Pe bună dreptate spunea Socrate că ”tare-s grele cele frumoase”. Nu știu dacă-i potrivit să spunem despre toată cultură că-i frumoasă.
Însă este cât se poate de potrivit să vedem în cultură cea mai pură, cea mai suavă, cea mai spirituală dintre toate activitățile omului. Iar cum prin om nu se poate înțelege altceva decât spiritul neliniștit ce-și caută liniștea și împăcarea la izvoarele Absolutului, iată de ce cultura se vădește a fi sfera de activitate cea mai încărcată de umanism.
Într-adevăr, scopul culturii este realizarea de produse artistice și tehnice, care încorporează în ele (într-un procentaj dat de înzestrarea creatorului), crâmpeie din valorile cardinale: bine, adevăr, frumos, sacru.
Prin producțiile sale, cultura nu urmărește doar desfătarea, ci și folositorul: din bun omul să devină mai bun, din sensibil – mai sensibil, din chibzuit și înțelept – mai chibzuit și mai înțelept. Nu ne asigură Victor Hugo în romanul său Mizerabilii că frumosul este tot atât de necesar ca utilul, ba chiar mai mult?
Rolul educativ al culturii este incontestabil. Sensibilitatea și percepția asupra acestei lumi sunt diametral opuse la doi oameni, dintre care unul înțelege limbajul frumosului exprimat de literatură, muzică sau pictură, totul fiind de cea mai aleasă factură, pe când celălalt se delectează cu kitch-uri și vulgarități de genul manelelor.
Deși se spune mai în glumă-mai în serios că tot românul s-a născut poet, neamțul muzician, iar italianul pictor, nu-i la îndemâna oricui ca din ”bube, mucegaiuri și noroi” să iște ”frumuseți și prețuri noi”. Căci dacă s-ar ivi mari artiști la tot pasul, iar cultura n-ar fi imperiul miraculos al chemaților și inspiraților, atunci negreșit că alta ar fi și fața acestei lumi: Altele fiind preocupările oamenilor, alta ar fi educația tinerilor și aspirațiile lor, deoarece apropierea de frumos și adevăr nu poate să conducă decât la potențarea sufletului cu noi și inepuizabile resurse în vederea cunoașterii fericirii statornice pe calea regală a dragostei și binelui.
Cultura autentică, deci, este una din magistralele pe care cei aleși de destin își plimbă nemurirea…
Dacă nici măcar receptarea și înțelegerea culturii nu este la îndemâna oricui, nu-i greu de priceput cam ce efecte induce actul de creație în sine. Da, viețile majorității artiștilor, ale oamenilor de cultură în general, rămân de-a pururi pilde vii în istoria omenirii pentru ceea ce înseamnă uitarea de sine, după ce sinele iese din oglinda-i pusă dinainte de destin și o apucă pe cărarea anevoioasă ce duce înspre Golgota împlinirii menirii sale.
Procesualitatea culturii însoțește ca o umbră procesualitatea istoriei omului. Atâta doar că ea n-a avut niciodată numai rolul pasiv și tăcut al unei umbre, nici măcar în zilele fierbinți ale civilizației umane, ci asemeni stâlpului de foc care lumina noaptea pașii copiilor lui Israel după fuga lor din Egipt, tot așa cultura s-a constituit în farul călăuzitor al omului, atunci când acesta se rătăcea în deșerturile istoriei sale.
Cu toată complexitatea sa greu de descifrat, de la primele forme clar conturate din cultura antică (egipteană, asiro-babiloniană, chineză, indiană, greco-romană) și până la cultura modernă a zilelor noastre, consider că în istoria ei pot fi identificate trei momente nodale de maximă referință, cărora li se poate spune mai pe scurt noduri culturale și care, tăiate sau deznodate de personalitățile timpului, au oferit modele de inspirație și câmp de acțiune generațiilor următoare:
1.Clasicismul Greciei antice (veacurile V-IV înainte de Hristos);
2.Binomul Renașterea-Reforma;
3.Secolul al XIX-lea.
De subliniat că atât cultura, cât și civilizația au apărut și s-au dezvoltat într-un anumit cadru concret-istoric drept produsele sale specifice, dar și cu rolul coordonatelor de rulare dinspre trecut spre viitor.
Cu toată această predilecție spre intrinsec, spre esența poporului ce le-a zămislit, nici cultura și nici civilizația nu se dovedesc prea statornice spațiului geografic și spiritual în care au înmugurit și și-au trăit copilăria. Dimpotrivă, pe măsură ce înaintează înspre formele viguroase ale tinereții și maturității, cultura și civilizația simt tot mai puternic dorul de ducă, de expansiune. Firește, cu cât persistența în timp și iradierea în spațiu cunosc forme mai bine închegate, cu atât sursa se dovedește mai demnă de respect.
Iată de ce putem spune că Roma imperială și-a îndeplinit cu cinste misiunea sa istorică și la acest capitol: S-a dovedit un exemplar receptacul al formidabilei culturi grecești, iar apoi – prin toate canalele sale de comunicație – un neobosit focar de iradiere a acestei culturi, deja adaptată la specificul său spiritual și – de ce nu? – la necesitățile sale politico-administrative.
Prin urmare, se poate afirma că tendința extrinsecă a culturii și civilizației coexistă cu cea intrinsecă încă din stare intrauterină!
Vine apoi un timp al deplinei maturități – timpul imperativului istoric, când tendința extrinsecă de iradiere nu poate fi zăgăzuită, oricâte eforturi se depun în acest sens. Nu așa au stat lucrurile cu ilustrele componente ale civilizației chineze: hârtia, mătasea, praful de pușcă, busola, primul bloc de imprimat? Unele dintre ele au fost descoperite încă din Antichitate, dar sute de ani au fost ținute departe de ochii străinilor. A venit însă acel timp când cultura și civilizația chineză au iradiat nu numai spre Japonia, Coreea și sud-estul Asiei, ci – prin intermediul arabilor și cu contribuția unor călători fascinați de bogăția și originalitatea lor – ele au ajuns în posesia europenilor. Iar aceștia le-au dat maximum de întrebuințare și extindere: busola a impulsionat navigația și în acest mod a contribuit decisiv la reușita marilor descoperiri geografice, praful de pușcă a dus la dezvoltarea tehnicii militare, iar hârtia și tiparul la propagarea culturii și a cunoștințelor umane.
La vremea ei, cultura greacă a fost influențată atât din sud de bazinul egiptean, cât și din răsărit de cultura babiloniană, de cultura persană și iudaică, ba chiar și de cultura indiană. Asistăm, deci, la deplasarea culturii dinspre sud și est înspre vest. Procesul va continua și în veacurile următoare, îndeosebi prin intermediul creștinismului, chiar el urmând aceeași direcție de deplasare, cu toate obstacolele așezate în calea sa de năvălirea popoarelor migratoare.
Evul Mediu va cunoaște două canale importante de propagare a culturii și civilizației (cu implantările și colonizările lor specifice), ele acționând neabătut pe aceeași direcție est-vest:
a)Canalul creat prin pătrunderea arabilor în Europa, mai exact în Peninsula Iberică. Arabii au adus cu ei propria cultură și civilizație (filosofie, arhitectură, medicină, astrologie), mult mai avansate decât cele apusene, în particular cele iberice, fapt evidențiat de enormele diferențe statornicite în scurt timp între sudul și nordul peninsulei;
b)Cruciadele au avut ca scop nu doar cucerirea pământului sfânt de la necredincioși, ci și jefuirea Bizanțului (urmașul legitim al Imperiului Roman) de cultura și civilizația sa, de-a dreptul stupefiante pentru barbarii cavaleri ai Apusului.
Imperiul Britanic, cel mai bine administrat din întreaga istorie după Imperiul Roman, și-a creat la rândul lui propriile canale de deplasare a culturii și civilizației mai departe spre vest (coloniile americane), dar și spre est (India), practic spre toate coloniile sale: Australia, Canada, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.
Extremul Orient ne oferă la rândul lui un interesant exemplu de indiscutabilă continuitate istorică între anumite culturi. În zorii epocii moderne asistăm la o impresionantă mulare a popoarelor din această parte a lumii pe noile imperative istorice, prin prioritatea acordată asimilărilor de proveniență apuseană și prin restrângerea corespunzătoare a posibilelor iradieri.
Astfel, spuneam mai sus că sute de ani Japonia n-a făcut decât să imite servil și mai puțin eficient marea cultură și civilizație chineză. Apoi, după lichidarea shogunatului și demararea în anul 1867 a Restaurației Meiji, ea a demonstrat o uluitoare capacitate de asimilare a civilizației venită dinspre America de Nord și Europa. Și a făcut-o atât de productiv, încât în mai puțin de o jumătate de secol ea s-a impus ca o mare putere economică și militară, fapt care-i va da curajul (zgândărit de ajutorul englezilor) să aducă primul mare afront rasei albe prin victoria asupra Rusiei în urma războaielor din anul 1905.
Ascensiunea Japoniei a continuat în pas alergător și, cu toată înfrângerea catastrofală suferită în cel de-al doilea război mondial, acest miracol al imitării și al adaptării din mers a ajuns să se impună ca cea de-a doua mare putere economico-financiară a lumii contemporane (să fie doar a treia după pătrunderea senzațională a Chinei în top?!), cu posibilități practic nelimitate de înaintare spre civilizația postindustrială.
Asaltul turcilor otomani asupra Europei (în sud-est, centru, Grecia și Cipru), concomitent cu apariția celor două uriașe fenomene complementare – Renașterea și Reforma, a dus la apariția unor fluxuri economice și spirituale, care – influențate de teoria predestinării promovată de către calviniști – au favorizat deplasările culturii și civilizației dinspre sud către nord. Cel puțin la capitolul civilizație, lucrurile sunt cât se poate de evidente în zilele noastre: Toate țările din nord sunt nu doar mai bogate, ci și mai civilizate decât cele din sud! Firește, cu excepția Rusiei la capitolul civilizație…
Afirmațiile de mai sus nu fac decât să susțină teza continuității istorice și a legăturilor dintre unele culturi. Prin urmare, ele infirmă teoria filosofului german Oswald Spengler din cartea Declinul Occidentului, cum că marile culturi sunt impermeabile, adică autonome și autogene.
Care ar fi după Spengler cauza izolării fatale și absolute, ce duce la imposibilitatea progresului continuu al omenirii? Este, ne spune filosoful nostru, comentat de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, faptul că fiecare cultură reprezintă produsul unui suflet și că sufletele omenești se deosebesc radical între ele, dar nu individual, ci pe categorii!…
Să revenim la cele trei noduri de referință din cultura universală. Secolele grecești V-IV dinainte de Hristos reprezintă cu certitudine unul dintre acestea, întrucât prin conținutul lor extraordinar de bogat, ele marchează apogeul culturii antice. În sprijinul acestei opinii vine triada poeților tragici Eschil, Sofocle, Euripide și poetul comic Aristofan, vine tetrada celebrilor sculptori Fidias, Myron, Praxiteles și Lisip, dar mai ales vine triada de aur a filosofiei grecești și universale: Socrate, Platon, Aristotel.
După cum se știe, marea descoperire a lui Socrate este teoria noțiunilor, care i-a permis lui Platon să-și elaboreze celebra teorie a ideilor. Noțiunile sunt entități logice, iar ideile sunt entități metafizice. La rîndul ei, teoria platoniciană a ideilor (arhetipurilor) i-a permis lui Aristotel să-și construiască nu mai puțin celebra teorie a formelor, văzute de gânditor ca instrumente ale creațiunii.
Dacă am căzut de acord asupra primului nod din cultura universală, indiscutabil că fenomenele complementare promovate de binomul Renașterea-Reforma constituie cel de-al doilea nod de referință.
Ambele serii de fenomene au luptat pe căi și cu mijloace specifice în vederea reașezării moral-spirituale a omului într-un nou sistem conceptual și atitudinal. Dar dacă Renașterea a ridicat ereziile binecuvântate de papi la nivel titanic, Reforma a coborât infailibilitatea papilor implicați în comerțul cu indulgențe la nivelul ereziei și al schismei.
Sau, cum obișnuia să spună filosoful Nae Ionescu, Renașterea reprezintă singura și adevărata tăietură din istoria omenirii. Pentru ca tot el să-și exprime rezervele de ordin moral față de Reformă într-o faimoasă butadă: ”Dacă până la Renaștere omul își cerea iertare de la Dumnezeu că există, de la Renaștere încoace Dumnezeu a ajuns să-și ceară iertare de la om fiindcă există…”
Cu toate excesele sale în ceea ce privește raportul dintre Creator și creație, nu se poate nega că Renașterea italiană, prima din această impresionantă serie, a realizat două categorii de fapte extrem de importante pentru spiritualitatea universală:
1)A creat prima mare densitate de genii, adevărați titani ai omenirii, nu doar în toate domeniile artistice, ci și în cugetare și cercetare: pictură (Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Tițian), sculptură (Michelangelo), arhitectură (Donato Bramante), filosofie (Pico della Mirandola), tehnică (Leonardo);
2)A deschis drumul Renașterilor pretutindeni în Europa: Franța (Jean Goujon), Germania (Albrecht Dürer), Spania (El Greco), Țările de Jos (Erasmus din Rotterdam), Transilvania (Nicolaus Olahus).
În ceea ce privește Reforma, ea își poate trece la activ tot două categorii de fapte istorice:
a)Fapte directe: Traducerea Bibliei în limbi naționale, ceea ce a contribuit decisiv la formarea limbilor literare (Luther, de pildă, a tradus Biblia în limba germană), dar și contribuția Reformei și a reformaților la șirul lung de războaie ce au însângerat omenirea;
b)Fapte indirecte: Strângerea rândurilor de către catolici și organizarea contraofensivei prin cele două falange ale Contrareformei – Inchiziția și Ordinul iezuiților. Asta a dus, pe de o parte, la sporirea terorii, încurajarea delațiunii și canonizarea unor personaje înspăimântătoare (Ignațiu de Loyola), pe de altă parte a dus la creșterea inutilă a suferinței umane și la apariția unui șir interminabil de martiri aproape cu totul dați uitării.
În sfârșit, cel de-al treilea nod important din cultura universală îl reprezintă secolul al XIX-lea. De ce? Pentru că el înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât secolul de aur al culturii moderne, atât în ceea ce privește cultura artistică, cât și cea tehnică.
În literatură, de pildă, se semnalează numeroase curente, cu scriitori extrem de valoroși: romantismul (Walter Scott, Byron, Shelley, Keats, Pușkin, Lermontov, Edgar Allan Poe, Victor Hugo, Eminescu), naturalismul (Émile Zola), realismul (Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Thackeray, Turgheniev, Lev Tolstoi, Dostoievski, Anton Cehov, Caragiale). În pictură creează și se impun impresioniștii (Monet, Manet, Degas, Renoir), postimpresioniștii și expresioniștii (Vincent van Gogh), în muzică se afirmă Giuseppe Verdi şi Richard Wagner, filosofia este dominată de pesimismul lui Schopenhauer, de pozitivismul lui Auguste Comte şi de paradoxurile lui Nietzsche, iar savanţi precum Al. Von Humboldt, Darwin, Faraday, Ohm, Kirchhoff sau Maxwell pun bazele ştiinţelor moderne de tip fundamental şi aplicativ.
Secolul XX ar fi trebuit să continue realizările fulminante ale veacului anterior. Însă cultura europeană, Europa în întregime după cele două conflagraţii mondiale, dădea semne vizibile de oboseală. În aceste condiţii, Europa se transformă încet-încet din sursă în receptor şi se lasă infuzată puternic de civilizaţia nord-americană, într-o măsură mai mică chiar de cultura acesteia. Numai că în cultura americană cumpăna înclină înspre tehnică, întrucât în ansamblul ei această cultură s-a transformat într-o anexă a civilizaţiei.
Însă, după cum lesne constatăm cu toţii, acest tip de civilizaţie vizează cu precădere consumul, comoditatea şi confortul. Fundamentată pe concepţii utilitariste şi produsă într-un mediu al banului, cultura la rândul ei vizează profitul, fapt pentru care sacrifică profunzimea de dragul agreabilului şi substituie emoţia artistică cu surogate de tipul şocantului şi fabulosului. Este ceea ce exprimă cu prisosinţă producţia industrială de clişee cinematografice numite filme americane şi ceea ce ne dezvăluie cărţile mediocre din familia Codului lui da Vinci, dar care, iată, se vând ca pâinea caldă în urma unei campanii publicitare năucitoare.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.