoştinţe de literatură   – zero, cunoştinţe de filozofie –  zero, astronomie  –  zero, politică  –  slabe” etc.). Cum să nu îndrăgeşti(dacă mai poţi îndrăgi ceva), tu, tânăr ori mai puţin tânăr al zilelor noastre, un astfel de personaj-reper? Cu o minte , cu un orizont de gândire atât de comode…

Auguste Dupin e mult prea sofisticat, cu orizonturi mult prea vaste de cultură şi gândire, care-l obosesc (“se întrebuinţează serios”) teribil, chiar pe un om cult al zilelor noastre. În primul rând  –  e aristocrat(decăzut, sărăcit, dar aristocrat!  – social şi spiritual) –  or, vremurile moderne întreţin, mai pe faţă, ori mai discret  –  un cult al plebeului, al liberalului, grosolan şi agresiv-descurcăreţ( “made self man”). Auguste Dupin e prea cult pentru a avea fie şi un şir firav de “fani”(cine?punkerii ocupaţi în discoteci, până peste cap?):”Singurul său lux erau(…)numai cărţile, dar la Paris ele se pot căpăta cu uşurinţă”. Cultivă, şi el, ca şi tineretul contemporan  – NOAPTEA  –  dar nu pentru desfrâu, ci avea dragoste”pentru noapte, numai pentru că e noapte”  –  de fapt, pentru a plasa meditaţiile şi raţionamentele nu departe de placenta lor : VISUL COSMIC. La raza luminii lumânărilor, “sufletele noastre se lăsau în voia visurilor(…)căutam printre straniile umbre şi lumini ale marelui oraş acea exaltare fără sfârşit a spiritului pe care numai observaţia calmă ţi-o poate da”. Noaptea şi cultura  –  ca fundal muzical contrapunctic, pe care se pot ţese raţionamentele, în concordanţă cu Creaţia Divină Ordonată. Poe-Dupin  –  artificial? Doar în măsura în care orice creaţie umană, şi mai ales cea artistică (truism!)este “artificială” . Ceea ce Liviu Cotrău şi Vincent Buranelli(în egală măsură) pun pe seama nuvelei poliţiste în genere –  noi afirmăm că se potriveşte în primul rând lui Poe:”antirealistă, <<un basm pentru raţionalişti>>”[20]. Raţionamentele deductive nu doar că sunt exacte, urmând o logică impecabilă(exersată încă de la Jucătorul de şah al lui Maelzel  – şi dusă la strălucirea deplină de personajul William Legrand  –  admiraţie fără limite a lui Poe, faţă de subtilitatea spiritului temerar-avântat galic!, din Cărăbuşul de aur  – unde există, nu-i vorbă, şi cadavre  –  dar există cutezanţa expediţiei spre Enigma Cosmico-Umană: “ne putem îndoi pe drept cuvânt că iscusinţa omului ar putea născoci o enigmă alcătuită în aşa fel, încât tot această iscusinţă să n-o poată dezlega dacă stăruie”[21]) –  dar se extind în domenii atât de vaste, încât refac impresia de coerenţă şi continuitate cosmică, pe deasupra oribilelor măşti ale crimei. Impresia  reîncadrării umanităţii în peisajul ordinii cosmice(după rezolvarea cazului criminal=caz de siluire a acestei divine ordini): “Cunoaşterea esenţială se află totdeauna la suprafaţă(…): o căutăm în adâncimea văilor, iar nu pe creştetul munţilor, unde se află”[22]. Cu alte cuvinte, scrierile “poliţiste” ale lui Poe sunt, ca şi personajul Dupin însuşi, gratuite(în intenţia filosofică, de generalizare) şi generoase, precum ARTA ÎNSĂŞI. Şi pot fi recitite cu plăcerea egală( ba chiar îmbogăţită!) a primei lecţii.

 

 

4-ZEI, CORIFEI , TARABAGII ŞI IMPOSTORI, ÎN ROMANUL POLIŢIST EURO-AMERICAN

Din păcate, povestirea-nuvela-romanul poliţiste, intrând în secolul XX, n-au progresat calitativ, ci s-au transformat în industrie(cu excepţii memorabile!). Şi, evident, acest lucru s-a produs, mai ales pentru că aşa-zisa “evoluţie-dezvoltare” a “policier”-ului a avut loc pe teritoriul nord-american, acolo unde totul este marfă, unde economicul predomneşte, fără împotriviri şi revolte semnificative. Dacă Poe, o personalitate genială, şi tot a făcut calculul financiar, atunci când a trecut de la poezie la…August Dupin… Poemul celebru, The Raven–Corbul, i-a adus …5 dolari, pe când povestirile erau cu mult mai “comerciale”, practic, asigurându-i existenţa(precară oricum, din pricini ştiute, în lumea damnată a  geniilor…).

Ceea ce a evoluat, în anii noului secol, este tehnica construcţiei şi analizei  –  dar nu şi conţinutul profund spiritual şi, mai ales, nu moralitatea însuşi romanului “policier”(devenit cel mai “comercial” roman[23]): acesta este, mai mult ca orice carte, o MARFĂ. Mai uşor vandabilă : deci , “creatorule”-producătorule, grăbeşte procesul de producţie, prin orice mijloace(cum o fi, că “se caută!”), chiar prin cele lipsite de “fair play”(faţă de cititor şi societate)! E drept, crima se petrece, acum, “în pas cu cititorul”, crima este construită “la vedere”, anticipată, imaginată, fictivă, criminalul este psihanalizat freudian etc. Dar problema CRIMEI şi CADAVRULUI(individual şi social) şi, cu atât mai puţin, a ESTETICII SCRIITURII “POLICIER”  –   nu şi-o pune aproape nici unul dintre scriitorii de “policier”. Cu infime excepţii, pe care nu le vom trece cu vederea.

În fine, trăgând oarecum linie, vom înregistra , totuşi, câteva nume celebre, dacă nu şi (totdeauna) garante ale valorii estetice. E vorba, oricum, de epigoni(fie ai povestirii poe-şti, fie ai prozei “policier” şi de mister anglo-saxone, tip Doyle, dar şi tip roman gotic, reţetă surorile Brontë etc.), în marea majoritate a cazurilor  –  dar şi de personalităţi distincte. Ne reţin numele(să începem cu doamnele!  –  pentru că, astfel, şi vom sfârşi repede…) americancele Mignon G. Eberhart( fină dozatoare a suspansului, în Conacul groazei) şi A.K.Green; în ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia sunt sumedenie, deci va fi nevoie de o selecţie drastică(făcută şi cu ajutorul unor antologii ale prozei poliţiste): înafară de deja amintitul Dashiell Hammett, cu al său mefistofelic(fie vorba între noi, un Mefisto afemeiat, de prost gust, cam grobian şi peste măsură de arogant…[24]) Sam Spade(“semăna cu un mefisto blond şi simpatic”[25]), să-i menţionăm pe Raymond Chandler(la care vom reveni), cu al său natural şi simpatic detectiv, eternul Philip Marlowe(care, în nuvele, alternează cu Dalmas şi Carmady, dar tot acela e…), aflat aproape mereu  în jenă financiară(de, America, America…)  –  poate cel mai personal şi amar-reflexiv, dintre personajele “policier”-ului american  ; pe pesimistul englez James Hadley Chase, alias René Brabazon Raymond(1906-1985), ai cărui poliţişti-detectivi(cinici şi corupţi: Anderson, Devery etc.  –  toţi sunt plasaţi în S.U.A….) fac periculos de multe viraje de pactizare cu  zona infracţională[26], după modelul deja funcţional al francezului Arsène Lupin, “creatura” lui Maurice Leblanc; Ellery Queen, cu omonimul său detectiv(cam tot aşa de harnic salahor binevoitor, plicticos şi neandertal-ian, precum mai bătrânul său coleg european, Monsieur Lecoq, al d-lui Gaboriau  –  dar ceva mai metodic şi mai stilat[27]); Peter Cheyney (un fel de Henry James al “policier”-ului: în mod egal  –  englez şi american), de-a dreptul frivol, în aparenţă, dar , prin ochiul detectivului Frayme, din Damele(ce le pasă damelor) – cu acţiunea plasată în Palm Springs-S.U.A., trădând aceleaşi propensiuni spre observaţia gravă şi critica socială, de care dăduse dovadă Chandler[28]; apoi James Cain – 1892-1977(cu, de-acum, clasicul  roman Poştaşul sună întotdeauna de două ori) ; Alistair MacLean, cu excelentul său roman (semi)”policier”: Ultimele şase minute(depăşind “triller”-ul facil, spre artă autentică  –  dar, din păcate, autorul lui ne-reeditând performanţa, în celelalte romane ale sale…[29]); Ross MacDonald(alias Kenneth Millar –  n. 1915), cel care încearcă să pară“filozofic”(dar nu prea mult, că strică firmei!), prin personajul voit”hamletiano-freudian”, Lew Archer(foarte dostoievskian chiar, în momentele sale de digestie:”sunt vinovat de toate crimele, comise de mine sau de semenii mei”)[30]…Pleiada detectivilor (literari) americani(Spade, Marlowe etc.) şi-a aflat parodierea, de bună calitate, în romanul Cheia aurită, a lui Juan Angel Cardi.[31]

Pentru noi rămâne un mister dacă Gerald Barrymore s-a inspirat din, sau a plagiat povestirea poliţistă Fantoma maşinii de scris –  după povestirea policier a lui Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat…Seamănă între ele, ceva de speriat…”Să juri, nu alta, că-i…a lui, Fănică!”[32]

Pe bătrânul continent, înafară de exasperanta englezoaică Agatha Christie (cu schematismul ei epic de două parale, cu ubicuele personaje, foarte înfloritoare şi sâcâitoare, Hercule Poirot şi Miss Marple  –  şi cu o prolificitate de carte de-a dreptul stahanovistă[33]), nu se poate trece nici peste conştiinciosul, tenacele şi perpetuu publicatul  autor englez Edgar Wallace(1875-1932)[34] –  peste 150 de romane…  –  dar cu atât mai puţin peste francezul Maurice Leblanc – 1864-1933(despre care deja am amintit şi vorbit, stabilind că a corupt grav noţiunea de detectiv, creând ambiguitatea, periculoasă etic, apaş-detectiv, prin celebrul Arsène Lupin   –  căruia încearcă, în zadar, să-i creeze o aură tragică şi epopeic-gaelică, prin romane de tipul Arsène Lupin şi comoara regilor Franţei, Afacerea Kesselbach sau Una din porţile infernului[35]) şi, mai cu seamă, peste parodicele “policiers”-uri ale vigurosului G.K.Chesterton şi al său etern şi ubicuu “father Brown”şi puzderiile de “policiers”-uri  get-beget ale amoralului belgian George Simenon(n.1903, s-a ascuns sub 17 pseudonime literare!) , creator al atât de moralului şi convins-familistului comisar Maigret (mai interesant, complex, convingător şi mai viu, însă,  este Maigret-ul creat, cinematografic, de genialul Jean Gabin…) .

De remarcat că, cu cât avansăm în secolul XX, cu atât autorii de “policier” cedează, în general, modei : apar din ce în ce mai multe pasaje erotice, frizând chiar pornograficul[36].

Ajunşi aici, să spunem că admirăm, oarecum, reţinerea cvasi-pudică a lui Simenon din romane  –  doar prin comparaţie cu scandaloasele pagini din memorii. În cele 420(!!!) de romane şi romane scurte în care l-a creat, fumătorul său de pipă, Maigret, nu cade niciodată în ispită, în faţa “nurilor” infractoarelor(şi ne-infractoarelor) de tot soiul  –  spre deosebire de autorul-creatorul său, care declară placid că s-a culcat, în viaţa lui, cu cca. 10.000 de femei, “o cifră perfect normală  –  banală, chiar. Când ţi-e foame, mănânci. Când ţi-e sete, bei”. E drept, nici nu neagă că 8.000 din cele 10.000 erau prostituate… Achiesăm la spusele lui Anthony Burgess, că “marea calitate a lui Maigret este temperanţa sa sexuală, iar profundul său ataşament faţă de soţia sa este, fără nici o îndoială, ceva invidiat de creatorul său.”[37] Iată unde ajunge autonomia ontologică a personajului literar  –  să-i dea lecţii de “temperanţă” Dumnezeului său (atât de pământean)!

Ajunşi aici, un cuvânt despre “father Brown” şi părintele său, G.K.Chesterton (1874-1936)  –  nu strică deloc.Convertit, trup şi suflet, la catolicism, într-o Anglie masiv protestantă  –  Chesterton transformă personajul său miniatural şi “cu privire bovină”, într-o veritabilă catapultă împotriva contemporanilor săi arogant-protestanţi şi arogant-majoritari(dar şi într-o catapultă împotriva fostului Chesterton-protestantul…). Sub aparenţa extrem de banală şi plicticoasă, micuţul preot ascunde întreg arsenalul cu care ar trebui să fie date peste cap toate prejudecăţile societăţii filistin-anglicane, plutocratice în structură şi mentalitate. Din păcate, cei 12 pescari “veritabili” (aristocraţi practicanţi ai unui snobism exclusivist şi imbecil[38])nu vor putea fi convinşi niciodată de faptul că, între  un chelner şi un gentleman, nu există nici o deosebire de fond, şi atunci(sau: totuşi, bănuind ei ceva…), “gentlemanii” şi-au făcut fracuri verzi, pentru a se deosebi de chelneri(!)  –  şi, din acelaşi motiv al noncomunicării peste falia socială, dintre “plebe” şi plutocraţie, părintele Brown  preferă să se ducă la şcoala de surdomuţi, decât să asiste la etalarea prejudecăţilor anchilozate ale membrilor unei societăţi de ipocriţi snobi, care nu vor recunoaşte niciodată că au greşit în aprecierile cu privire la membrii “mafiei” lor plutocratice[39](din acelaşi motiv, din exasperare faţă de prejudecăţile de nemutat ale unei societăţi în care funcţionează “omertà”, legea tăcerii complice şi ipocrit-criminale, alter ego-ul părintelui Brown , Horne Fisher, profund cunoscător al tuturor ramificaţiilor CRIMEI din înalta societate anglicană, este nevoit “să arunce înapoi în apă peştele mare”[40]). Părintele Brown ar fi putut să fie ceea ce niciodată nu va fi(un reformist, care să pună în evidenţă superioritatea moral-spirituală şi de profunzime a Bisericii Catolice, asupra mercantilismului protestant!), dar rămâne, totuşi, un revelator fotografic al unei societăţi umane aflate în plină descompunere morală(ajungând la “cea mai sinistră crimă din lume”  –  paricidul din lăcomie[41]). Remarcăm, cu deplină admiraţie, minuţiozitatea estetică şi etică a “policier”-ului-satiră socială chestertoniană:”Cred că e destul de periculos să stai pe locurile astea înalte, chiar pentru a te ruga(…)vreau să spun că ţi se poate prăbuşi sufletul, chiar dacă trupul rămâne pe loc(…). Cunosc un om care a început prin a se închina alături de ceilalţi în faţa altarului, dar care, apoi, a îndrăgit locurile înalte şi singuratice(…) şi o dată, pe unul din aceste locuri ameţitoare, de unde i se părea că lumea se învârteşte sub el ca o roată, mintea i se învârti şi îşi închipui că era Dumnezeu. Şi astfel, deşi era un om bun, ajunse să săvârşească o mare crimă[42]”.

 

 

5-“Policier”-ul lui Chandler: Crima şi America americanului

Ne întoarcem la ceea ce am promis  –  opera “policier” a americanului Raymond Thornton Chandler(1888-1959). Autor foarte în vogă, în S.U.A., prin anii ’40-’50, lăudat de ziare(a se vedea aprecierile din Daily Telegraph –  dar nu s-a făcut, încă, nici un studiu amănunţit al operei lui Chandler, deşi merita din plin acest prinos al cititorilor-critici!), dar, mai cu seamă, citit de public  –  la câţiva ani după moartea sa, voga s-a stins, numele său nu mai e pomenit decât de istoricii fenomenului “policier”. De ce oare? S-au înşelat cronicarii literari, publicul? Nu credem  –  ci considerăm că publicul de după dispariţia fizică a lui Chandler a cedat tentaţiilor romanelor mult mai facile şi mai erotizate, nonartistice, nonestetice  –  romanelor de serie. Or, Chandler tocmai “serialist” nu este: a scris extrem de puţin şi extrem de elaborat şi greu, în comparaţie cu majoritatea confraţilor săi într-ale “policier”-ului[43]. A rezistat cu brio tentaţiei cantităţii, şi-a pregătit, cu extremă grijă, fiecare frază sau expresie(foloseşte cu succes argoul, diferenţiat pe zone ale Californiei…) , fiecare nume, fiecare secvenţă  –  exersându-şi mâna  – întâi, în nuvele, utilizate drept  ciorne  –  apoi, abia, dezvoltând nuvela, cu tandreţe şi nemulţumire estetică nestinsă, spre romanul deplin încheiat narativ şi semnificativ. Romanul Somnul de veci e pregătit de nuvela Ucigaş în ploaie, splendidul roman Adio, frumoasa mea, e , cu migală, întâi bruionat în nuvelele Colierul de jad şi Caută femeia etc.

Îl admirăm neprecupeţit pe Chandler, pentru că nu a vrut să se regăsească în fraza lui Doyle-Holmes: “Toate fărădelegile au o puternică asemănare între ele, un fel de aer de familie şi, dacă posezi în vârful degetelor detaliile a o mie dintre ele, este aproape imposibil să n-o poţi dezlega pe cea de-a o mie una”. Nu: Chandler individualizează, temeinic, fiecare carte a sa, deci şi fiecare caz poliţist, într-o structură care are şi n-are de a face cu romanul poliţist: nu sacrifică, în defavoarea esteticului, nimic!Înainte de orice abilitate –  scrierea chandler-iană este ARTĂ. Niciodată, citind romanele lui Chandler, nu ne-am propus, la final, să refacem, din memorie, raţionamentul detectivistic al lui Philip Marlowe(mărturisim că nici nu-l urmărisem prea atent, de-a lungul lecturii romanului, şi nici nu ne interesa cine este criminalul adevărat)  –  ci ne părea rău, când lăsam romanul din mână, că s-a terminat…şi mai citeam o dată, cu nostalgie recapitulativ-emoţională, frazele de finaluri, fraze totdeauna amare(de fiecare dată, personajul-detectiv rămâne singur, absolut singur, în finalurile de roman, precum acei nostalgici pistolari-”goods”, justiţiari solitari ai Vestului Sălbatic, după ce-şi împliniseră doar misiunea-datoria de onoare, nefăcându-şi nici o clipă şi niciodată iluzia că vor fi răsplătiţi-admiraţi etc.), dar extrem de sensibile, de timide, rănite şi de o nobilă şi înăbuşită discreţie, retractil-romantice: “Am impresia că cineva şi-a irosit un vis  –  spuse internul. Se aplecă şi închise ochii lui Dolores”(Sora cea mică); “Era o zi rece şi foarte senină. Se putea vedea până departe  –  dar nu chiar până acolo unde ajunsese Velma…”(Adio, frumoasa mea); “Am rămas lângă chiuvetă, sorbind din pahar şi privindu-mi faţa în oglindă.-Tu şi Capablanca, am zis”(Fereastra de jos); “În drum spre centru m-am oprit la un bar şi-am băut câteva whisckiuri. Nu m-au ajutat deloc. M-au făcut doar să mă gândesc la Peruca Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată”(Somnul de veci); “De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Pe nici unul din ei nu l-am revăzut  –  cu excepţia poliţailor. Încă nu s-a inventat vreun mijloc de a-ţi lua rămas bun de la ei”(Rămas bun pentru vecie). Finaluri siropoase? Nu: umane, căci reflectă sentimentele, foarte personalizate(nu “matematizate”) ale unui anume şi “foarte anume” om, cu dezamăgirile, deci şi cu visele lui: omul(non-ostentativ întru nimic) Philip Marlowe  –  detectivul despărţirilor amare. Credem ori că lumea era mai bună în anii ’30-’40, dacă se cereau astfel de romane pe piaţă  –  ori Chandler chiar a reuşit să facă, pentru câţiva ani, lumea mai bună, dacă se cumpărau şi citeau cu fervoare romanele sale.

Cine este Philip Marlowe?Un EU etern  reflexiv(un pic cinic, mascând, de fapt, prin cinismul afişat, revolte interioare multiple), individ înalt, arătos(între două vârste, cum e mai ispititor, dar şi mai riscant, pentru “gustul de cenuşă” al dezamăgirii…[44]), dar, chiar dacă-i plac femeile frumoase, este foarte rezervat şi ironic, faţă de ele  –  căci, nu-i aşa?în fiecare se poate ascunde  – ce amărăciune!dar ce amar adevăr…  –  Infractorul faţă de Ordinea Frumoasă şi Dreaptă(evident, Ideală…şi idealistă pretenţie, pentru care îşi atrage detestarea, ura  –  ghiciţi a cui? Chiar a poliţiştilor, mult prea insensibilizaţi, prin “hârşeala” profesională[comodă sau plăcut acomodantă], faţă de idealul spiritual al meseriei lor). Şi-apoi, Marlowe e un detectiv cu mari precarităţi la nivel financiar(ca să nu zicem “sărac de-a binelea”: acceptă un caz ce se arăta – din debut! – dubios, pentru că n-avea bani “nici cât să-şi hrănească pisica”  –  Adio, frumoasa mea)  – şi e un individ cu capul pe umeri, chiar dacă şi-l pierde(cu sentimentul datoriei cavalereşti şi profesionale) în timpul misiunilor: femeia americană nu-l iubeşte pe bărbatul sărac, ci-şi satisface capriciile cu el  –  experienţa cu surorile bogatului general Sternwood, din Somnul de veci, i-a fost o lecţie dură, şi, tocmai de aceea, pe parcursul investigaţiilor criminalistico-detectivistice din Adio, frumosa mea, nu acceptă nici măcar avansurile insistente, dar foarte sincere, ale voluntarei, foarte inimoasei şi inteligentei Anne Riordan(“Să nu-mi spui Annie”).Şi, tocmai aici este problema: ce vede OCHIUL SFINXULUI-DETECTIV  –  căci, în cazul lui Chandler, avem de-a face, ca şi în cazul unui Dupin, sau “father Brown”  –  cu un om întreg, cu un ochi proaspăt. Ba, chiar Marlowe e mult mai “întreg” şi “proaspăt” decât Dupin, căci e un tip realist, uşor cinic  –  care umblă enorm “pe teren”(ca un modern Lecoq), şi observă atât de multe şi colaterale lucruri, încât i se urăşte şi lui  –  dar are şi camera proprie de (auto)“tortură”(biroul…), unde-şi frământă gândurile despre caz  –  dar şi îşi linge rănile “sociale”, îşi contemplă visele, sfărâmate cu consecvenţă diabolică, de destin şi de răul din oameni…Nu chiar o viziune filosofică (s-ar putea spune şi-aşa, dar cu oarecare exagerare, chiar dacă detectivul lui Chandler posedă cultură generală şi, mai ales, cultură muzicală şi şahistică)  –  dar o viziune globală, de foarte mare perspectivă, Marlowe chiar are.

Ce vede americanul Marlowe, într-o pseudo-ţară, cum sunt S.U.A.? Multe  –  iar pentru că locuieşte în California  –  are în faţă atât frumuseţile Creatorului, cât şi falsele frumuseţi ale Dumnezeului de celuloid, care domneşte la Hollywood. Are, permanent, în faţă, atât grădinile din Idle Valey(Valea trântorilor), dealurile verzi  –  cât şi “catedralele” fără alt Dumnezeu decât banul, banul câştigat murdar şi cinic  –  “catedralele” fărădelegii propagate şi instigate de la studiourile hollywood-iene.

Marlowe ştie să contemple un fluture(“Un fluture mare, negru cu auriu, a aterizat pe o tufă de hortensii, aproape de cotul meu. Şi-a mişcat uşor aripile în sus şi în jos, de câteva ori, apoi a decolat greoi şi s-a îndepărtat prin aerul înmiresmat, fierbinte şi încremenit”). Ştie să vorbească, mai ales, cu toţi, de la tot felul de licheluţe murdare şi sinistre, strângători de “cotizaţii” pentru mafioţi, sau amici de circumstanţă, de la care, prin “trocul” cu umor(“bancuri”), obţine suplimente de informaţie profesională –  până la statueta solitară(ca şi detectivul încă viu…),înfăţişând un negru, din capătul aleii casei unei cliente extrem de viclene şi dificile: “M-am dus să-l mângâi pe micuţul negru: “-Frate dragă, amândoi avem aceeaşi soartă!”  –  iar când iese de la discuţia cu clienta, confesiv:”-Frate dragă, e mai rău decât m-aşteptam, i-am spus”. Această confesivitate ciudată(pe jumătate reflexivă, pe jumătate disperată) trădează nu doar solitarul, ci chiar timidul, disimulat cu înverşunare. Căci Marlowe nu e un rafinat de salon(n-are nici introvertiri maladive şi nici “freudisme”), n-are snobisme în maniere(le urăşte cordial!), dar e foarte atent ce zice şi cum se poartă, şi foarte admirativ(până la lacrimi interioare), când descoperă, în alţii, disimulate sensibilităţi(mereu “disimulate”, căci se trăieşte într-o lume a maximei durităţi egoiste). Marlowe e generos, până la nebunie[45] –  nu doar pentru că i-o cere datoria de detectiv particular, ci pentru că vrea, cu înverşunare, să rămână OM, într-o lume-junglă, în care te poţi aştepta ca propria soră să te înjunghie, pe la spate  –  sau să determine pe alţii s-o facă, dacă din asta îi ies o mie de dolari(a se vedea romanul Sora cea mică). Marlowe n-are nimic din rigiditatea ţâfnoasă şi arogantă a lui Holmes  –  Marlowe nu intră în competiţie cu nimeni  –  de fapt, intră într-o competiţie donquijotescă atât cu Crima, cât şi cu el însuşi, Şi pierde mereu,  încasează lovituri dure şi injecţii cu narcotice de la bodigarzii mafioţilor de tot felul şi rangul  –  dar se ridică, puţin buimăcit, scutură din cap, şi continuă, până la sfârşitul “meciului”. Un “meci” odată început, trebuie şi sfârşit  –  asta ţine de ambiţia şi onoarea “firmei” Marlowe. Nu e aristocrat social, ca Dupin, dar are multă şi ambiţioasă demnitate  –  ceea ce-l fereşte de orice corupţie  –  mafiotă şi feminină, egal! Nu că ar fi un înger  –  Doamne păzeşte!  –  îi place “păhărelul”, dar nu atât cât se “laudă”…  –  iar, uneori(extrem de rar, parcă “demonstrativ”…), se odihneşte, câteva ceasuri, în braţele unei femei inimoase şi cinstite  –  “cinstite”, în felul în care înţeleg americancele voluntare(neexcluzând, ci incluzând “păcatul”). Niciodată în timpul misiunii –  niciodată înainte de a-şi “verifica” sufletul, cu discreţia omului de  bun-simţ înnăscut(am spune că părinţii lui Marlowe trebuie să fi fost ţărani, munteni şi mineri, de prin Pennsylvania). Nici o ostentaţie în comportament, riscând, des, să fie luat de “prost” –  dar are grijă, în timp, să le corecteze, tuturor, părerile (fără gălăgie, dar ferm). Aşa că, cei care sunt de bună-credinţă(puţini  –  foarte puţini prieteni are Marlowe, printre poliţişti aproape deloc  –  numai pe cei care nu vor avansa niciodată, din pricina prea marii “încăpăţânări”, de fapt, “suferind” de demnitate şi de profesionalism adânc, nehârşit) îl simt pe Marlowe ca pe un reper major moral-sentimental-ontologic.

Cum judecă americanul Marlowe  –  America? Uneori, cu duritate maximă, fără menajamente, cu exasperarea celui care descoperă că iubita îl înşală(de aceea, probabil, se creează impresia că Chandler l-a “favorizat”[romanţat] pe uriaşul Malloy  –  figura uriaşului Moose Malloy, cel trădat şi înşelat şi ucis de iubita sa, are în ea mult dramatism amar şi chiar ceva sublim   –  mai cu seamă în sacrificiul final, când, cu bună ştiinţă, se lasă împuşcat cu 5 gloanţe în stomac de fosta şi etern visata iubită trădătoare  –  trădătoare pentru bani şi o situaţie care să-i şteargă trecutul de prostituată; ciudată e firea umană, observată, cu patetism bine temperat-înnăbuşit, de Chandler-Marlowe: această iudă feminină se sinucide, la rândul ei, în momentul arestării, pentru a nu-l face de râs, prin proces, pe bătrânul bogat care a înălţat-o din mocirlă;  romantic şi incredibil, nu?  –  atunci, mai bine nu mai ieşiţi în stradă, unde, mereu şi cumplit de discret, se întâmplă astfel de monstruoase minuni de periferie, a societăţii şi a conştiinţei  –  dar minunea rămâne minune, oriunde se petrece…):”Programele TV comerciale erau de o calitate menită să îngreţoşeze până şi o capră crescută cu sârmă ghimpată şi cu cioburi de sticlă”[46](…)datorită reclamelor TV, care, până la urmă, te fac să urăşti orice lucru pe care vor să ţi-l vândă. Dumnezeule, probabil că, după părerea lor, publicul e alcătuit doar din debili mintali”[47]; “Toţi bogătaşii frecventează acelaşi club. Fireşte, există o concurenţă  –  o concurenţă aspră şi crâncenă pentru tiraje, pentru zonele şi domeniile reportajelor (…) atâta vreme cât e vorba de lucruri care nu dăunează prestigiului şi situaţiei proprietarilor acestor ziare. Dacă însă lucrurile stau altfel, gata, se pune capacul “[48]; prin gura magnatului tradiţionalist, finanţator de partide victorioase, Harlan Potter, cu care se “întrevede” Marlowe:”Eu unul sunt familist într-o epocă în care aceast cuvânt nu mai înseamnă aproape nimic. (…). Trăim în ceea ce se numeşte o democraţie, domnia majorităţii poporului. Un ideal splendid, dacă poate fi tradus în viaţă. Oamenii sunt aleşi , dar numai maşinăria partidului propune candidaţii, iar maşinăriile partidelor din S.U.A. trebuie să cheltuiască sume imense ca să poată fi eficace. Cineva trebuie să le furnizeze aceşti bani şi acest cineva  –  indiferent dacă e un individ, un grup financiar sau orice vrei dumneata  –  se aşteaptă în schimb la oarecare consideraţie. Lucru la care mă aştept eu  –  (…)e să ni se permită să ne trăim viaţa în singurătate şi discreţie decentă. Posed mai multe ziare, dar nu le consider pe gustul meu(…).Chelălăielile lor neîncetate despre libertatea presei înseamnă  –  cu câteva excepţii onorabile  –  libertatea de a se face negustorie cu bârfeli, crime, pornografie, lucruri de senzaţie, ură, insinuări, precum şi foloasele politice şi financiare ale propagandei. Un ziar este doar o afacere creată pentru a scoate bani de pe urma reclamelor(…). Creşterea populaţiei, costul uriaş  al războaielor , presiunea neîncetată a impozitelor, care ajung să însemne confiscarea averilor  –   toate acestea îl fac pe om mai venal. Omul de rând e obosit şi speriat, iar unui om obosit şi speriat nu-i dă mâna să aibă idealuri[n.n.:excepţional de precis formulat!]. Trebuie să cumpere hrană pentru familia lui(…). Moda  –  o escrocherie comercială, destinată să producă o demodare artificială. Producţia de masă n-ar putea să-şi vândă la anul mărfurile, dacă n-ar face ca ceea ce a vândut anul ăsta să pară demodat peste câteva luni(…)deodorante, laxative, somnifere(…)produsele acestei escrocherii pe scară internaţională, care se numeşte industria cosmetică. Ştii, d-le Marlowe, noi facem cele mai frumoase ambalaje din lume, dar marfa dinăuntru e, în cea mai mare parte, bună de aruncat la gunoi” [49]; apoi, meditaţii tip Marlowe:”Legile nu sunt altceva decât prilejuri pentru onorariile juriştilor. Câtă vreme credeţi că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă, dacă avocaţii nu i-ar învăţa cum să opereze?”[50]; “Americanii sunt în stare să mănânce orice, cu condiţia să fie pe pâine prăjită prinsă cu două scobitori şi să vadă frunzele de salată verde ieşite pe la margine, de preferinţă niţel veştede”[51]; “Poate  că tipul din vârful piramidei socoate că are mâinile curate, dar undeva pe filieră se mai întâmplă ca nişte indivizi să fie puşi la zid(…)nişte oameni de treabă îşi pierd slujbele(…)se fac speculaţii de bursă, agenţii fiind cumpăraţi cu o uncie de aur vechi(…).Banii înseamnă putere şi puterea dacă e mare nu mai e folosită cinstit: ăsta e sistemul, ce vrei”.[52]”Am trecut  de reclamele stridente de neon şi de falsele faţade din dosul lor, de localurile împuţite unde se servesc hamburgers şi care seamănă, sub avalanşa de culori, cu nişte palate, am trecut de restaurantele în aer liber, de formă circulară, vesele ca nişte circuri, cu chelneriţe cu priviri dure şi supărăcioase, am trecut de tejghelele strălucitoare, de bucătăriile încinse şi îmbâcsite cu mâncăruri care ar otrăvi şi o broască râioasă(…). Locuinţele vedetelor de cinema. Halal de-aşa vedete. Veteranele a mii de paturi(…). O masă proastă, dar rapidă: dă-le să mănânce, şi pe urmă afară cu ei. Afacerile merg din plin. Nu ne dă mâna să vă lăsăm să beţi încă o ceaşcă de cafea. Ocupaţi un spaţiu care înseamnă bani(…). Sunt victimele escrocilor care au pus mâna pe restaurante(…). California, statul magazinelor universale: tot ce-ţi doreşti, şi nimic bun(…)”[53]

Credem a fi demonstrat, fie şi prin aceste citate, că Ochiul Sfinxului chandler-ian vede mult mai departe, cel puţin în societate, decât oricare alt ochi de sfinx, de până la Chandler. Mai mult: Chandler-Marlowe are o viziune clară, patetică, asupra Crimei(pe care o consideră ca pe un dat fatalist, dar legat, totuşi, de istoria oraşelor şi statelor), ba chiar asupra Statului Criminal, posibil de denumit şi Stat-Crimă, pe care americanul Chandler îl justifică, dar nu-l iartă. Iată Crima Americană(Crima Modernă…), în tot dinamismul ei dramatic, aproape cosmicizat, cu o logică sălbatică, primitivă, în plin secol (modern!)XX  –  de observat că noaptea  nu mai e teritoriul viselor(ca la Dupin), ci al Crimei şi al întâlnirii omului cu Destinul(se vede aici sumbra Pronie protestantă…):”Douăzeci şi patru de ore pe zi cineva fuge şi altcineva încearcă să-l prindă. Acolo, în bezna nopţii a o mie de crime, erau oameni care mureau, erau mutilaţi, răniţi de geamuri sparte, turtiţi de volan sau zdrobiţi sub roţile automobilelor sau camioanelor. Erau oameni bătuţi, jefuiţi, strangulaţi sau ucişi, femei violate. Oamenii erau flămânzi, bolnavi, plictisiţi, deznădăjduiţi din pricina singurătăţii sau remuşcărilor, sau fricii, sălbatici, scuturaţi de friguri ori zguduiţi de suspine. Un oraş care nu era mai rău decât altele, un oraş bogat şi viguros şi orgolios, un oraş pierdut şi plin de goliciune.”[54]

Iar luciferismul Oraşului(Bay City-Beverly Hills-Los Angeles) se extinde asupra Poporului babilonic al S.U.A.:”Suntem un popor mare, aspru, bogat şi nesăbuit  –  şi crima este preţul pe care-l plătim pentru aceasta.”[55] Nu este scăpare, nu sunt nicăieri germenii umani, sănătoşi? Ba , probabil, da  – şi anume(ni se sugerează) în cei ce muncesc cinstit:”Delincvenţa organizată este doar reversul murdar al dolarului muncit”[56]. Socialism? Poate. Adevăr, mult şi dramatic adevăr, în primul rând  –  şi Sfinxul a ieşit din muţenia sa  –  poate sacră, poate neghioabă şi neştiutoare?! Marlowe detectează, în primul rând, adevărul despre societatea în care trăieşte şi se mişcă. Şi spune, nu strigă  –  dar dă mărturie: “Am prins infractorul. El e  –  şi iată argumentele!” Infractorul prins de Marlowe şi dovedit ca infactor se numeşte “societate umană a secolului XX”, în general , şi “societate americană a secolului XX”, în particular. Chandler-Marlowe şi ochiul său scot Sfinxul, din muţenia sa ambiguă.

Chandler-Marlowe arată clar că Sfinxul ŞTIE. Şi chiar poate dezvălui  –  dar (Casandră-Sfinx!!!) nu prea sunt ascultători în jur  –  sau indivizi dispuşi să-l asculte pe Marele Singuratic din Pustiul Lumii. În romanele lui Chandler, epopeea (personal-interioară)-Marlowe ajunge să se confunde cu epopeea Americii(şi lumii “liberal-consumiste”), de la jumătatea secololului XX.  Dar şi cu boarea fatalităţii insinuate, în omenire. Dacă există ceva să-l salveze pe Marlowe  –  se sugerează că, acest ceva, în cazul când chiar ar exista, e (potenţial) salvator pentru oricare locuitor al Pământului: contemplativitatea discret-romantică, consecutivă fatalei acţiuni umane, provocată de circumstanţe independente de idealul (voinţa-dorinţa) uman. Dar, cu eroism discret( şi el…)  –  asumată(fatalitatea acţiunii) frontal. Şi până la capăt  –  indiferent unde ar fi acel capăt.

 

6.CONCLUZII PROVIZORII DESPRE OCHIUL SFINXULUI

 

Ce-ar mai rămâne de zis? Probabil, foarte multe lucruri de amănunt. În rest, genul poliţist , din teren literar exclusivist al Vechii şi Noii Lumi(Europa-America de Nord), a ajuns să prolifereze până în îndepărtata Japonie, căpătând acolo chiar note specifice(mai e, însă, drum lung, pentru specia sus-amintită, într-o ţară care şi-a “făcut” romanul abia cu Yasunari Kawabata şi Yukio Mishima, în secolul XX)  –  de felul dramatismului şi introspecţiei, introduse de un Seicho Matsumoto. Specia “policier” va avea, în mod sigur, într-o lume a globalizării, un viitor destul de înfloritor, mai ales în patria samurailor, care s-au strămutat în structurile “jakuzei”…

Dar România , cea atât de europeană şi de fertilă în toate celelalte genuri literare? Ei bine, deocamdată, la acest capitol(“policier”) rămânem nişte perpetui amatori. Începuse ceva Rebreanu, prin romanul său antebelic Amândoi [57] –  dar, după războiul al 2-lea mondial, nici Haralamb Zincă, prea “politizant”, în  romanele sale poliţiste(gen Moartea vine pe bandă de magnetofon) şi neconstruind un tip de detectiv-revelator(ci doar”organele” tovărăşeşti…), nu se fixează definitiv în “clasic”  –   nici doctorul Tudor, detectivul lui Constantin Chiriţă, cu tot succesul de “piaţă”(la vremea ei) al Trilogiei în alb (Pescăruşul alb, Trandafirul alb, Îngerul alb), nu rămâne decât un ilustru amator(şi nu convinge deloc, prin “personalitate”  –  o personalitate absolut inexistentă!  –  sfidăm pe oricine să ne spună cum arată, interior şi exterior, doctorul Tudor!  –  e o voce portabilă, de ici până colo  –  atât!)  –   iar Melania scriitoarei(?) Rodica Ojog Braşoveanu (cu ale sale 320 de pisici negre…), simpaticul Lupin feminin, senect  şi incredibil  de capricios-“zburdalnic”, fie şi pentru o bătrână aflată în plin proces de defulare a vreunei tinereţi-copilării netrăite ca lumea…  –  nu s-a impus, nici ea, cine ştie ce, în memoria cititorilor. Aşteptăm, cu viu interes şi speranţă . Căci “policier”-ul , după cum am remarcat la începutul studiului de faţă, poate(dacă vrea) să reveleze zone extrem-umbroase, abisale, atât ale ontologicului uman, cât şi ale spiritualităţii, caracterului şi mentalităţii omeneşti(individuale şi sociale)  –  dar, în primul rând, se poate institui într-un ochi de priveghere, discretă şi secretă(mai mult sau mai puţin), ochi de sfinx, zonă de avertizare asupra deraierilor sociale şi spiritual-mental-abisale, cele care furnizează CADAVRUL  şi penibilitatea stărilor (particulare şi generale), de tip absurd-ionescian.

Şi-atunci, de ce vom fi scris noi prezentul material? Pentru că e bine să ştim, din când în când, cum stăm.

***