O viata de la zero, departe de casa, dar si de sovietici

Am intrat pe portiţa unei case frumoase, destul de mare, pe care proprietarii, George şi Elisaveta Micailu,  şi-au constuit-o din bănuţii strânşi de ei.  „ Şi am pus aşa, câte o mie de lei deoparte, şi din două sute trăiam, şi în doi ani ne-am făcut casă. Am pornit de la nimic-nimic, încă aşa nimic nu mai ştiu”, povesteşte Elizaveta Micailu. Am fost la familia Micailu împreună cu fiica lor, stabilită în Bucureşti. De mult timp doream să-i vizitez, suntem rude. Aveam emotii, deoarece nu-i cunosteam, nici parintii mei n-au avut aceasta ocazie. Prin Ciudei, fostul judet Storojineţ, ei au venit doar de cateva ori dupa refugiu, iar ultima dată au fost în anul 1987.

Am stat de vorbă cu doamna Elisaveta Micailu (nascută Gherman) care mi-a povestit despre “fuga” de acasă pe când avea doar şaisprezece ani, despre greutăţile cu care s-a confruntat după refugiu.

Desparţirea de o copilarie fericită

Anul 1944. O comună liniştită din nordul Bucovinei, Ciudei. Oameni bogaţi, sau mai puţin bogaţi… Mai întâi, au aflat de la radio că Bucovina lor va fi ocupată de sovietici, peste câteva zile au fost  anunţaţi şi de autorităţile satului:

– Jandarmii umblau pe la case,  peste tot, strigând ”Plecaţi, plecaţi imediat!”, îşi aminteşte doamna Micailu.

Oamenii erau dezorientaţi, nu-si dădeau bine seama ce se întâmplă, nu ştiau cum să acţioneze. Mulţi au ales să rămână: nu se puteau despărţi de sat, nu puteau renunţa aşa, dintr-o dată, la agoniseala de o viaţă, la casă, la gospodărie, la vitele din grajd, la nucii de la poartă. Alţii, însă, au ales refugiul.

– Tata tot zicea îmbracă-te, îmbracă-te, iar eu tot pe lângă moşu’, că eu rămân, şi moşu’ o zis, nu, că trebuie să te duci. Moşu’ mă mai lua la vânătoare, că el era vânător şi mai mă lua şi pe mine, şi eu ii zic, păi, moşule, ce să ne temem noi de ruşi, ne suim în pod şi tragem cu arma când vedem că se apropie. Da el zice: ăstea n-au Dumnezeu, de ăstea trebuie să te fereşti, povesteşte Elisaveta Micailu.

Credea că-l va îndupleca pe taică-său să nu o ia cu el, ci s-o lasă acasă cu bunicul. Dar n-a fost chip să-şi convingă părinţii.

– Tata, ce-o făcut? O pus în căruţă, mai întâi, ovăz şi porumb pentru cai, pe urmă, pentru noi, în nişte oale mari, porcii pe care i-am tăiat şi lucruri de mâncare, făină şi altele. Tocmai terminasem de ţesut un covor nou, şi-i zic mamei: „Ce să fac cu el?”, căci eu mă gândeam că, totuşi, rămân acasă. Pune-l într-o pânză nouă şi aruncă-l în căruţă, zice mama. Am învelit scoarţa într-o pânză nouă şi am pus-o mai la mijloc, în căruţă. O venit un vecin, n-avea cai, o venit cu copilu’, unu avea o legătură, altul o trăistuţă, şi zice vecinu’: Buna dimineaţa. Şi tata zice: numai bună nu-i dimineaţa asta. Zice, ştii de ce-am venit? Să faceţi bine să ne luaţi şi pe noi, calul unde n-a putea să meargă, om împinge şi noi, da unde a merge mai slobod, s-a sui şi copilul ista în căruţă. Să-şi mai odihnească picioarele. Tata zice, păi pune-l de pe amu’n căruţă. Şi s-o uitat, aşa-ia, la mijlocu’ căruţe. Eu am strigat: covorul cel nou, da el l-o luat şi l-o dat jos şi i-a spus vecinului să puie baiatu’ în locul acela.

Fiecare a plecat cu ce a avut, cu ce a reuşit să ia în grabă, cu cât a putut să ducă. Coloana de căruţe luase calea spre Rădăuţi. Plecau, lăsând în urma părinţi, rude, bunuri agonisite o viaţă sau moşteniri mai vechi. Vetuţa îşi lăsa acasă ce era mai scump pentru ea atunci: copilăria.

– În Ciudei trăiam bine, eram singură la părinţi. Da era şi frumos, nimic de zis. Cântam în corul bisericii, preotul făcea cu noi instrucţie muzicală. În sat mă socoteam bogată. Da ştiţi de ce eram bogata? Familiile noastre ţineau cu orice preţ ca fetele de neam de gospodar să se mărite cu flăcăi tot de neam de oameni înstăriţi. Asta să nu li se piardă averea. Grosul averii se moştenea, nu se cumpăra. Eram una la părinţi şi aveam pământ mai mult. Aveau şi alţii pământ cât aveam noi, dar, ce se întâmplă, alţii aveau câte patru, cinci copii, şi pământul se împărţea, iar eu eram una la părinţi şi eram trecută cea mai bogată fată din sat.

Pe drumul care duce… undeva

Săptămâni, chiar luni întregi, aceşti oameni cu sufletul cătrănit de ce au putut să lase de izbelişte în Bucovina lor , au tot călătorit prin ţară, din comună în comună. Uneori erau găzduiţi de gospodarii satelor, în casele lor, alteori se întâmpla să doarmă nopţi la rând în căruţe.

– Dacă ajungeam într-o comună, îşi aminteşte mătuşa Saveta, noi mai întâi ne bucuram că avem loc în casă. Dacă n-aveam pat şi pernă unde să ne punem capul, ne culcam pe jos. Trebuia însă să fim atenţi, că  venea câte un neamţ, şi dacă vedea că e puţin loc între mine şi mama, acolo se culca. Ne mai feream noi de ei, că aşa ne ziceau, să ne ferim, să nu ne facem de lucru cu ei. Erau plini de păduchi şi ne temeam să nu ne umplem de la ei, ăsta era necazul. Dacă înaintea noastră ajungeau să fie cazaţi premilitarii, aceştia se culcau întâi, şi noi, după aceea, pe unde apucam, sau dormeam în căruţă, afară, sub cerul liber.

Ţara fierbea. Toate trenurile erau pline de refugiaţi, gările la fel. Pretutindeni erau puncte ale Crucii Roşii, care organizau controale, ofereau refugiaţilor ceai şi ceva de gustare.

– Mâncare ne dădeau la fiecare, de trei ori pe zi, reia firul amintirilor mătuşa Elisaveta. Aveam nişte bilete, şi ne dădeau la fiecare câte ceva. Odată, la un control, ne căutau de păduchi. Pe unii îi trimeteau la etuvă, pe alţii îi dădeau la o parte. Dar erau puţini cei daţi la o parte. L-am întrebat pe tata ce-i aceea etuvă, şi el mi-a spus că e un loc unde se spală, se opăresc hainele şi unde faci şi baie. Hop, când am auzit că faci şi baie, parcă m-ar fi bătut gândul să trec şi eu prin etuvă. Pe mine m-o dat la o parte, că nu m-au găsit cu păduchi. Da eu nu mă las, mă cer la etuvă, să fac baie. Femeia mă  întreabă: Fetito, tu ce cauţi aici că doar te-am găsit curată. Ia vino încoace! Pai, zic, vreau să merg şi eu la etuvă. Da ce să faci tu la etuva? Pai, să fac baie!  Ea te uita la ea, alţii nu ştiu pe unde să scoată cămaşa, şi ea vrea să facă baie! Ia treci înapoi! Şi am trecut înapoi.

Oamenii mergeau din urma căruţei, dar unde mergeau nici ei nu ştiau. Mergeau pentru că aşa le era soarta. Acasă, în Bucovina natală, nu le-ar fost mai bine. Undeva tot nădăjduiau să ajungă. Îi aştepta, departe, un loc care trebuia să fie al lor pe mai mult timp, dacă nu chiar pe o viaţă întreagă.

Un prim popas şi o primă izbândă

Firul poveştii continuă. Mătuşa Elisaveta îşi deapănă amintirile:

–  S-apoi am tot mers şi am tot mers şi am ajuns într-o piaţă. Era dimineaţa tare şi am văzut că vine un om spre mine: slab, înalt, urât, roşu la faţă. Avea ceva la nas. Cred că era bolnav. M-o văzut pe mine singură acolo şi zice: Tu câţi fraţi mai ai? Eu,  zic, îs singură la părinţi. Şi care-i taică-tu? Zic, ăla mai înalt de acolo. S-o dus si, numai vad că vine şi ia căruţa noastră. Zic, unde mergem? Tata zice, uite la omu’  ista, că de amu om sta la el. Bărbatul care ne lua cu el fusese primar mai înainte. Ne-o dus la el. Casele oamenilor de aici erau altfel decât cele la noi din Ciudei. Mesele erau numai până la genunchi, scaunele micuţe. Dar omul nostru avea un fecior învăţător, care acum  era pe front şi care făcuse armata în Bucovina şi, dacă fusese pe acolo şi-i plăcuse casele noastre, îşi durase şi el o căsuţă ca pe la noi, cu masa şi patu’ aşa ca la noi. Cred că o să vă placă, zice. Până vine feciorul din război, puteţi să staţi liniştiţi aici. Ne-o părut bine că ne-am oprit şi noi la cineva pe mai mult timp. Casa avea şi sobă, şi plită, nu era rău. Da şi nouă nu ne plăcea să stăm cu mâinile-n sân. Gazda noastră avea vaci, capre, dar nu avea grajduri, vitele nu prea erau bine întreţinute. M-am simţit obligată, dacă tot stăteam acolo, să fac ceva pentru acest om de treabă. M-am împrietenit cu fata lui şi amândouă ne duceam la păzit vitele.

Pentru familia Gherman începe o viaţă nouă. Are acum un locuşor al ei. Cele două fete, a gazdei şi a musafirului bucovinean, leagă prietenie, se apropie sufleteşte.

– O dată o văd supărată. Venea „nedeia” (un fel de hram de-al nostru din Bucovina) şi-mi zice că-i tare năcăjită. De ce, o întreb? Am fost la cusătoare, zice, să o rog să-mi coase o cămaşă, şi cusătoarea mi-o spus că are mult de lucru şi nu-mi poate coasă cămaşa până la „nedee”. Da de ce nu ţi-o coşi tu singură?, o întreb. Ea începe să râdă. De ce râzi?, zic. Da ce tu ştii să coşi?, zice. Cum să nu, zic. Nu prea cred, zice. A mai trecut o zi-două şi văd că vine la noi preoteasa. Preoteasa avea un fecior, şi feciorul îi făcea curte fetei gazdei noastre, pe care o chema Jenica. Zice preoteasa: Ce-o zis cusătoarea,  iţi coase cămaşă, Jenica? Nu, că nu poate, zice Jenica, da uite ce-o zis fetiţa asta ce stă la noi, că poate ea să coasă cămeşi. Nu cred, zice preoteasa, după cum arăţi nu-mi vine să cred că ai fost vreodată cusătoare. La noi, zice ea, cine coase îi o femeie săracă, o femeie care coasă prin sat, dar tu nu arăţi a fi dintre acelea. Da la noi, zic, coasă şi femeia săracă şi cea bogată. S-o uitat atunci una la alta, şi zice preoteasa: O sa-ti arăt eu ce fel de cămaşă trebuie să coşi şi să vedem dacă te descurci. Bine, zic. Preoteasa mi-o zis să cos mai întâi poalele. Fetele de aici poartă un fel de… nu ştiu cum să spun, catrinţă din două poale, una în faţă şi alta în spate, iar prin părti se vede cămaşa. Am cusut poalele acele, şi pe urmă şi restul si, de hramu’  acela al lor, o fost gata cămaşa. Atunci ele o zis, păi dacă eşti aşa de pricepută şi îndemânatică, tu ai puteai să câştigi destul de bine prin părţile noastre, că femeia care-i croitoreasă în sat are mult de lucru, îi şi bătrână şi nici nu prea vede.

Astfel Vetuţa din Ciudei îşi găseşte o ocupaţie mai serioasă decât păscutul vitelor.

– Apoi o venit vremea praşilei. Oamenii din Ciudei, care erau pe acolo, o promis că o se le ajute localnicilor la praşilă. Măcar atâta să facă pentru ei. Şi s-o dus cu toţii la prăşit. S-o dus şi mama. Mama era o femeie voinică, avea spor la lucru, da pe la zece văd că vine înapoi. Zice, nu m-o lăsat Gadău (că aşa o chema pe gazdă) să stau mai mult acolo, în ţarnă. M-o trimis acasă cu de-a sila. Era tare roşie la faţă şi cu broboane de sudoare pe obraji. Zice, Doamne, aici parcă tragi sapa pe vatră, aşa de greu îi de prăsit. În părţile acelea pământul era argilos şi uscat şi se făceau un fel de sape speciale pentru pământul acela, cărora li se zicea sape de lan. L-o întrebat tata de Gadău după aceea: de ce ai trimis-o pe nevasta mea înapoi acasă? Zice, m-am temut să n-o ia gadul. Eu nu ştiam ce înseamnă asta, dar era acolo preotul satului şi mi-o spus. S-o temut să n-o paralizeze. Şi aşa am stat la gospodarul nostru până în august. În august, o venit de pe front pe la noi, logodnicul meu din Ciudei, Gheorghică, zice că ne-o căutat şi o dat înştiinţare în multe judeţe dacă se găseşte familia lui şi a noastră, Micailu şi Gherman, prin acele părţi de ţară. Pe familia lui n-o găsit-o, da pe a noastră o nimerit-o… Ne-am sfătuit, el o zis că n-am nici un viitor stând aici, şi mi-o zis să mă duc mai bine la Bucureşti, la sora lui, care se mutase acolo înainte de ’44. Acolo, zice, îi vedea şi tu ce-i face, poate îi merge mai departe la şcoală. Că eu mi-am întrerupt şcoala când am plecat de acasă. Si m-am dus acolo.

Despărţirea de părinţi

Părăsirea locurilor natale le-a schimbat total acestor oameni viaţa. După ce şi-au lăsat averile de izbelişte în Ţara Fagilor şi au luat drumul bejeniei, ei au trebuit să-şi schimbe şi ocupaţiile. Umblau din loc în loc, din casa în casa, nu aveau nimic, trăiau din mila altora şi încercau, pe unde ajungeau, să-şi afle un rost. Dar tocmai când lucrurile parcă se mai aşezară, apăru un alt necaz. Intraseră sovieticii în România şi refugiaţii fuseseră înştiinţaţi că, potrivit noilor înţelegeri cu noul aliat, toată lumea refugiată din provinciile rămase sub stăpânire sovietică era obligată să se întoarcă la locul de unde a plecat.

Părinţii Vetei se întorc la Ciudei, dar nu vor s-o ia şi pe ea, deoarece le era frică de deportări. Părăsită de familie, Vetuţa trăieşte acut complexul înstrăinării şi mult timp, chiar şi atunci când nu mai exista nici un pericol, a evitat să viziteze Bucovina.  

– În septembrie ’45, trebuia să vina tata să mă vadă. Da ruşii atunci o fost intrat bine în ţară. Cumnata-mea o zis, nu te duci nicăieri, închizi uşa că taică-tău ştie unde să vina şi tu nu dai drumu’ la nimeni decât numai lui. Bine, zic, şi am stat şi am aşteptat. Cam peste o oră, aud pe coridor nişte paşi. Mă  gândesc, nu cumva-i tata. Aud că bate la uşă. Eu din casă: cine-i? Poşta! Aţi primit o carte poştală. Când mă uit, vad scrisul tatei. El scria cu mâna stângă, c-o fost invalid de război. Zice: “Noi plecăm. Dacă îi vrea să ştii amănunte, poţi să le capeţi de la gazda unde am stat. Te sărută tata şi mama”. Am incremenit. Cum să plece şi să nu vina pe aici. Cum să rămân singură între străini? La un moment dat deschid, aşa fără să vreau, radioul: “Atenţie, atenţie, vom transmite peste câteva minute un comunicat  important”. Toata lumea de dincolo, spunea crainicul, este înştiinţată să plece, cine nu va pleca,  va fi sancţionat, şi câte şi mai câte…

Vetuţa a stat doi ani în Bucureşti, la viitoarea cumnată, fără să iasă din casă. Cumnata era şi ea bucovineancă, dar se stabilise în Bucureşti înainte de refugiul consătenilor. Prin cunoştinţele pe care le avea, îi făcuse nişte acte false, dar Vetei îi era totuna frică să iasă în stradă.

– Am stat doi ani degeaba. Nu puteam să intru la nicio scoală, că îndată te întreba de unde eşti, şi eu…nu aveam voie să stau în ţară. După doi ani, în ’46, aflu că singura şcoală gratuită e cea sanitară.

Şcoală sanitară exista şi în Bucureşti, dar Elizaveta a plecat la Ploieşti. Nu vroia să depindă întru totul de viitoarea cumnată.

Ajunsă în Ploieşti, află înainte de examenele de admitere că sunt sase sute de candidate pe şaizeci de locuri. Avea emoţii, se gândea că nu mai scapă nici de data aceasta de nevoi şi necazuri.

– Şi a început examenul. La româna  mi-o dat să scriu cum trebuie să se comporte o tânără fată în societate (la bal). Eu la bal n-am prea fost, că pe mine nu mă lăsau părinţii la bal. Şi atunci, am scris din ce am auzit că trebuie să fie un bal. Am stat şi m-am gândit, şi pe urmă am scris. Altele au scris câte trei pagini, eu am scris o singură foaie şi pe aceea n-am umplut-o. A urmat partea de teorie. La examenul de Constituţie mi-o căzut deosebirea dintre constituţii. La celelalte o fost bine. Am dat pe urmă şi la matematică, la latină şi la franceză (o traducere), şi când colo, aflu că trebuie să dau şi o proba de pediatrie. Pediatrie …eu n-am făcut. Ce-i asta habar n-aveam. Mi-am dat doar seama că, prin traducere din latină, ar trebui să fie ceva legat de copii, nimic mai mult. Ridic biletul şi citesc întrebările: câţi dinţi are un copil la sase luni, greutatea lui la naştere şi ce mănâncă la sase luni? Tac. Profesoara zice, hai spune, ce stai? Nu ştiu ce să zic. Ei, cum să nu ştii? Zic, nu ştiu, eu n-am ştiut că intră şi materia asta la examen. Zice, hai, lasă, câţi copii aţi fost la părinţi? Zic, am fost singură. Da vecinii aveau copii? Zic, am văzut la un vecin un copil mic. Şi cum era? Cum să fie, mic, urât, roşu, cu capu’ lung, da, zic, nu ştiu dacă avea dinţi. Zice, mai departe, cât poate să cântărească un copil la naştere. Ştiu eu? Sunt copii şi mai graşi, zic, şi mai slabi, care şi cum, da n-o cântări mai mult de doua-trei kilograme. Zice profesorul: treci mai departe. Da nu mi-o zis nici că-i bine, nici că-i rău. Şi ce mănâncă un copil la şase luni? Zic, vecina îi dădea de toate, şi  griş cu lapte, şi ouţ îi dădea, mai întâi mesteca ea  mâncarea în gura, apoi o da la copil. Şi ţie ţi-o plăcut cum făcea? Zic, nu, asta îmi provoca greaţă şi nu stăteam să văd. Şi profesoara spune: “Zece”. Am rămas aşa, fără cuvinte…  

 Dintre cele şase sute de candidate, Vetuţa a fost citită prima pe lista celor înscrişi. Nici nu-i venea să creadă.

– Ne-o chemat în sala de cursuri şi aud că începe profesoara să citească: ”Gherman Elisaveta, cu o medie de 9.96, se clasează pe locul întâi şi este scutita de taxă şcolară”. Am crezut că-mi pierd minţile: eu care până atunci eram aşa de necăjită, şi, dintr-o dată, o bucurie aşa de mare. Mă tot pipăiam, îmi ziceam: numele e al meu, anul de naştere tot e al meu… Şi tot pe locul întâi am terminat şcoala, acolo la Ploieşti.

“Am pornit de la nimic…”

Când s-a înscris la şcoala sanitară, Tânăra Elizaveta Gherman nu avea asupra ei nici un act de studii anterioare. S-a înscris în paralel şi la liceul “Oltea Doamna” din Ploieşti.  După doi ani, s-a transferat la Iaşi, unde şi-a  terminat studiile. După absolvire, aavea posibilitatea să-şi aleagă locul unde să fie repartizată, ea însă spune că nu este din ţară şi nu are nicio preferinţă. Intervine cumnata şi este repartizata în Ardeal, unde era şi  logodnicul ei, însă nu în aceeaşi comună, ci în Ilva Mare, unde exista un loc vacant de asistentă. Logodnicul îi propune să se căsătorească cât mai curând căci, fiind amândoi refugiaţi, lucrurile urmau să se complice pentru ei după publicarea unei legi de al cărei proiect luase cunoştinţă de la un notar..

– Apoi a venit Gerogică la Crăciun şi o zis: Vetuţa, dacă nu ne căsătorim acum, va trebui pe urmă să ne căsătorim prin prezidium. Eu: cum să mă mărit acum, că n-am nimic, nimic, numai cât hainele de pe mine? Da el: păi, ne-am înţeles încă acasă, la Ciudei că o să ne luăm. Zic, da , dar acasă aveam zestre, aici n-am nimic. Zice, da ce eu am mai mult? Zic, da mai aşteaptă un pic să-mi mai fac adun ceva. Zice, singură n-o să poţi să faci nimic, nici eu n-o să pot să fac nimic singur. Dar dacă nu ne căsătorim acum, după aceea n-o să mai fie cu putinţă.

Îngrijorată din cauza lipsurilor care nu-i permiteau să se gândească la întemeierea unui cămit, Elizaveta mai era şi speriată de exemplul cuplurilor căsătorite cu care, ca lucrător medical, intra în contact în satul în care îşi începuse activitatea de muncă.

– Eu aveam obligaţia să mă duc pe la case să vad copiii mici ş,i în felul acesta, am trecut prin tot felul de case, de învăţători, de ţărani. Chiar şi în familia preotului am văzut că sunt certuri, şi mă gândeam că dacă mă mărit voi avea şi eu asemenea necazuri. Georgică iar mă întreabă: nu înţeleg de ce nu vrei să ne luăm? Zic, mă  tem că m-ii bate. El o râs, da n-o zis că n-o să mă bată. Şi am hotărât ca a doua zi după Crăciun să ne căsătorim, căci notarul zicea că după aceea n-o să mai poată să ne înregistreze legal, ca refugiaţi. La şase o fost cununia civila, după care ne-am dus la primărie. Acolo am avut impresia că mă  vând, când o trebuit să semnez actul de căsătorie. Şi cununia religioasa m-o impresionat tare, că zicea acolo: femeia să se teamă de bărbat şi câte alte multe lucruri, şi la un moment dat, când înconjuram masa, Anisia, că aşa o chema pe cumnata, îi zice lui Georgică: Ia seama la Vetuţa,  că se clatină…

După căsătorie tânărul cuplu George şi Elizaveta Micailu, s-a mutat la Nemigea, tot în Ardeal, unde avea serviciu soţul. Dar locul unde trebuia să se stabilească definitiv era încă incert. Aveau de ales între Năsăud, ca şefi de plasă, şi Telciu. Deoarece nu le plăcea să locuiască la oraş, tinerii însurăţei au ales comuna Telciu. Unul dintre motive este si faptul că la Telciu era mai mult lapte, care-i plăcea mult Vetuţei.

– Dac’ aşa, acolo ne ducem, am spus eu, că de şefie mă cam temeam. Vedeam că şefele mele care veneau la Năsăud, toate erau ocărâte,  şi eu eram cea mai tânără din raion, cum să fiu şefă?, nici n-am vrut să aud, şi am plecat la Telciu.

Ajunşi în Telciu, soţii Micailu au fost repartizaţi la o familie de oameni mai cu stare, care însă n-au vrut să-i primească. Nu au stat să insiste, au încercat să-şi caute o altă gazdă. Dar primarul comunei le-a spus că trebuie să meargă acolo unde au fost repartizaţi de primărie. Totuşi, văzând că nu sunt bineveniţi în acea casă, ei au rămas hotărâţi să se mute cât de curând. Între timp, atitudinea gazdei s-a schimbat.

– După vreo câteva zile am găsit o femeie, tot cu gospodărie măricică, care o zis că de ce să stăm cu de-a sila la familia asta. Daca dorim putem să ne mutăm la ea. Unde stăteam noi, podul era de scânduri şi tot praful curgea peste noi. Îi zic într-o zi gazdei noastre, lele Nastasâe, noi ne mutăm de la dumneata. Unde? Pai, zic, la cutare. Da de ce să vă duceţi voi acolo? Pai, zic, n-ai spus dumneata că ne-am băgat cu de-a sila în casa dumitale? Femeia aia ne primeşte şi noi ne mutăm. Nu se poate, zice gazda, de ce să vă mutaţi, că puteţi rămâne aici? Da ea are tavanul mai bun. Lasă, că-l ung şi eu pe al meu! Şi nu ne-o lăsat…

Tinerii însurăţei s-au săturat să stea cu chirie. Vroiau să aibă, în sfârşit, un locuşor al lor, în care să dea drumul rădăcinilor smulse din locurile natale.

– Şi apoi ne-am gândit să ne facem casă. Georgică zicea să cumpăram o casă gata făcută, da eu nu vroiam, căci casele gata făcute sunt cu igrasie, umede şi mai nu ştiu cum… şi nu-mi plăcea, şi am scris acasă atunci la tata. Tata o răspuns înapoi: “Georgică, nu te potriji Savetuchii, că ea n-o făcut nici un coteţ. Tu fă cum iţi cade mai bine, ea nu ştie cum se face o casă”. Eu am zis, na, dacă tata zice aşa, hai să cumpăram. Da Georgică o văzut că eu nu sunt mulţumită şi zice: nu, hai s-o facem. Şi am pus ban lângă ban şi am început casa. Atunci câştigam o mie doua sute lei amândoi, el avea cinci sute, eu sapte sute, şi mai aveam şi de la căminul de copii ceva, şi o mie de lei o puneam deoparte, şi de două sute lei luam alimentaţia. Era aşa: cincizeci de bani laptele, doi lei kg de carne. Şi să ştii că ne descurcam. Şi am pus aşa, câte o mie de lei, şi din doua sute trăiam, şi în doi ani ne-am ridicat casa. Am pornit de la nimic, nimic…. Eu îmi cumpărasem din primul salariu doua farfurii întinse, două adânci, două micuţe, două linguri, două furculiţe, două cuţite, da când am plecat din Ilva Mare, Georgică o zis, lasă-le aicea, ce să le mai căram şi pe ele. Şi le-am lăsat. Am venit cu mâna goală, şi uite aşa, prin bună înţelegere, am ajuns unde am ajuns… Ne-am înţeles întotdeauna. Mai vedeam câte nedreptăţi se fac prin sat, pe la dispensar… Georgică zicea, Vetuţa noi să trăim bine, lumea îi rea, nu poţi să trăieşti aşteptând de la toţi să fie buni. Cei mai mulţi îs înşelători, te înşeală… noi să trăim bine. Şi aşa am trăit.

În ajunul Crăciunului, anul trecut, am fost anunţată că domnul George Micailu a plecat dintre noi. M-a întristat enorm vestea. Supărarea a fost şi mai mare când am aflat că în ajunul Anului Nou, la doar câteva zile, l-a urmat şi doamna Elisaveta Micailu.