In inchisoare – si totusi libera

Traducere de Gabriel Teodor Gherasim, New York

Poate pare paradoxal să spun că aş fi dus lipsa experienţelor celor doi ani de puscărie nazistă. Dar este adevărat. Când existenţa unui om care părea destul de sigură, se topeşte dintr-o dată, când cineva este exclus din centrul familiei şi prietenilor săi şi trebuie să se bazeze în întregime pe propria persoană, într-o lume indiferentă şi duşmănoasă; când pământul pe care păşeşte şi aerul pe care-l respiră îi sunt controlate, când orice concept de siguranţă dispare, atunci omul stă faţă-n faţă cu Eternul şi-l confruntă pe El, fără protecţie şi cu o sinceritate înfricoşătoare.

Atunci am înteles ceea ce-a vrut să spună Cromwell când a zis că este un lucru teribil  să cazi pe mâinile Dumnezeului Adevărat.

Cu o miscare totul s-a transformat: intentiile bune nu mai contează, omisiunile şi lucrurile pe care le-am amânat în viaţă nu mai pot fi făcute; lipsa dragostei sau alte erori nu mai pot fi îndreptate. Tot ce mi-a rămas a fost o lungă listă de datorii.

Am văzut cum ceea ce artiştii medievali pictau ca scene din Ziua Judecăţii, se întâmplă acum în viaţa de toate zilele. Nivelul existentei mele ca om nu numai că era pus sub semn de întrebare, dar era sfâşiat şi luat de la mine chiar de către Etern.

Am dus dorul atunci unei vizite de la un prieten de încredere, Rudolph Schlosser, care ştia mai mult decât noi toţi despre judecata şi compasiunea lui Dumnezeu. Dar este probabil mai mult decât o coincidenţă faptul că mi s-a negat acest lucru şi-a trebuit în schimb să trăiesc eu singură această experienţă.

În general însă ar fi bine dacă ar putea fi prezentă o îndrumare spirituală în acest fel de locuri. În închisoare există un câmp fertil şi un ogor bine arat pentru cei care sunt calificaţi să-l lucreze. Securitatea ştia foarte bine ce face când a interzis Sfânta Liturghie şi îngrijirea sufletului pentru detinuţi. Cred că bisericile n-au idee asupra numărului mare de deţinuţi care ar fi deschişi lor dacă s-ar găsi îndrumători care să le ofere pâine în loc de pietre.

Când bisericile nu sunt reprezentate bine, sau sunt împiedicate în vocaţia lor, prizonieri ca şi mine încep să înveţe despre preoţia tuturor confesiunilor. N-o să pot fi niciodată recunoscătoare îndeajuns pentru posibilitatea de-a fi întâlnit credincioase din alte biserici… cele din Biserica Catolică, de exemplu, preţuiesc forma rituală de rugăciune în special. Si sunt situatii în care cineva are nevoie de forma ritualistică de rugăciune mai mult decât în alte situaţii. Când sunt voci care plâng înăuntrul lor, este aproape imposibil  să recurgi la tăcere. Câteodată este fără putinţă de-a auzi vocea Domnului în tăcere. Atunci forma ritualistică a rugăciunii vorbite ne ajunge si pe noi.

O fată tânără dintr-un orfelinat catolic cu care am împărţit celula mea în primele săptămâni de detenţie, descurajată, s-a întâmplat să recite rugăciunea Sfintei Tereza: "Nu lăsa ca să te descurajeze greutăţile; Nu lăsa ca să te înfricoşeze; Toate vor trece. Numai Dumnezeu este etern. Răbdarea poate să facă totul. Oricine îl are pe Dumnezeu are totul. Dumnezeu singur este suficient". Când a văzut cât de mult m-a ajutat această rugăciune, a repetat-o la sfârşitul fiecărei zile pe care-am petrecut-o împreună. Catolicii, conştient sau subconştient, stiu ceva ce Otto Buchinger a numit "magia rugăciunii". N-ar trebui prin asta să ne imaginăm că este vorba despre o litanie mecanică, un fel de bolboroseală fără sens; în realitate este vorba de o adevărată putere care vine de la rugăciuni. "Cuvintele erau ca un pârâu, care purtau sufletul lui cu el", spune Sigfrid Undset undeva despre rugăciunea unei persoane.

În timpul multor plimbări în curtea închisorii m-am lăsat şi eu de multe ori purtată de astfel de ape, prin rostirea repetitivă a cuvintelor dintr-un Psalm: de exemplu nr. 90, "O Doamne, Tu eşti refugiul şi puterea noastră din neam în neam"; Psalmurile 42 şi 43: "Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule". Şi nr. 62, "Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul, de la El îmi vine ajutorul"; nr. 126 "Când a adus Domnul înapoi prinşii de război ai Sionului parcă visam…".

"Există o mare putere în obiceiul rugăciunii", mi-a spus odată un preot. Dar nu mi-a dat nicio sugestie asupra regulilor de rugăciune. Ar fi foarte bine dacă ne-am însuşi şi noi vorbele discipolilor: "Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm". "De fapt eu mă rog continuu", a spus colega mea de celulă din Mannheim, şi am simţit într-adevăr o putere reală care emana de la ea. Putere reală emana de la micuţa fată italiană, care şedea dreaptă ca un băţ şi liniştită în patul ei şi spunea rugăciunea Sfântului Francisc în fiecare noapte: "Doamne Isuse Cristoase, fă-mă instrumentul compasiunii Tale. Acolo unde este ură, ajută-mă să aduc armonie; acolo unde este suspiciune, ajută-mă să aduc credinţă; acolo unde este eroare, ajută-mă să aduc adevărul; acolo unde este suferinţă, ajută-mă să aduc bucurie; acolo unde este vătămare, ajută-mă să aduc iertare; acolo unde este disperare, ajută-mă să aduc speranţă; acolo unde este întuneric, ajută-mă să aduc lumină. Ajută-mă nu să fiu eu înţeleasă, ci ca eu să înţeleg; ajută-mă nu ca eu să fiu iubită, ci ca eu să iubesc. Învaţă-mă să înţeleg că oamenii primesc atunci când dau, că oamenii se regăsesc atunci când uită de ei însăşi; că oamenii sunt iertaţi atunci când iartă la rândul lor; şi că oamenii când mor, trec în viaţa eternă". Ea şi trăia această rugăciune şi s-ar putea spune că toată munca ei, făcută în mod atent şi cu grijă, de fapt toată viaţa ei, era ceea ce Thomas Kelly a descris în testamentul său devoţional, drept "sanctuarul cel mai profund al sufletului".

Eram calme

În Mannheim închisoarea de interogări era într-un castel care era lovit aproape la fiecare bombardament. Când mi-am exprimat mirarea faţă de Gardiana Şefă că am scăpat fără nicio pierdere de viaţă, ea mi-a răspuns calm şi foarte normal: "Asta-i pentru că foarte multe rugăciuni au locul în lăcaşul acesta". Într-adevăr, în spatele gratiilor oamenii se roagă mult mai des decât aş fi putut crede. Numai după ce-am ajuns la închisoare am înteles de ce Elisabeta Fry şi Matilda Wrede au găsit aşa de multe inimi primitoare în activităţile lor de evanghelizare. Detinutii nu se roagă numai pentru salvarea şi protecţia lor de la pedeapsă. "Invocă-mă când esti la necaz; atunci o să te aud şi o să te salvez şi-atunci o să Mă lauzi…".

Multe persoane din spatele gratiilor învaţă că acest lucru nu înseamnă neapărat o salvare de la necaz, ci o salvare prin necaz. Oamenii nu spun în închisoare: "Gândeşte-te la mine!", ci: "Roagă-te pentru mine!". Iar persoana interpelată consideră această cerinţă cu cea mai mare seriozitate.

Mijlocirea prin rugăciune este un lucru foarte serios şi responsabil. Am devenit conştientă des, câteodată chiar la nivel fizic, că rugăciunile prietenilor mei de-afară m-au ajutat. Era ca un val de energie care îl purta pe cineva peste momente disperate. În ziua procesului nostru, rugăciunile prietenilor noştri, dinăuntrul şi din afara tribunalului, erau în jurul nostru ca un zid sau ca o baricadă. Mai târziu, un gardian mi-a spus: "Considerând gravitatea situaţiei, am fost miraţi cât de calme eraţi toate". Eram calme, dar numai datorită acestor rugăciuni.

N-am putut să le multumesc niciodată îndeajuns şi nici nu o voi putea face vreo dată, pentru rugăciunile lor. Pentru că orice aş încerca să spun sau orice ar trebui să spun despre acest dar al rugăciunii, depăşeşte cu mult puterea de expresie a săracelor cuvinte omeneşti. Dar nu vom putea uita acest lucru niciodată, şi le vom rămâne mereu îndatorate.

Când Carl Heath ne-a vorbit la întâlnirea anuală (a Quakerilor) din Germania în 1939, ne-a istorisit despre un doctor grec cu care lucrase în Balcani. Doctorul îşi pierduse casa, familia şi toate lucrurile sale, cu exceptia unei valize cu care scăpase, la fel ca şi milioane de alţi refugiaţi, care suferiseră şi ei aceeaşi soartă. Când Carl Heath şi-a exprimat admiraţia faţă de munca şi abnegaţia splendidă a acestui om, el a zâmbit tăcut şi a răspuns numai: "Ce mai este în afară de iubire şi compasiune?".

În închisoare ni se interziseseră şi iubirea şi compasiunea. Dar aceste interziceri nu au putut fi implementate. În celulele noastre erau mereu exemple mişcătoare de altruism. Era de exemplu Germaine, o femeie franceză, care încercase în libertate să adăpostească un prizonier de război şi care fusese trădată de stângăcia lui. Au trecut sapte luni de la interogarea ei, până când Securitatea a putut să scoată doar numele ei adevărat. "Tatăl meu a pierdut totul când trupele germane au intrat în Alsacia. Puţinul care i-a mai rămas n-ar trebui să-l folosească înspre eliberarea mea. N-am vrut deci ca părinţii să afle unde sunt. În ceea ce vă priveşte, puteţi să mă chemaţi Blanche Morit. Ãsta nu-i numele meu, dar este destul pentru dosarul meu".

Cu o devoţiune fără limite, Germaine a îngrijit o femeie rusoaică care a agonizat săptămâni întregi între viaţă şi moarte, după ce-a născut un bebeluş mort, urmat de septicemie acută şi în acelaşi timp a apărat-o de atacurile venite din partea unei femei naziste din grupul nostru. "Fii sigură că eu nu te-aş ajuta dacă tu te-ai îmbolnăvi!", a strigat ea într-un moment de furie, după o bătaie generată de acest conflict.

Trei zile mai târziu femeia nazistă a căzut la pat cu un atac greu de reumatism şi Germaine a ajutat-o şi pe ea cu toată devoţiunea pe care-o arătase şi faţă de deţinuta rusoaică.

Iubirea a găsit o solutie

În fiecare săptămână deţinute noi erau aduse la închisoarea noastră, care fără să primească pături proprii le puneau în poziţia de-a dârdâi de frig în timpul nopţii. Atunci cea mai în vârstă sau fragedă femeie nou-venită, găsea a doua zi de dimineaţă peste ea, haina călduroasă a lui Germaine, pe care şi-o făcuse chiar ea. Celelalte deţinute din celulă o venerau ca pe-o sfântă.

Mai era şi Liza, o actriţă  germană de film, de 18 ani, care fusese condamnată pentru spionaj la 13 luni de izolare şi se aştepta la pedeapsa cu moartea. Ea era supravegheată de aproape şi nu i se dădea voie să vorbească cu nimeni. Dar când într-o zi o altă femeie a leşinat în curtea închisorii, a fost Liza cea care a prins-o pe femeie în braţe, înainte ca ea să cadă la pământ şi să se rănească. În plus, oricine era deprimată putea fi sigură că va primi un cuvânt încurajator sau o privire de îmbărbătare din partea Lizei.

În închisoarea Hagenau, în timpul iernii, frigul crunt a căzut dintr-o dată peste noi. Toate femeile tremurau de frig de sub păturile noastre subţirele. Dintr-o dată, Zenta, o tiroleză, soţia unui ofiter de rang mare SS şi mare activist al nazismului în Austria, a spus că se sufocă de căldură şi m-a învelit cu o a doua pătură, dându-mi-o pe-a ei.

Era incredibil cât de ingenioase erau aceste persoane în găsirea de modalităti pentru a aduce o bucurie la fiecare de ziua naşterii şi de-a se sărbători, în ciuda lipsei totale de proprietate personală. Ca să facă aceste lucruri, ele au îndurat multe greutăţi şi au riscat toate pericolul de-a fi pedepsite.

Când detenţia trece de-o anumită perioadă, încetează de-a mai fi o pedeapsă. Deţinuta se scoate din lumea liberă şi începe să se adapteze la noi reguli de viaţă. Ce părea mai înainte o lume gri, într-un univers cenuşiu, începe încet-încet să-şi găsească din nou un sens şi culori diverse, deşi în nuanţe mai şterse şi mai pământii.

Unele se adaptează mai repede, altele mai târziu. Mi-a trebuit peste un an de zile  să mă adaptez şi eu. Numai atunci pot detinuţii să se întrebe de rostul captivităţii lor, pentru că numai atunci pot detinuţii să audă răspunsul adevărat. Numai atunci pot deţinutii să afle avantajul interior care părea de neînţeles până atunci.

Când respiraţia vieţii îi este negată unei persoane, atunci ea îşi face rădăcini în adâncuri. "Mulţi dintre foştii deţinuţi politici îmi scriu astăzi despre nostalgia avută faţă de celulele lor liniştite", mi-a spus capelanul unei închisori de interogare recent. Şi printre deţinutele de drept comun, ucigaşe care au petrecut zece, cincisprezece sau douăzeci de ani în închisoare, se pot găsi persoane de o putere interioară fantastică. "O durere continuă, un păcat mortal, pune-le în inima mea", spune Stevenson. Este cu siguranţă adevărat că şi cel mai rău act poate deveni un instrument în mâinile lui Dumnezeu ca să trezească o persoană la viata spirituală.

Sunt unele cuvinte din Biblie şi unele versuri din cântecele religioase care m-au speriat din totdeauna. "Dacă îmi iau corpul, proprietatea, onoarea, copilul şi nevasta…", m-au speriat nonşalanta şi superficialitatea cu care aceste versuri erau cântate. "Dacă Te am pe Tine Doamne nu-mi mai trebuie nici Cerul nici Pământul. Dacă corpul şi sufletul pier şi Te am pe Tine Doamne, atunci mi-am primit toată răsplata pentru Eternitate". Era ca şi cum ni se cerea să dovedim acest lucru acum, la fel ca şi în timpurile martirilor şi mă temeam că nu aş fi fost în stare să o fac şi eu. "Ştim că pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate evenimentele au un scop", dar îl iubeam eu într-adevăr pe Dumnezeu?

Cred că suntem cu toţii înclinaţi un pic astăzi să urmăm mai mult porunca cea mai impresionantă a lui Isus, care este de fapt o notiţă de adăugare: "iubeşte vecinul tău ca pe tine însuţi". Dar care dintre noi poate să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul şi cu întreaga lor minte? Si totusi, din experienta me am am înteles că dragostea de aproape nu rezistă la furtunile vieţii, decât dacă are rădăcini în dragostea faţă de Dumnezeu.

Din când în când întâlnim câte-o persoană în vieţile noastre în care dragostea de Dumnezeu arde ca o flacără mare. Acum opt ani, Thomas Kelly a participat la întâlnirea noastră anuală. El era un american participant la adunările bisericii noastre, de o educaţie ştiinţifică impresionantă, de o pregătire filozofică admirantă, cu cunoştinţe egale şi în gândirea religiilor din Est şi din Vest. Pe vremea aceea, el era o oboseală şi o dilemă pentru mine. Ne preocupam fantastic de mult de tragedia prin care treceau prietenii noştri evrei, fără ca noi să-i putem ajuta. Si Thomas Kelly ne vorbea despre fericire. Părea atât de ipocritic să vină din America cea fără de primejdii şi să ne vorbească despre fericire! Eu i-am desconsiderat mesajul, deşi ştiam în fundul sufletului că nu-i făceam dreptate: el ştia ce-nseamnă suferinţa şi să ai probleme la fel ca şi noi, poate chiar mai profund, şi reuşise să treacă peste ele la un nivel la care eu nu ajunsesem. Odată l-am auzit spunând în conversaţii, pe un ton calm şi serios: "Nu cred că nimic în viaţa asta ar putea să se întâmple care să-mi ia pacea şi fericirea". Aceasta era o declaraţie mare. Dar de pe buzele lui suna adevărat.

Thomas Kelly a murit curând după aceea. N-am avut niciodată un contact direct cu el. Şi totuşi, în timp ce eram la închisoare, am simţit prezenţa lui de la o zi la alta, din ce în ce mai puternic, până am ştiut că toţi anii de detenţie ar fi o pierdere de timp pentru mine dacă nu aş fi reuşit să am măcar o rază din soarele care i-a luminat viaţa şi lumea. Si l-am lăsat să mă ia de mână şi să mă conducă.

Crăciun

După aceea a venit Crăciunul lui 1944. Vizitele şi serviciile religioase ne erau interzise; corespondenţa ne era permisă la patru luni în loc de la şase săptămâni şi de obicei putinele noastre scrisori erau în general pierdute datorită bombardamentelor aeriene. Luni de zile treceau fără să ştim nimic de la familiile noastre. Majoritatea dintre ele fuseseră bombardate, multi dintre noi nu mai aveam nici măcar ceea ce purtaserăm pe noi, la momentul arestării, pentru că purtam acum hainele închisorii. Mediul nostru înconjurător se deteriorase îngrozitor; viermii abundau, soba ne afuma fără să ne încălzească, paturile erau făcute cu cearceafuri umede, tot ce avea de-a face cu Crăciunul lipsea. Şi totusi am scris atunci: "Poate că n-am mai experimentat înainte un eveniment aşa de intens ca-n acest an… des stau întinsă noaptea şi ceea ce nu mă lasă să dorm este fericirea". Am înteles atunci de ce Biblia spune: "Iată că v-am comandat să aveţi inima uşoară şi să fiţi fericiti".

În Hagenau acest comandament era imposibil de completat şi acum devenise un cadou şi o bucurie. "Când puterea de-a râde în linişte şi bucurie mi-a fost luată, Tu ai venit şi mi-ai dat-o". În toată viata mea n-am avut un Crăciun mai fericit. Fără nicio activitate de Crăciun, în prezenţa lui Dumnezeu însuşi, inima mea a cântat: "Inima mi-a tresărit şi nu poate fi întristată".

Frontul venea din ce în ce mai aproape. Eram într-o fabrică de muniţii care era aşa de fragil construită încât s-ar fi prăbuşit ca un castel de nisip la prima bombă, iar masinile grele erau îngropate în adăpostul de bombe. Fabrica era construită la intrarea în oraş, chiar în spatele fortificaţiilor. Noi, prizonierii politici n-ar fi trebuit să supravieţuim la sfârsitul celui de-al Treilea Imperiu; credeam că ne aşteaptă distrugerea. Iar eu eram cuprinsă de aceeaşi fericire pe care nu reuşisem s-o înteleg la Thomas Kelly. Dacă mai aveam vreo dorinţă era ca să-mi mai văd soţul, copiii şi părinţii în viaţa asta, pentru că între timp toate legăturile omeneşti cu ei fuseseră rupte; doream  să mai văd din nou pe acela cu care crezusem odată c-o să-mi petrec toată viaţa împreună.

În această situaţie devenisem camaradă cu Lidia, italianca cu care împărţisem ajutor şi momente de fericire spirituală. "Când suntem înghiţiţi de către oceanul de dragoste către Dumnezeu, devenim buni prieteni şi cu alte fiinţe umane", obişnuia să spună Thomas Kelly. Restul deţinutelor asteptau febril de la o zi la alta sosirea trupelor aliate. Eu nu le mai asteptam. Eram complet pregătită la ori ce s-ar fi întâmplat, inclusiv cu problemele zilnice. Era o viaţă trăită pentru ceea ce era zilnic ca şi cum ar fi fost pentru totdeauna. Şi ştiam că niciun sfârşit de pedeapsă, nicio iertare, niciun american eliberator nu m-ar fi putut face să mă simt mai liberă decât eram.

O mare de lumină

Asta nu înseamnă că libertatea externă, când a venit în sfârşit, a fost un lucru de nimic. Capacitatea de-a experimenta viaţa creşte fantastic după doi ani de "praf şi mizerie". În Hagenau, odată, o colegă de detenţie mi-a spus reflexiv: "Acum un an întreaga frumuseţe a munţilor mi-a stat la picioare. Dar astăzi sunt mult mai fericită să văd un trandafir aici în curtea închisorii, decât toţi Alpii adunaţi laolaltă".

Ce a însemnat pe urmă să ai în jurul tău munţi, câmpuri, poiene şi păduri în loc de gratii de fier şi pereti; mirosul florilor în loc de putoarea fumului şi a hainelor; cântecul ciocârliilor în loc de bâzâitul non-stop al maşinilor industriale, toate astea nu pot fi exprimate prin cuvinte omeneşti.

Confruntaţi cu problemele zilnice de azi, în faţa universului cenuşiu cu proptele, care se vede pe stradă, în faţa căruia simţim disperare, există pentru mine, mereu, o singură alinare: să stiu că există o realitate care este mai mare decât orice mizerie; că marea de întuneric este inundată de către o şi mai mare mare de lumină. În glosarul Quaker există ideea: "A devenit obiceiul vieţii mele  să ajut oamenii peste tot şi să văd că în orice situaţie viaţa a triumfat mai devreme sau mai târziu peste nevoi şi dificultăti".

Toti stim despre victorii ca aceea prin care am trecut si eu. Şi mai stim că acestea nu sunt câştigate de puterea umană, ci că este darul gratuit al milei lui Dumnezeu.

Din partea autoarei

Dacă aş fi ştiut de la început despre intenţia de-a tipări cele de mai sus, mi-ar fi plăcut să adaug câteva cuvinte în memoria lui Kati Lotz, una dintre primele membre ale Miscării Quaker din Germania. Ea şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Bad Pyrmont şi a fost secretara adunării noastre, unde am petrecut câteva săptămâni de întremare, la o casă construită de prieteni englezi în timpul lui Hitler. Kati m-a întrebat dacă n-aş vrea să vorbesc la adunare despre experienţa din închisoare. I-am spus "nu" şi că "am nevoie de mai mult timp să mă liniştesc". A insistat, m-a bătut la cap, până am cedat şi am scos o ciornă pe care am vrut s-o îmbunătăţesc mai târziu. Am scris-o spontan, fără pauze, ceea ce n-am mai făcut înainte sau după aceea, după care am citit-o la adunare. Când ulterior am încercat s-o îmbunătăţesc, n-am putut să-i schimb nici măcar un cuvânt. Este evident că Kati era conştientă că exista un mesaj care trebuia spus, un mesaj care nu-i al meu mai mult decât apa este a robinetului din care ţâşneste.

Eva Hermann, 1984

Din partea traducătorului:

Desi traducătorul acestor rânduri este creştin ortodox, a decis să traducă în româneşte "În închisoare – şi totuşi liberă" de Eva Hermann, pentru creştinismul său ecumenic, autentic şi plin de fericire. Scopul acestei lucrări este de a ajunge în mâna a cât mai multor români, în special a celor din închisorile din SUA, Canada, România şi Republica Moldova. Dacă aveţi propuneri şi sugestii cu privire la distribuirea acestei cărticele în rândurile cititorilor de limbă română, vă rugăm să trimiteţi corespondenţa dumneavoastră la: Tract Association of Friends, Re: "În închisoare – şi totuşi liberă" (RO.), 1515 Cherry Street, Philadelphia, Pennsylvania 19102, USA.