Moartea spirituala in receptarea din tara si visul premonitoriu al lui Eliade

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Eliade a avut daruri divinatorii, fiindcă el a presimţit care este si care va fi receptarea oficială a operei sale

In numarul dedicat lui Alexandru Dragomir de o revistă scoasă de Liiceanu (Studia Phaenomenologica IV, 3-4/2004) , umplut pe sfert cu prefaţa si postfaţa la volumul Crase banalităţi metafizice (Ed. Humanitas, 2004) şi mai mult de jumătate cu texte de-ale lui Dragomir publicate în româneşte în primul si al doilea volum scos de Humanitas în 2004 si 2005, în puţinele pagini rămase, alături de un text memorialistic a lui Walter Biemel (publicat si de Ierunca în Ethos), cititorul revistei află de la Horia Roman Patapievici si de la Virgil Ciomos că la una din conferintele ţinute de ei ca bursiei NEC a asistat Alexandru Dragomir.

L’ “ange” messager (p.81), Andrei Plesu, nu-l informase pe Ciomoş de aleasa asistenţă pe care urma să o aibă. La cei aproape 80 de ai ai săi, fostul discipol al lui Heidegger a fost adus cu maşina, ca împreună cu Andrei Scrima, prin simpla lor prezenţă, să “valideze”, prin “grăitoarea” tăcere (apud. Ciomoş) a fiecăruia din cei doi, “înaltul” nivel al cunoaşterii filosofice la care ar fi fost ajuns conferenţiarul absolvent al acelei Facultăţi de materialism dialectic care purta numele de Facultate de Filosofie.

 
După ce a constatat (din Jurnalul de la Păltiniş apărut la Cartea Românească în 1983) că Înalta Poartă îi permite lui Noica să fie înconjurat de unii tineri, Alexandru Dragomir i-a solicitat acestuia să-i împrumute îngerii păzitori care puteau trece cu burse Humbold dincolo de Cortina de Fier. Astfel că, din 1985, dată fiind vitregia vremurilor, Dragomir a ajuns să ţină conferinţe în casa lui Gabriel Liiceanu, cu un public de 3-4 persoane care înregistrau de zor (în scris sau pe casete) spusele lui. Fiind între cunoscuţi, bătrânul Alexandru Dragomir s-a lăsat purtat “pe sus” de Pleşu la conferinţa lui Ciomoş, prilej cu care a discutat in exclusivitate cu părintele André Scrima, cu care mai avusese prilejul de a se tachina pe teme filosofice.

 
Dacă la NEC s-au găsit atunci laolaltă doi dintre marii filosofi români în viaţă, unul reîntors în ţară după o lungă misiune (păr. Andrei Scrima) si altul scos la vedere (Alexandru Dragomir) din negura marginalizării impuse cu de-a sila* odată cu instalarea lui Ioşca Chişinevschi (secondat de Paul Cornea) la cârma culturii româneşti, cine să mai nege excelenţa “centrului de excelenţă” (New Europe College)?  

 
Revenirea în ţară a lui Mircea Eliade urma să îndeplinească (indirect) acelaşi rol: prin simpla sa prezenţă el ar fi dat girul regimului de ocupaţie ideologică si culturală a ţării. Momeala fusese la început publicarea Aspects du Mythe cu traducerea revăzută de Sergiu Al-George, tărăgănată vreme de opt ani. Din Jurnalul lui Eliade aflăm că prin 1970 cenzorii ideologici se împiedicaseră de un citat (ulterior suprimat la sugestia faimosului istoric al religiilor) din Norman Cohn “în care comunismul si nazismul erau socotite printre mesianismele moderne” (vol.II, 2004, p.131). După încă doi ani lucrarea s-ar fi publicat “de urgenţă” dacă Virgil Cândea ar fi reuşit să-si ducă la bun sfârşit misiunea de-al convinge pe Eliade să revină în ţară. Prin 1977 Virgil Cândea încă îl mai “implora” de la Cleveland să-şi facă apariţia după Cortina de Fier. De data aceasta oficialii ridicaseră miza: Eliade era zor nevoie invitat să devină membru de onoare al Academiei RSR: “i-am explicat (poate puţin prea brutal, notează fostul asistent al lui Nae Ionescu) de ce sunt silit să refuz” (12 aprilie 1977). Drept care a mai trecut un an pănă să apară în librării Aspecte ale mitului (1978).

 
Mircea Eliade nu s-a lăsat păcălit să revină pentru a da girul “barbariei” (apud. Vintilă Horia, rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct.2008, p.VIII), din ţara unde gândirea rămâsese oficial întemniţată, si unde Anton Dumitriu împreună cu Noica ajunseseră a reprezenta aproape în exclusivitate întreaga filosofie românească. Eliade, care din tinereţe se ocupase cu cele mai înalte realizări spirituale ale omenirii, se pare că fusese dăruit cu ceva puteri divinatorii. Fiindcă prin intermediul unui vis el a avut imaginea receptării în ţară a operei sale. Nu doar pentru momentul în care a visat, moment când oficialii culturii încă mai sperau să-l momească să treacă de Cortina de fier, ci valabilă mai ales după 1990 în România aceloraşi “atei stângişti şi viermi extremişti care rod marginile Culturii” (Vintilă Horia, 29 martie 1975, în rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct.2008, p.VII).

 
Se făcea că Eliade a murit si că el se vedea pe sine mort, de undeva din afara coşciugului. La un moment dat sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a început să plutească în aer pornind de la Paris către Bucureşti. Vederea din exterior a putut urmări zborul pănă în Bulgaria. Din dreapta Dunării privind peste graniţa constituită de fluviu, Eliade a constatat cu surpindere că spectacolul a luat o altă înfăţişare. Pe cât de limpede fusese imaginea pe care a putut-o urmări cu uşurinţă pe tot parcursul de la Paris pănă la graniţa cu România, pe atât de înceţoşată devenise ea acum, ducându-l la imposibilitatea de a mai urmări plutirea sicriului de la Dunăre către Bucureşti. Odată intrat pe teritoriul ţării, coşciugul a fost înconjurat de o negură în care nu putea străbate acea privire însoţitoare, acel spirit nemuritor al lui Eliade.

 
Această viziune ar putea fi interpretată în felul următor: Intrate pe teritoriul ciuntit al patriei sale, rămăşiţe pământeşti ale marelui Eliade îşi vor pierde calitatea de a fi fost corpul decedat al unui istoric al religiilor onorat de lumea academică, devenind prada mult aşteptată de vânătorii de cadavre. Prin acest vis Eliade a fost înştiinţat că imediat după moartea sa “reflectoarele se vor îndrepta cu toată forţa asupra anilor treizeci” cum scrie Virgil Nemoianu (1) care l-a  încurajat pe Norman Manea să joace cartea vieţii sale atacându-l pe Eliade, fapt bine apreciat in Israel si abundent răsplătit cu o bursă de un an în RFG, un post de universitar la Bard College (SUA), indemnizaţii de cercetare/creaţie de la Fundaţia Guggenheim etc. (2). Ideologul Nemoianu, care primise în două rânduri textul lui Manea în vremea când acesta îl cocea, va scrie cu îngâmfarea caracteristică tuturor impostorilor care-şi dau cu părerea în domenii in care nu se pricep, că Eliade, Enescu si Brâncuşi “îl lasă indiferent” si că multe din principalele lucrări savante ale lui Eliade i-au rămas necunoscute. Apoi decretează apodictic: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (p.192).

 
Spuneam că Eliade a avut daruri divinatorii, fiindcă el a presimţit care este si care va fi receptarea oficială a operei sale. In forma acestui vis premonitoriu Eliade a intuit că ideologii de serviciu il vor considera  “mort” spiritualiceşte. Desigur, ştia de mult de găselniţa “presupoziţiilor politice ale scrierilor sale ştiinţifice” (apud. S.Antohi), după cum ştia bine că în Occident nici un istoric serios al religiilor nu se coboară la asemenea nivel al discuţiei. Dar pentru cei de-acasă, pentru România ciuntită si decapitată de vârfurile spiritualităţii sale, pentru cultura românească în care izvoarele fuseseră dinadins secate, situaţia nu se prezenta ca în Occident. Si aici intervine puterea divinaţiei.

 
Intr-o cultură materialistă dirijată din umbră de ocupantul ţării mai bine de jumătate de secol, o cultură în care a fost săltat (pe cele mai înalte culmi) un istoric al religiilor precum Andrei Pleşu, geniul eliadesc va dispărea într-o ceaţă extrem de deasă.

 
Dar Eliade mai prevede ceva. El intuieşte în plus, că oficialii din ţară nu-l vor da cu totul uitării. El poate reveni acasă. Sicriul îi ajunge la Bucureşti, dar culturnicii de aici se vor preocupa de Eliade ca de un om oarecare, scăpat de temniţa care-l aştepta cu porţile deschise din 1945. Redus la dimensiunea de cetăţean care s-a bucurat de drepturi cetăţeneşti si a avut simpatii politice, Eliade va fi catalogat în ţara sa, cum a fost catalogat si prietenul său Mircea Vulcănescu, drept “bandit fascist”. Revenirea  postumă a lui Eliade nu va semăna în nici un caz cu revenirea postumă a lui George Enescu, interpretat post mortem de toţi marii muzicieni si onorat an de an prin festivaluri care la Bucureşti îi poartă numele.

 
Vorbind de mormântul lui Enescu rămas gol la Tescani, Ion Papuc subliniiază “eşecul reîntoarcerii  acasă a lui Enescu si-i asociază imaginea visului eliadesc cu sicriul zburător. Aceasta îl duce pe Ion Papuc la concluzia că indiferent dacă s-ar fi întâmplat ca rămăşiţele lui George Enescu să ajungă a-şi dormi somnul de veci în ţărâna propriei ţări, privirea lui Enescu ar fi rămas “definitiv în exil. Privirea lui, adică spiritul, geniul lui creator, cum se spune, ar fi rămas definitiv în exil”(3).

 
Hemenetutizarea după care accentul e pus pe rămânerea definitivă în exil, văduveşte visul lui Eliade tocmai de partea premonitorie a sa, de secvenţa cu plutirea neîntreruptă a sicriului într-o negură în care lumina spiritului nu-l mai însoţeşte. E foarte adevărat că atât la Enescu cât si la Eliade, creativitatea le-a fost benefic influenţată de viaţa din exil. Dar divinaţia din visul lui Eliade nu este axată pe faima care îi va rămânea vie in Occident, unde scrierile îi vor fi neîntrerupt publicate si traduse (cum s-a întâmplat cu traducerile făcute de Joaquin Garrigou, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti). Eliade (pre)vede ce se va întâmpla cu opera lui de o viaţă în ţară, el are premoniţia negurii care va întuneca lumina spiritului încorporată în scrierile sale.

 

Note:

1. In postfaţa la volumul lui Mihai Sora (Despre dialogul interior), Virgil Nemoianu (fost membru PCR) nu a putut scrie despre “nefastul si insignifiantul Nae Ionescu” si despre “neaşteptata răutate a românilor faţă de semenii lor” cum a făcut-o în volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul naşterii lui Eliade (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007). Aici a trebuit să se resemneze să amintească de  “incandescentul si controversatul Nae Ionescu”.

2. v. rev. Origini/Romanian Roots, nr. 3-4/2001.

3. v. Ion Papuc, Scriitorul de filosofie, Ed. România Press, 2008, p. 145.