1.Nevoia permanentă de inocenţă
Poate că nu-i lipsit de sens să ne întrebăm ce anume generează duioşia şi afecţiunea noastră faţă de cei mici (de la puii de om până la cei de animale sălbatice), chiar şi atunci când micimea şi fragilitatea acestora este doar un fel de-a spune, bunăoară aşa ca în cazul puilor de elefant. (Fireşte, întrebarea de mai sus nu-i tulbură nicicât pe cei care şi-au făcut un ţel în viaţă din practicarea exerciţiilor nemiloase în raport cu tot ce mişcă – oameni şi animale, exerciţii duse până la atingerea acelui prag limită al nesimţirii care poartă numele de cruzime. Iar noi ceilalţi, dacă nu i-am dăscălit la momentul potrivit, consider că ulterior, adică după ce respectivii s-au dedulcit din bestialitate, îi curată pierdere de vreme să le mai vorbim de duioşie şi alte marafeturi. Căci corecţia lor va fi imposibilă doar prin forţa cuvîntului, oricât de inspirat ar fi acesta. Singură forţa justiţiei, exercitată cu tact şi răbdare, va fi capabilă să-i facă pe cei certaţi cu omenia să simtă pe propria piele ce înseamnă slobozirea din lanţ a instinctelor primare de teapa cruzimii şi bestialităţii…)
Ei bine, în cartea Morfologia culturii (Capitolul Permanenţe culturale) am avansat ideea următoare: “Persistenţa tuturor acestor sentimente de felul duioşiei şi afecţiunii, care converg înspre magistrala iubirii şi-i dau cu tifla lui homo homini lupus, dovedesc fără putinţă de tăgadă existenţa acelui strat subconştient şi încărcat de umanism din sufletele noastre, strat la care Mântuitorul Iisus făcea referire atunci când le cerea ascultătorilor Săi să fie aidoma copiilor dacă vor să intre în Împărăţia Cerurilor.”
Iar cei mici, după cum o ştie oricine, ne atrag şi ne subjugă nu atât prin neputinţa lor fizică, cât mai ales prin nevinovăţia lor, această admirabilă cheie a miracolului divin, cu ajutorul căreia pot fi deschise uşile împărăteşti ce duc spre creaţie în general, spre mugurii vieţii în special.
De precizat că nevoia neîncetată de inocenţă se vădeşte la om în toate cele: în regretul amarnic după ceea ce a fost cândva vârsta de aur a omenirii, respectiv puritatea, simplitatea şi bucuria netulburată a acelor fiinţe de început în care predomina celestul; în izvodirea şi conservarea mitologiilor, legendelor şi tradiţiilor, neasemuite icoane zugrăvite de geniul popoarelor, în faţa cărora din totdeauna s-au prosternat şi vor continua să se prosterneze toţi marii artişti ai lumii; în ardoarea cu care sunt căutate fundamentele indestructibile ale umanului (iubirea, sinceritatea, puritatea, altruismul, generozitatea etc.), dar pe care negăsindu-le decât cu ţârâita la majoritatea semenilor, tot mai mulţi oameni se lasă purtaţi de furtuna disperării înspre înfricoşătorul hău al sinuciderii.
Iată de ce nevoia omului de inocenţă, de evadare din cotidianul tot mai apăsător, se învederează cel mai bine în pasiunea cu care el cultivă basmul şi povestea, ridicate până la cele mai înalte cote artistice. Ce altă probă poate fi mai convingătoare decât aceea pe care ne-o oferă Charles Perrault, Hans Christian Andersen, fraţii Grimm, Lewis Carroll şi Petre Ispirescu, pentru a-i numi doar pe câţiva dintre aleşii ce au impus basmul în literatura universală ca specie literară precis conturată şi perfect individualizată, în timp ce ei înşişi s-au afirmat drept neîntrecuţi maeştri ai cuvântului prin plăsmuirea fabulosului şi redarea miraculosului!
“Bine, bine, vor spune unii. Este oarecum de înţeles ca predecesorii noştri – sufocaţi de superstiţii, naivitate şi credulitate – să se fi lăsat acaparaţi de basme şi poveşti, prin ele astâmpărându-şi setea de senzaţional, chiar dacă pentru asta ei sorbeau din izvoarele de cleştar ale miraculosului. Dar e prea de tot ca şi omul zilelor noastre să se autoamăgească cu poveşti de adormit copiii, când ştiut e că el are sub ochii gama diversificată a senzaţionalului fabricat de ştiinţă şi tehnică…”
Da, adaug eu, pentru că în esenţa sa omul tot om rămâne, motiv pentru care el s-a arătat preocupat nu doar de surprinderea miraculosului şi fantasticului, ci şi a anormalului. Astfel, dacă în Antichitate personajele luau diverse chipuri antropomorfe, zoomorfe şi fantastice în drumul lor ascendent sau descendent dintre Olimp şi împărăţia lui Hades, în Evul Mediu, fantasticul, hidosul, grotescul şi monstruosul dobândesc formidabile energii estetice, atât în literatură (Dante, Fr. Rabelais), cât şi în pictură (H. Bosch, A.Dürer).
Cultura modernă nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce priveşte interesul arătat fantasticului şi monstruosului. În pictură, de exemplu, cele mai înalte culmi ale acestui gen de estetică au fost atinse de Goya, cel supranumit Dante al ibericilor. Alte două arte moderne – literatura şi cinematografia, n-au obosit până în prezent să ne înfăţişeze noi şi noi chipuri ale dizgraţiosului şi halucinantului: de la monstruosul shakespearian, trecând prin cel romantic, până la scenele de coşmar din literatura absurdului şi la imaginile halucinante din literatura de anticipaţie (Franz Kafka, Albert Camus, Jules Verne, H.G.Wells, Pierre Boulle); respectiv de la coşmarul hitchcockian, redat cu cele mai sugestive mijloace ale filmului de analiză psihologică, până la absurdul reflectat în toată goliciunea sa comercială de către actuala avalanşă de filme ştiinţifico-fantastice.
Probabil că asemenea considerente l-au determinat pe Mircea Eliade să afirme că trebuie să avem în vedere două mitologii, care se opun şi se măsoară reciproc: mitologia populară sau izvorâtă din folclor şi mitologia lumii moderne sau a tehnocraţiei.
Iată, aşadar, că omul modern nu scapă de fetişuri, mituri şi legende, în pofida faptului că el nu mai vrea să ştie de mitologia populară, pe motiv că aceasta i-ar îngreuna căţărarea pe Olimpul civilizaţiei şi progresului.
2.Basmele lui Charles Perrault
Deşi s-a jenat să-şi pună numele pe prima sa carte editată – era mâna dreaptă a lui Colbert, atotputernicul ministru al lui Ludovic al XIV-lea! – meritul izvodirii basmelor atribuindu-i-l fiului său minor, totuşi, ele i-au făcut lui Perrault numele nemuritor, ceea ce nici pe departe n-au izbutit remarcabilele lui însuşiri de funcţionar superior.
De altminteri, până la Perrault nu s-a mai pomenit ca o carte mică în ceea ce priveşte numărul paginilor să işte atâtea discuţii aprinse între oamenii mari ai vremii. Ceea ce dovedeşte cu prisosinţă excepţionala valoare a basmelor sale: menite nu doar să-i delecteze, ci mai ales să-i educe pe cei mici prin învăţăturile cu care de regulă îşi încheie poveştile, Perrault a fost deîndată “devorat” de toate vârstele, adică a devenit universal!
Se vorbeşte insistent de miraculosul anemic al lui Charles Perrault. Punct de vedere întru totul just, căci – aşa cum precizam mai sus – scopul prioritar al autorului a fost să instruiască şi să povăţuiască, nicidecum doar să-i desfete pe cititori.
Iată de ce fabulosul şi miraculosul lui Perrault nu devin dominante, bunăoară aşa ca în Cartea celor o mie şi una de nopţi, ori ca la Petre Ispirescu. Miraculosul judicios controlat şi magistral subordonat scopului propus, nu scade cu nimic farmecul basmelor, ci – dimpotrivă – îl sporeşte, căci autorul, aidoma tuturor marilor povestitori ai lumii, are simţul înnăscut al cuvântului inspirat, cu care împlineşte şi rotunjeşte, sugerează şi sugestionează.
Dar basmul n-ar mai fi basm dacă n-ar respecta câteva reguli obligatorii de construcţie:
a)Virtutea răsplătită şi viciul pedepsit;
b)Binele îmbinat cu frumuseţea, iar pentru taraţi (Barbă-Albastră la Perrault, spânul şi omul roşu la Creangă), imposibilitatea de-a fi frumoşi, în numele unei etici a esteticului;
c)Prezenţa obligatorie a ursitoarelor la naşterea eroului, respectiv a personajului principal al basmului, iar apoi, pe parcursul desfăşurării acţiunii, prezenţa zânelor în momente de cumpănă, căci misiunea lor este să vegheze la împlinirea punct cu punct a destinului prezis, doar uneori îndulcit de remarcabilele însuşiri ale celui în cauză.
Perrault nu se abate de la aceste reguli de aur ale basmului izbutit, fie că este vorba de basmele în versuri (Răbdarea Grizelidei, Dorinţe caraghioase, Piele de măgar), fie că avem în vedere celebrelele lui basme în proză: Frumoasa din pădurea adormită, Cenuşăreasa, Degeţel, Scufiţa roşie sau Motanul încălţat.
De subliniat că miraculosul lui Perrault, atâta cât este, se integrează perfect în realităţile timpului său: oameni, mentalităţi şi îmbrăcăminte, palate şi distracţii pentru cei avuţi, bordeie şi doar nevoi pentru săraci.
N.B.Nici că se putea un titlu mai sugestiv ca Frumoasa din pădurea adormită! Autorul nu-şi intitulează basmul Frumoasa adormită din pădure, ceea ce – evident – ar fi redus miracolul căderii în somn profund doar la persoana frumoasei (fără alt nume, la fel ca Cenuşăreasa). Fabulosul devine notabil doar prin extinderea menirii ce-o vizează pe fată asupra întregii suflări din castel şi din pădurea înconjurătoare, ei cu toţii căzând într-un somn de plumb sub bagheta magică a zânei, care pe unde se afla, “până şi focul din vatră”, după cum precizează autorul. (Doritorii de informaţii suplimentare despre presupusa natură miraculoasă a focului, pot apela la cartea lui Gaston Bachelard, Psihanaliza focului…) Iar trezirea, după trecerea timpului stabilit în profeţie, are loc tot atât de brusc şi uimitor, fapt care atestă împlinirea necondiţionată a destinului.
3.Lumea nonsensului la Lewis Carroll
În mult mai mare măsură decât surprinzătoarea cărticică a lui Charles Perrault, lui Lewis Carroll (pseudonimul literar al lui Charles Lutwidge Dodgson, modest profesor de matematică) i-au trebuit doar două poveşti – Alice în ţara minunilor şi Alice în ţara din oglindă – pentru a deveni nemuritor.
Dar sunt ele basme în adevăratul sens al cuvântului? Dacă avem în vedere faptul că în ele întâlnim la tot pasul miraculosul şi indispensabilii regi, atunci da, sunt basme. Dar dacă luăm aminte că în Alice în ţara minunilor regii şi reginele sunt împrumutate de autor dintr-un pachet de cărţi de joc, iar în cea de-a doua (Alice în ţara din oglindă) perechile de regi albi şi negri provin de pe tabla de şah, atunci avem serioase îndoieli că autorul a respectat modelul basmului clasic. Mai ales că poveştile lui Lewis Carroll nu se sinchisesc nicicât de cele trei reguli obligatorii, despre care spuneam mai sus că nu pot să lipsească dacă autorul ţine morţiş ca scrierea sa să poarte numele de basm.
Ba mai mult. Dacă în Alice în ţara minunilor totul – situaţii, întâmplări, personaje, dialoguri – este foarte ciudat, în ţara din oglindă se pleacă de la cotele straniului, drept urmare lesne se ajunge la halucinant.
Conducând magistral dialogurile Alicei cu personajele pe care i le scoate în cale, autorul configurează o lume aparte, specifică basmelor sale – lumea nonsensului, care continuă să-i încânte pe cititorii mari şi mici, fie prin hazul provocat, fie prin capacitatea de anticipare a absurdului kafkian.
Iat-o, de pildă, pe Alice (singurul personaj antropomorf, celelalte fiind zoomorfe sau figurative) adresându-i-se politicos Pisicuţei-Cheshire, cu care duce un dialog surprinzător de logic, însă întru totul cu putinţă dacă ţinem cont de faptul că ne aflăm de-abia la început de drum, adică în ţara minunilor, unde nonsensul nu devine atotstăpânitor, aşa ca în ţara din oglindă: “Vrei să-mi spui, te rog, ce drum trebuie s-apuc ca să plec de-aici?” “Asta depinde în mare măsură de locul unde vrei să ajungi”, i-a răspuns Pisica. “Nu prea îmi pasă unde…” “Atunci n-are importanţă ce drum iei”. “…atâta timp cât ajung undeva”, a precizat Alice în chip de explicaţie. “A, vei ajunge cu siguranţă undeva, doar dacă ai să mergi îndeajuns”, a lămurit-o Pisica.
Alice în ţara din oglindă se remarcă nu doar prin lumea răsturnată în care intră fetiţa – lumea oglinzii, şi care corespunde în cel mai înalt grad dorinţei formulată de ea: “Hai să ne facem că…”, ci şi prin adorabilele nonsensuri cu care ne fericeşte autorul.
Astfel, Regina îi promite Alicei că dacă vrea să intre cameristă la ea, va primi două pence pe săptămână şi o porţie de gem o dată la două zile, ceea ce înseamnă – conform Regulamentului – “gem mâine şi gem ieri, dar niciodată azi”, pentru că fiind vorba de gem la două zile, “azi nu poate să fie niciodată a doua zi”! La protestele îndreptăţite ale fetiţei: “Mă zăpăciţi de-a binelea”, Regina răspunde cu blândeţe şi seninătate: “Aşa se întâmplă când trăieşti de-a-ndăratelea; la început ameţeşti…”
În acest loc este cât se poate de evidentă ironia autorului la adresa unor realităţi sociale din timpul său, după cum lesne se învederează fina ironie a lui Carroll la adresa politicii: “Cea mai bună metodă de-a ne usca ar fi o cursă politică”. Iar pe finalul primei poveşti, sarcasmul său disimulat se îndreaptă împotriva magistraţilor şi juriştilor, anume atunci când aflăm că pentru aceştia “important-neimportant n-are nici o importanţă”!
În altă parte, Regina Albă îi povesteşte Alicei şi Reginei Negre cum Ouţ Piticuţ a venit la uşa ei cu un tirbuşon în mână, spunând că vrea să intre, deoarece caută un hipopotam. “Dar”, adaugă ea în aceeaşi notă dezarmant de ilogică, “întâmplător în dimineaţa aceea nu se găsea aşa ceva în casa noastră”. “De obicei se găseşte?” întreabă Alice. “Numai în zilele de joi”, răspunde Regina.
Deşi este situată într-un alt cadru tematic (mult mai senin şi mai impregnat cu umanism îngăduitor), totuşi, avem senzaţia că lumea lui Carroll se află în imediata vecinătate a lumii lui J.Swift, o lume populată cu cele mai şocante apariţii şi paradoxuri, ori – mult mai aproape de vremea noastră – în lumea hazoasă a retardaţilor lui Creangă.
Ca într-un vis, dar un vis agreabil ce ai dori să nu se mai sfârşească, Alicei i se întâmplă cele mai stranii şi mai trăznite lucruri. Căci – nu-i aşa? – este o lume delicios de antilogică. Cu toate astea este şi o lume de basm, populată cu regi şi regine, cu cavaleri la propriu căzuţi în cap, cu Ouţ Piticuţ, Tanda şi Manda etc., care – păstrând proporţiile stabilite de stil şi scopul urmărit – din nou ne duc cu gândul la chipoşii tovarăşi ai lui Harap Alb, unul mai năstruşnic ca celălalt.
Ce aflăm din cartea lui L.Carroll? Asemeni tuturor cărţilor nemuritoare, ea ne prezintă (avem în acest sens chiar mărturisirea scriitorului la finele primei părţi a cărţii) “sufletul simplu şi duios al copilăriei”, adică acea necesară alternativă a sufletelor însetate de puritate şi frumos la banalitatea tot mai agresivă a vieţii de zi cu zi.
Iar cartea lui Lewis Carroll nu se putea încheia decât cu cuvintele care i se potrivesc ca o mănuşă: “Viaţa este vis”, ele putând fi considerate cea mai potrivită sinteză pentru mesajul ei pur şi generos.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.