1.Supremaţia şi logicitatea sensului creaţiei
În microeseul Lumea dogmei şi lumea întrebărilor, Petre Ţuţea afirmă că “poziţia omului întrebător şi căutător este determinată de relaţiile cu divinitatea, cosmosul, semenii şi sine”, ceea ce înseamnă “o viziune teocentrică, cosmocentrică, sociocentrică şi antropocentrică”. Fireşte că între cele patru tipuri de relaţii, rolul primordial – după cum ne asigură gânditorul – revine teocentrismului, întrucât el “ne leagă de lumea realului”, pe când celelalte trei oferă doar “o viziune de nicăieri spre nicăieri”. Cum “omul se complace estetic în jocul absurd al existenţei, care îl depărtează de obiectul real al cunoaşterii”, iată de ce viaţa omului întrebător şi căutător devine “o permanentă <<comedie a erorilor>>, care se termină în moarte”.
Iar noi putem să adăugăm că centrul de greutate al relaţiilor omului modern s-a mutat îngrijorător de dezechilibrant înspre o infimă parte dintre semeni (familie, clan, partid) şi mai ales înspre sinele său tot mai egoist şi mai rapace, motiv pentru care acesta îşi pune tot mai des întrebări retorice despre sensul creaţiei şi al vieţii, respectiv îşi socoteşte mulţi dintre semenii cu greutate ca fiind – îndeosebi în momentele de cumpănă, lipsiţi de sens în modul cum gândesc şi cum acţionează.
Dar ce se înţelege prin sens? Este cât se poate de evident că la nivel metafizic, sensul reprezintă mai mult decât o direcţie oarecare, o semnificaţie, ori un rost, căci preluând o bună parte din încărcătura semantică a celor trei înţelesuri, el devine expresia metalogică a vectorului intenţiilor precis formulate în faza de început, a acţiunilor judicios articulate pe infrastructura planului în faza de fundamentare şi a scopului spre care este dirijat în faza finală. Căci în ceea ce priveşte pulsaţia şi obsesia dinamică a sensurilor, este cât se poate de rezonabil să le atribuim acestora – fie că sunt de ordin transcendental, fie de ordin raţional-uman – un conţinut teleologic, adică să vedem în ele mesagerii scopului final al divinităţii.
Iar respectivul scop final din natură şi din societatea umană, nu poate să fie decât rularea întregii creaţii pe coordonatele ordinii şi armoniei înspre desăvârşita perfecţiune a lucrării divine de dinaintea celor două perturbaţii ale universului moral: prima datorată mândriei lui Lucifer, care – drept pedeapsă – a fost azvârlit din ceruri pentru a-şi continua opera satanicească de întreţinere şi răspândire a răului printre oameni; a doua perturbaţie se datorează neascultării perechii umane originare, ceea ce a dus la decăderea ei din drepturile cuvenite fiinţelor perfecte şi la infestarea tuturor descendenţilor (la nivel moral şi biologic), oamenii cu toţii având de luptat întreaga lor viaţă atât în sens soteriologic pentru ispăşirea pedepsei ce le-a fost transmisă de Adam (Abélard), cât şi în sens fizic pentru învingerea nenumăratelor suferinţe ce-i asaltează.
Ajutorul filosofic cel mai consistent în sprijinul ideii de mai sus cu scopul final, respectiv cu necontenitul proces de perfecţionare, ne vine dinspre filosofia olandezului Baruch Spinoza. Atâta doar că potrivit celebrei formule spinoziste – Deus sive Natura (Dumnezeu sau Natura), Dumnezeu nu este cauza externă sau transcendentă a universului, ci este cauza sa internă (imanentă), ceea ce înseamnă că Dumnezeu este cauza lui permanentă şi că El creează Universul în mod continuu, în fiecare moment al timpului.
Natura, deci, fiind efectul unei cauze perfecte, n-are cum să fie imperfectă. Căci, aşa cum ne asigură Gottfried Wilhwlm Leibniz, pe Dumnezeu nu trebuie să ni-L închipuim ca pe un ceasornicar nu prea priceput, care e silit să tot intervină şi să dreagă necontenit: El şi-a construit perfect maşina sa cosmică, aşa ca să nu mai fie nevoie să se amestece vreodată în funcţionarea ei!
Din cele prezentate mai sus, rezultă concepţiile de-a dreptul antagonice ale celor doi gânditori: Spinoza susţine că Dumnezeu creează Universul în mod continuu, în timp ce Leibniz susţine exact contrariul.
Totuşi, faptul acesta n-ar trebui să fie descurajant pentru noi. Din următoarele trei considerente:
1)Întrucât singura substanţă admisă de Spinoza, ce are ca atribute întinderea şi cugetarea, dă naştere la o contradicţie fundamentală – substanţa este în acelaşi timp întinsă şi neîntinsă, Leibniz a considerat că filosofia lui Descartes se situează mai aproape de adevăr (desigur, fără a fi adevărul însuşi), motiv pentru care şi-a asumat sarcina ca prin monismul său dinamic să explice punctul cel mai vulnerabil al cartezianismului: raporturile dintre corpuri şi spirite;
2)Neavând nici pe departe amploarea şi profunzimea logicii divine, care la drept vorbind este infinită cantitativ şi calitativ, logica umană lesne eşuează în paradoxuri atunci când se confruntă cu fenomene şi stări de lucruri inexplicabile pentru resursele limitate ale minţii omeneşti;
3)Ilustrul profesor P.P.Negulescu ne avertizează că dacă “ştiinţele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”. Prin urmare, concluzionează el, “când voim să studiem filosofia, suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile, rămânând, fireşte, liberi să credem pe unii sau pe alţii, sau pe nici unul dintr-înşii, după structura şi afinităţile noastre sufleteşti”…
Datorită faptului că filosofii, ahtiaţi după laude, se străduiesc să creeze în sistemele lor iluzia adevărului, Francis Bacon i-a comparat pe aceştia cu actorii de pe scenă, care – după cum toată lumea o ştie – caută din răsputeri să creeze publicului spectator iluzia realităţii, lucru pentru care sunt răsplătiţi cu aplauze. De aceea, Bacon este de părere că “în împărăţia adevărului nu putem pătrunde decât, ca în împărăţia cerului, cu cugetul curat şi nevinovat ca al copiilor”, pricină pentru care noi trebuie să dăm uitării toate sistemele filosofice învăţate în şcoli!…
Dacă natura în ansamblul ei este perfectă, nu acelaşi lucru se poate spune despre omul coborâtor dintr-un Adam infestat de păcat, deci azvârlit în colbul drumului după pierderea perfecţiunii. Din acest motiv, omul are obligaţia ca în scurta lui viaţă pământească să-şi stabilească sensuri clare de ridicare la condiţia sa celestă din perioada preadamică, ocazie cu care el se va reînscrie în circuitul cosmic, redevenind o componentă armonioasă şi pentru totdeauna armonizată cu infinita creaţie a Marelui Tot.
Sensul divin al creaţiei se bucură nu doar de supremaţie, ci şi de logicitatea înălţată cu mult peste puterile logicii umane, întrucât el (sensul) se conduce într-un mod absolut după legea atotlogică a celor trei “c”-uri: consecvenţă-coerenţă-congruenţă.
Notă: Punctul de vedere asupra acestui foarte delicat subiect mi l-am expus şi cu mijloace artistice în poemul Izvorul creaţiei: Dar peste nefiinţă plutea Duhul părinte,/ ce lumea şi viaţa le-avea fixate-n minte,/ în logica supremă din care s-a născut/ tot existentul amplu văzut şi nevăzut./ Deci logica umană fiind doar o fărâmă/ din logica-mănuşă pe-a Cosmosului mână,/ ea n-are cum pricepe ce trece-n negândit/ şi se preface-n taine ori se-ntrupează-n mit.
2.Cultură şi civilizaţie
2.1.Consideraţii preliminare
Atât pentru creaţionişti cât şi pentru evoluţionişti, omul reprezintă apogeul viului: Credinţa primilor se alimentează din cele doua argumente irefutabile furnizate de Genesa – omul nu numai că apare după ce întregul plan divin al facerii a fost magistral înfăptuit (lumea şi vieţuitoarele ce-o populează), ci – în plus – el a mai fost dăruit şi cu scânteia divină numită suflet (“Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”, Genesa 2/7), chiar dacă pentru un gânditor de talia lui Hegel, sufletul nu constituie un apogeu al zămislirii, pentru că se ştie că în concepţia sa sufletul nu este decât somnul spiritului, altfel spus sufletul pasiv; convingerile evoluţioniştilor deasemenea îl vizează pe om ca pe o minune a viului, cu toate că argumentele lor, complet lipsite de logica şi vigoarea ştiinţifică a fosilelor intermediare (nedescoperite până în clipa de faţă), trebuie privite cu îngăduinţa pe care de regulă o arătăm acelor exerciţii ale fanteziei, care oricât şi-ar dori, nu izbutesc să se ridice la nivelul mitologiilor şi al basmelor de mare rafinament artistic…
Atras ca de un magnet de tainele înfricoşătoare ale existentului şi viului, pe care încerca din răsputeri să le străpungă fie prin necuprinsul speculaţiilor filosofice, fie prin zborul spre înălţimi al fanteziei artistice, fie prin inspiraţia ce urma calea imperativă a religiei, ori cea întrebător-căutătoare a rigorii ştiinţifice, chiar de la începuturile istoriei sale conştiente, omul a trebuit să aleagă între a şti şi a avea, adică între verticala devenirii spirituale şi orizontala acumulării materiale.
În aceste condiţii, nu-i greu de priceput că însăşi dualitatea corp-suflet, respectiv materie-spirit, i-a inspirat omului teama de sfârşitul iminent, ceea ce a dus la izvodirea încântătoarelor mitologii ale trecutului mai îndepărtat ori mai aproape de vremurile noastre, şi că respectiva dualitate a avut cuvântul hotărâtor în alegerea drumului spre atingerea ţelurilor fixate.
Iar eforturile depuse în planul format de cele două axe, ambele având originea în mintea şi inima omului (una ţintind nelimitatul vertical, cealaltă nelimitatul orizontal), s-au concretizat în atotumana istorie a culturii şi civilizaţiei. O istorie pe care o descoperim magistral comprimată în celebrul vers din Arta poetică al lui Boileau: “Ceea ce-i bine conceput este limpede exprimat”…
Iar acum, după ce am pus degetul pe cele două concepte vizate de prezentul capitol, cuvine-se să la definim, adică să le surprindem esenţa printr-o corectă configurare a sferei şi printr-o precisă identificare a notelor caracteristice.
Treabă deosebit de anevoioasă, dacă avem în vedere declaraţia şocantă oferită de Miguel de Unamuno participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, cum că după 40 de ani de profesorat, el încă nu ştie ce este cultura!
Descoperim în această afirmaţie, aşa cum corect apreciază Alexandru Tănase în cartea sa Cultură şi civilitaţie, “nu numai o manifestare de scepticism, dar şi un indice asupra maximei complexităţi a acestei noţiuni, a multitudinii sensurilor şi accepţiilor sale”.
Într-adevăr, căci dacă termenul cultură provine din latinescul cultura (Cicero chiar a făcut o paralelă între cultura agrorum şi cultura animi), cuvânt din care derivă şi francezul culture, folosit la început (sec. 15) în sensul de culture des lettres, iar mai târziu (sec. 18) în sensul de formare a spiritului, complexitatea sa se datorează unei duble infuzări:
a)Conceptul cultură este atât de încărcat de valori diverse, încât pentru el s-au găsit şi acceptat peste 200 de definiţii;
b)Cu toate că nu se identifică, cultura şi civilizaţia au un fond comun, acesta fiind compus – ne spune Al. Tănase – “din ansamblul cunoştinţelor şi experienţei omeneşti, din totalitatea achiziţiilor spiritului uman”.
Examinând cultura în tripla ei relaţie:
1)Relaţia omului cu natura;
2)Relaţia omului cu omul;
3)Relaţia omului cu valoarea,
constatăm nu doar că omul aparţine deodată naturii şi culturii, ci şi că are loc un proces de culturalizare sau civilizare a naturii. Prin urmare, opinează acelaşi Al. Tănase, “Oamenii se deosebesc nu atât sub raport biologic, cât în calitatea lor de fiinţe culturale, fiecare cultură fiind caracterizată printr-un anumit sistem de valori, de norme şi simboluri”.
În sens restrâns prin cultură se înţelege totalitatea formelor spirituale ale vieţii societăţii. Dar această definiţie se dovedeşte incompletă prin aceea că, dispunând de o relativă autonomie, elementele culturii spirituale nu pot fi dizolvate în cultura materială.
Există mai multe unghiuri de vedere asupra culturii: etnologic, sistemic, axiologic, sociologic. Astfel, după sociologul român Dimitrie Gusti există o cultură obiectivă (cod de legi, cult religios, descoperire ştiinţifică), o cultură instituţională (statul, biserica, obiceiurile, organizaţiile economice) şi o cultură personală (atitudinea personală faţă de opera de cultură).
Privite diacronic, diferenţele de concepţii în legătură cu cultura şi civilizaţia apar şocante de-a binelea. Bunăoară, dacă pentru I. Kant cultura este sinonimă cu perfecţiunea şi disciplina raţiunii, iar civilizaţia este sinonimă cu perfecţionarea relaţiilor sociale dintre indivizi, pentru Hegel cultura coincide cu spiritul obiectiv şi întruchiparea lui în activitatea practică, pentru ca în concepţia lui Oswald Spengler civilizaţia să reprezinte faza de decădere prin care inevitabil trece orice cultură în evoluţia sa ciclică, altfel spus stadiul de dezagregare şi moarte fatală a culturilor.
Părerea lui Al. Tănase este că, pentru o corectă apreciere a culturii şi a implicaţiilor sale, trebuie să avem în vedere cele patru momente din care ea se constituie: cunoaşterea (momentul gnoseologic), valoarea (momentul axiologic), creaţia (momentul creator) şi comunicarea (momentul comunicaţional), deoarece numai în acest chip ea o să ne apară ca un “ansamblu de produse cumulative ale cunoaşterii şi practicii umane”.
Ce se înţelege prin civilizaţie? Privit etimologic, termenul “civilizaţie” provine din latina clasică, adjectivul civilis şi substantivul civilitas exprimând calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni (trăsături comportamentale precum politeţea sau amabilitatea).
Dar în accepţiunea sa actuală, termenul a fost impus de Voltaire şi enciclopediştii francezi, în dorinţa de-a scoate în evidenţă barbaria de care se făcea vinovat feudalismul. Există, după subliniam mai sus, o legătură indestructibilă între cultură şi civilizaţie, în sensul că societăţile care n-au atins un nivel ridicat de cultură, nu pot fi considerate societăţi civilizate.
Concret, care este raportul dintre cultură şi civilizaţie? Deasemenea, cum are loc trecerea valorilor culturale în fapte de civilizaţie?
După părerea lui Nikolai Berdiaev, răspunsurile la cele două întrebări le aflăm prin analiza temeinică a unui dublu raport:
a)Raportul dintre om şi natură;
b)Raportul dintre voinţa de cultură şi voinţa de viaţă.
Orice cultură are o perioadă de înfiripare, una de maturitate sau maximă înflorire şi o alta de declin sau stingere. Dar culturile nu mor cu totul, deoarece – pe de o parte – anumite forme ale respectivei culturi sunt difuzate în culturile vecine, unde prin asimilare generează forme culturale specifice şi curente culturale cu arie vastă de manifestare. (A se vedea în acest sens cele două moduri ale lui A.D.Xenopol în care se poate civiliza un popor – dezvoltarea internă a ramurilor de cultură şi influenţa unei culturi străine, superioare, cu care un popor poate veni în contact, precum şi teoria sincronismuluicultural a lui Eugen Lovinescu, care susţine că Ex occidente lux– Lumina vine de la Apus, că legea imitaţiei stă la baza constituirii oricărui fapt de civilizaţie şi că raportul valori culturale-bunuri de civilizaţie este reversibil, în sensul că “bunurile materiale intră în deprinderi şi se prefac cu timpul, prin adaptare, în valori sufleteşti; cu alte cuvinte, civilizaţia se transformă în cultură…”)
Pe de altă parte, valorile perene ale culturilor sunt preluate în patrimoniul cultural de către elementul conservativ al istoriei (memoria istoriei), în timp ce elementul dinamic-creator îşi ia tot de-acolo tainul necesar pentru a menţine vigoarea şi continuitatea nu doar a specificului cultural, ci şi a spiritului istoric.
Când – ne încredinţează Berdiaev – voinţa de viaţă devine tot mai nestăpânită, forţele interne ale culturii secătuiesc, astfel încât cultura trebuie să-şi salveze declinul în fapte de civilizaţie. Aşa s-au petrecut lucrurile în faza postrenascentistă: Apariţia maşinilor şi automatelor din ce în ce mai perfecţionate a schimbat raportul dintre om şi natură, fapt care a favorizat construirea civilizaţiei industriale, iar mai nou, în ţările foarte avansate (SUA, Canada, Suedia) a unei incitante civilizaţii postindustriale.
Sintetizând însuşirile definitorii ale culturii şi civilizaţiei, obţinem următorul tablou al paralelismelor dintre ele:
-cultura înseamnă calitate, civilizaţia are vocaţia cantităţii;
-cultura are chemare spre etern, civilizaţia spre temporal;
-cultura este eminamente spirituală, în timp ce civilizaţia manifestă un adevărat cult pentru material;
-cultura are vocaţia integralităţii, civilizaţia este de neconceput fără o specializare tot mai riguroasă şi mai îngustă. Preluând o celebră butadă a lui Bertrand Russell despre filosofi şi specialişti, putem spune că la limită specialistul ştie totul despre nimic, pe când filosoful sau omul de cultură ştie nimic despre totul;
-cultura impune afirmarea individualităţii, pe când civilizaţia este colectivistă în sensul arătat de Alvin Toffler, anume acela al constituirii grupelor dinamice şi eterogene de specialişti şi tehnicieni, atât în cercetare cât şi în operaţiuni de remediere a unor deficienţe de organizare şi producţie.
2.2.Diversitatea culturilor – unitatea aspiraţiilor culturale
Aristotel era de părere că nu există om care să nu facă filosofie, fie că are o poziţie filosofică, fie că nu are. Prin extensie, putem spune că nu există fiinţă raţională care să nu fie străbătută de fiorul culturii, măcar pentru aceea că nu s-a pomenit om care în timpul vieţii să nu iubească pe cineva sau ceva, după cum nu s-a pomenit om care să nu fredoneze barem un crâmpei de melodie.
Ori, e clar pentru oricine, iubirea îl face pe om fie mai bun, fie mai nebun de cu era, iar melodia fredonată este chipul defulării cu expresia sa timidă imprimată de elanul germinativ al culturii. Pornind de la aceste premise, putem să-l pastişăm pe Descartes în următoarea manieră suportabilă: “Iubesc, deci mă emoţionez; mă emoţionez, deci exist”.
Încă de la începutul-începutului omul s-a simţit atras înspre formele primare ale culturii, iar progresele sale spirituale s-au reflectat cu precădere în farmecul şi subtilitatea producţiilor artistice tot mai rafinate, în care el îşi aşeza trăirile şi frământările, dorurile şi bucuriile, izbânzile şi neîmplinirile. Relaţia fiind biunivocă, la rândul ei cultura a acţionat din toate puterile asupra creatorului şi a consumatorului de artă, şi astfel omul se simţea tot mai atras de cultură, căci cu ajutorul ei ajunsese să vadă cele nevăzute şi să audă cele neauzite.
Dar unitatea aspiraţiilor culturale, trăsătură prin care umanul tindea deopotrivă la suprauman şi atotuman, nu înseamnă de îndată şi unitatea culturilor, proces care aproape în mod inevitabil ar genera uniformitatea monotonă în câmpul creaţiei, automatisme în ceea ce-l priveşte pe creator şi dezinteres din partea consumatorului de cultură.
Departe de-a eşua într-o repetitivitate obositoare şi sterilă, totuşi, graţie acţiunii a doi factori, putem vorbi de-o remarcabilă unitate culturală în Evul Mediu:
1)Creştinismul cu fecunda influenţă a fundamentelor sale, în pofida unor excese doctrinare sau de formă;
2)Limba latină (greaca în mult mai mică măsură) în calitate de vehicul universal al valorilor culturale.
Indiscutabil că cei doi factori au contribuit decisiv atât la modelarea spirituală a omului medieval, cât şi la însemnatele acumulări culturale ce-i sunt proprii acestei epoci, încă insuficient explorată şi valorificată.
Însă Renaşterea şi Reforma au rupt echilibrul medieval, echilibrul care în ochii unora înseamnă ba imobilism, ba o noapte de veacuri în istoria omenirii. Pe căi şi prin mijloace specifice, ambele megafenomene pledau pentru independenţă şi autonomie: Renaşterea pleda pentru independenţa individului, noul buric al Universului, şi pentru autonomia popoarelor, concepţie care a contribuit la accelerarea procesului de fragmentare culturală prin aşezarea ei într-un context naţional; la rândul ei, Reforma pleda pentru autonomia şi independenţa noilor biserici-stat, în cadrul cărora individul consimţea de bunăvoie, sau – după caz – era silit să renunţe la propria libertate. Dovadă în acest sens? Regimul opresiv instaurat la Geneva de Jean Calvin…
Cât priveşte diversitatea culturilor, câţi gânditori aproape tot atâtea concepţii referitoare la această chestiune. Astfel, pentru filosoful danez Sören Kirkegaard istoria – iar când spunem istorie, se subînţelege şi istoria culturii – istoria, deci, se prezintă ca o succesiune de trei stadii: estetic, etic şi religios. Este clar că pentru acest filosof teologal de orientare protestantă, progresul înseamnă trecerea omenirii de la o stare la alta şi că apogeul sau echilibrul de natură celestă va fi atins doar atunci când omul va intra definitiv în starea religioasă.
În acest punct Kirkegaard se întâlneşte cu Nikolai Berdiaev, un alt mare filosof teologal, însă de orientare ortodoxă. Spre deosebire de danez, filosoful rus admite în destinul istoric al omenirii patru etape sau stări: barbaria, cultura, civilizaţia şi transfigurarea religioasă. Prin urmare, şi Berdiaev este de acord că omul va accede la desăvârşire doar cu ajutorul credinţei.
Înaintea lui Berdiaev, mei exact în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Charles Fourier împarte întreaga desfăşurare a istoriei în patru trepte de dezvoltare: sălbăticia, patriarhatul, barbaria şi civilizaţia, ultima treaptă coincizând cu societatea burgheză a a timpului său. Dar, cu toate că Fourier n-a prevăzut încă o treaptă de desăvârşire a omenirii (în schimb, şi-a imaginat şi a căutat să pună în practică falansterul egalităţii şi libertăţii), totuşi el nu s-a prosternat în faţa mirajului civilizaţiei burgheze, de îndată ce – cu autoritatea unui desăvârşit dialectician – constată că civilizaţia se mişcă într-un cerc vicios şi cunoaşte contradicţii pe care le reproduce necontenit, fără ca vreodată să le poată depăşi. De unde şi axioma sa: Sărăcia este generată de însăşi abundenţă!
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, mai menţionez două dintre opiniile filosofului român Nae Ionescu, la rândul lui un neobosit apărător şi slujitor al credinţei ortodoxe:
1)În concepţia acestui gânditor, Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de referinţă din istoria omenirii. Perioada de până la Renaştere este văzută de Nae Ionescu ca fiind teocentrică, iar cea care i-a succedat – antropocentrică;
2)Filosoful român înfăţişează trei tipuri principale de culturi sau viaţă spirituală: a)Barocul, la care forma prevalează asupra fondului; b)Clasicismul, unde forma este în echilibru cu fondul; c)Romantismul sau preeminenţa fondului asupra formei.
Pe baza acestor repere, am ajuns la concluzia că în istoria omenirii avem de-a face cu patru tipuri principale de culturi:
1)Cultura mitologică , care se întinde din zorii istoriei şi până la sfârşitul perioadei antice;
2)Cultura etică din Evul Mediu, rezultată din impunerea respectării cu sfinţenie a autorităţii divine;
3)Cultura pozitivistă (ateistă) de după Renaştere, ştiut fiind faptul că Dumnezeu lipseşte din religia pozitivă elaborată de Auguste Comte;
4)Cultura religioasă (a viitorului) spre care omenirea trebuie să tindă în cel mai conştient şi hotărât mod soteriologic.
2.3.Despre civilizaţie – tipuri( stadii), genuri, caracteristici
Civilizaţia, aidoma culturii, cunoaşte diverse vârste şi stadii. De fapt, pentru a avea o concepţie de ansamblu asupra civilizaţiei, îndeosebi asupra a ceea ce numim dezvoltarea civilizaţiei, nu trebuie să scăpăm din vedere două elemente de referinţă: tipul (stadiul) atins de civilizaţie şi vârsta acesteia, întrucât raportul dintre ele ne ilustrează că civilizaţiile dezvoltate pe verticală sau în extensiune au o vârstă venerabilă, ceea ce se traduce prin aceea că vârsta devansează copios stadiul (cazul civilizaţiei agricole), pe când la dezvoltarea civilizaţiei pe verticală sau în intensiune (bunăoară cazul Greciei antice sau al Japoniei după Restauraţia Meiji), stadiul are o evidentă şi indiscutabilă preponderenţă în raport cu vârsta, căci respectivele civilizaţii sunt deopotrivă tinere, viguroase şi dinamice.
Civilizaţia lumii actuale cunoaşte trei tipuri fundamentale (stadii): agricolă, industrială şi postindustrială.
1)Civilizaţia agricolă, neschimbată în conţinut, dar cu inerentele schimbări de formă datorate scurgerii veacurilor, se perpetuează din antichitate. Este nu numai cel mai longeviv tip de civilizaţie, ci şi tipul fundamental cu aria cea mai mare de răspândire.
Explicaţia persistenţei în timp a acestui tip de civilizaţie se descoperă în strânsa legătură dintre om şi pământ, pământul fiind din totdeauna principalul obiect al muncii şi practic singura sursă de hrană pentru omenire. Chiar şi în zilele noastre, cu toată atenţia îndreptată spre piscicultură şi acvacultură, peste 95% din hrana oamenilor este asigurată prin cultivarea pământului, fie prin mijloace tradiţionale, fie prin mijloacele avansate ale agriculturii intensive.
Întregul Ev Mediu, prin economia sa naturală şi prin măsurile coercitive luate de latifundiari împotriva şerbilor (legarea lor de glie), nu a făcut decât să întărească legăturile rudimentare dar sănătoase ale omului cu pământul, să sporească dependenţa lui de această unică sursă de hrană şi să consolideze respectiva formă de civilizaţie.
La toate acestea au contribuit din plin şi religiile universaliste, cu deosebire creştinismul, şi asta datorită faptului că toate marile religii ale lumii (mozaismul, creştinismul, zoroastrismul, budismul, islamismul) au apărut în lăuntrul civilizaţiilor agricole ale lumii antice, şi-au promovat caracterul lor naturist şi – lucru extrem de relevant – au izbutit să-şi impună sacralitatea generaţiilor succesive de credincioşi, inclusiv caracterul sacru al Pământului (“fixat” o lungă perioadă de timp în centrul Universului) şi al întregii creaţii a Marelui Arhitect.
2)Renaşterea şi Reforma, cele două mişcări complementare în istoria omenirii, au contribuit într-un mod esenţial şi decisiv la scoaterea omului din imobilismul său multimilenar. Iar maşinismul care demarează tot atunci (de pildă, maşinile realizate sau numai schiţate de geniul lui Leonardo da Vinci), a dus la configurarea civilizaţiei industriale, o civilizaţie impusă în urma Revoluţiei din Anglia şi apoi împinsă de forţa aburului pe arii tot mai întinse ale globului.
Este stadiul în care omul preaştiinţific ajunge să se înstrăineze de sine, de semeni şi de Dumnezeu, iar legăturile sale cu glia-mamă slăbesc, fie pentru că el nu mai catadicsea să calce pământul cu piciorul gol, ca în acest chip simplu şi direct să se încarce cu energie cosmică, fie pentru că natura siluită şi pângărită, reacţiona cu tot mai mare furie împotriva exceselor nechibzuite ale pângăritorilor.
3)În sfârşit, microelectronica, automatele şi roboţii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au impus în ţările foarte dezvoltate (SUA, Canada, Japonia, Suedia) cel de-al treilea stadiu al civilizaţiei umane – civilizaţia postindustrială.
*
Potrivit clasificării anterioare, grosul ţărilor din lumea de azi (cu deosebire din Asia, Africa şi America latină) au parte în continuare de o civilizaţie agricolă, în ciuda unor intruziuni accidentale, care de drept şi de fapt aparţin nivelelor superioare ale civilizaţiei: trenuri, autoturisme, vapoare, televizoare, calculatoare, telecomunicaţii la vârf. Căci viteza de pătrundere şi de colonizare a tehnicii este net superioară aceleia cu care înaintează cultura (chiar cultura de tip maşinist) şi civilizaţia ei însoţitoare.
Pentru ca o civilizaţie să devină dominantă, ea trebuie să ruleze spre mentalitatea şi spiritul cetăţenilor pe liniile devotamentului naţional şi al eficienţei economice. Nu aşa au procedat japonezii după demararea în 1868 a Restauraţiei Meiji? În câţiva ani, mai exact până la începutul secolului 20, Japonia a devenit o mare putere industrială şi militară, perpetuând spiritul războinic al samurailor, adică a trecut vijelios de la bătrâna civilizaţie agricolă din vremea shogunatului multisecular, la civilizaţia industrială pe care şi-au desăvârşit-o într-un chip remarcabil.
De altminteri, faptul acesta japonezii l-au demonstrat de îndată şi fără putinţă de tăgadă prin primul mare afront adus de rasa galbenă celei albe, respectiv prin zdrobitoare lor victorie asupra ruşilor în urma războiului din 1904-1905, e drept, cu concursul generos al englezilor, care aveau tot interesul militar şi strategic ca ruşii să nu-şi întindă influenţa şi dominaţia în Orientul Îndepărtat.
De subliniat că doar în aceste condiţii sui-generis precum cele create şi afirmate de japonezii secolului 19, iar apoi de chinezii secolului 20, iau fiinţă miraculoase sisteme moral-spirituale de rang naţional şi imperial (căci premisele – articulate pe disciplină, credinţă şi ascultare – datează din vremuri imemoriale), sisteme hrănite cu un curaj dus până la nesocotinţă şi cu o abnegaţie urcată până la sacrificiul suprem, graţie cărora – cu luciditatea modelată de necesităţi, poate fi biruită nu doar concurenţa celorlalte naţiuni, ci cu succes pot fi biruite până şi vitregiile naturii.
Tot potrivit clasificării de mai sus, România cunoaşte în clipa de faţă o nostimă civilizaţie hibridă (fondul agricol brăzdat de adânci letargii industriale şi de hazoase ambiţii postindustriale), civilizaţie care se situează cu câteva degete sub cea interbelică. Căci, ca să spunem adevărul gol-goluţ, românii n-au izbutit să-şi desăvârşească civilizaţia agricolă, deci nu şi-au creat temelia economică şi moral-spirituală de trecere la stadiul industrial.
Cum momentul de vârf al civilizaţiei româneşti a fost atins în controversatul an 1938, asta spune totul despre specializarea românilor în bătuta pe loc, de la al doilea război mondial şi până în zilele noastre.
Uzând din plin de instrumentele sale sterilizante şi concentraţionare, bolşevismul a distrus temelia interbelică a civilizaţiei noastre agricole, atât prin colectivizare forţată, cât şi prin decimarea proprietarilor mijlocii, decretaţi drept chiaburi (după modelul războiului devastator dus de Rusia sovietică împotriva culacilor), iar în imensul gol astfel creat, s-a încercat altoirea unei civilizaţii profund sterilă, secretată şi dirijată din culisele puterii, care – deşi a provocat mult rău şi a provocat distorsiuni de proporţii – din fericire n-a dat rodul scontat, ea nefiind altceva decât hidosul şi periculosul hibrid conceput prin încrucişarea planificată dintre o agricultură muribundă şi o industrie catastrofală.
În pofida angajamentelor asumate, guvernele postdecembriste nu s-au abătut nici măcar cu o iotă de la regula de aur a specificului românesc, anume aceea de-a tăia craca de sub picioarele omului de rând. Astfel că dezastrul naţional a continuat, metodic şi cu socoteală, până la definitiva gripare a motorului economico-social al României secolului 21…
Dar civilizaţia îşi are legile ei intrinseci de germinaţie şi/sau de adopţie, apoi de creştere, maturizare şi declin. Istoria demonstrează că atunci când altoiul străin a fost de calitate (cel roman în antichitate, respectiv cel englez în vremurile moderne), el a prins, a înflorit şi a dat roade bogate: popoarele romanice (francez, spaniol, portughez, italian, român) şi civilizaţiile făurite de ele, iar în coloniile excelent administrate de englezi, precum Canada, Australia sau Noua-Zeelandă, constituirea unor popoare harnice, bogate şi respectate.
La polul opus se situează încercările disperate (cel mai adesea eşuate lamentabil, în pofida presiunilor exercitate) ale turcilor, muscalilor sau ungurilor, şi asta datorită faptului că la vremea respectivă aceşti cotropitori erau posesorii unor forme de cultură şi civilizaţie inferioare comunităţilor subjugate.
*
Merită menţionate în continuare trei chestiuni, fiecare cu ponderea sa în contextul celor afirmate mai sus:
a)În momentul de faţă România se zbate să-şi găsească drumul spre o civilizaţie respectabilă, oglindită în ordine, devotament, curăţenie, disciplină şi prosperitate generală, desigur, fără a uita de greutatea şi valoarea tradiţiilor.
Însă, sedusă de mirajul Occidentului, ea refuză (consecinţă a progresului deocamdată invizibil, ori al preavizibilului orgoliu naţional de-atâtea ori rănit, ca – de pildă – în cazul atrocelui plan Valev?!) refuză, deci, cantonarea în cadrele unei civilizaţii eminamente agricolă, chiar atunci când românilor li se flutură pe sub nas avantajele agroturismului şi ale unei agriculturi ecologice, cu toate că drumul ei spre parametrii unei veritabile civilizaţii industriale este barat de lipsa obiectului muncii – la ora asta România nu mai are industrie!
Ba mai mult. Intrarea României în Uniunea Europeană nu a dus nici pe departe la eliminarea carenţelor de gospodărire şi la limpezirea dilemelor cu care ea se confruntă de atâţia ani. Ce să mai spunem de visul hiperoptimiştilor, cum că după accedere, în România s-ar putea crea trambulina de propulsare, peste stadiul industrial, direct în civilizaţia postindustrială!
Nici vorbă de aşa ceva, căci continua agravare a problemelor cu care se confruntă România (astăzi cu criza mai dihai ca altădată) şi care, după cum vedem cu toţii, se agravează de la un an la altul (strălucită confirmare a axiomei, care cu dreptate susţine că în condiţii normale drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!), aceste probleme, prin urmare, ne obligă să recunoaştem că decalajul dintre ţara noastră şi ţările avansate se măreşte văzând cu ochii, şi asta atâta timp cât românii vor refuza să conştientizeze că numai de ei depinde viteza cu care vor rula spre fericire şi prosperitate…
b)Toate marile civilizaţii din istoria lumii, fie că este vorba de cele trei uriaşe bazine de civilizaţie – egipteană, asiro-babiloniană şi indiană, fie că ne raportăm la civilizaţia greco-romană ori la cea antică chineză, toate au cunoscut un maximum de înflorire şi rod, după care au îmbătrânit şi s-au stins, iar în urmă-le au rămas doar cioburi ale trecerii lor pe pământ, aşa ca templele, piramidele sau Sfinxul.
Se poate spune că în momentul de faţă civilizaţia occidentală şi cea a Extremului Orient au atins apogeul. Dar un apogeu înălţat pe un fundament alarmant de nesigur: arme, inclusiv cele de distrugere în masă, droguri, bani, plictiseală şi insolenţă, ură şi minciună, sex, egoism şi violenţă.
Se pare că odată cu poluarea, stresul şi criza energetică a demarat şi declinul actualei civilizaţii, o şubredă civilizaţie centrată pe consum, confort şi comoditate (“c”-urile ucigaşe), chiar dacă ţările puternic dezvoltate se dau de ceasul morţii să reducă poluarea globală, dar fără a-şi ştirbi în vreun fel profiturile, şi tot ele alocă sume uriaşe (totuşi, inferioare înarmărilor!) pentru implementarea unor soluţii de viitor, cum ar fi captarea şi exploatarea surselor de energie nepoluante şi practic inepuizabile (energia mareelor, solară, eoliană etc.), iar în regim de urgenţă, după cum o demonstrează experimentul suedez – o idee care la începutul secolului 20 i-a aparţinut marelui industriaş Ford – alimentarea autoturismelor cu etanol.
Dar tot civilizaţia împarte planeta în ţări sărace şi ţări bogate, fiecare dintre ele cu problemele sale, ţări situate de o parte şi de alta a barierei ce le desparte, ţări gata oricând să avanseze soluţii şi să anumite măsuri de ordin naţional şi general, care – din păcate – se deosebesc prea puţin eficace atunci sunt vizate stringentele probleme globale ale omenirii: subalimentaţia, poluarea, războaiele regionale, terorismul, criza de combustibili clasici, ravagiile făcute de epidemii şi cataclisme.
Consecinţa este că, în actuala conjunctură şi cu dictatul practicat în marea politică internaţională, ţările sărace devin tot mai sărace din cauza şomajului, inflaţiei şi a hemoragiei forţei de muncă cu înaltă calificare, pe când orgoliul ţărilor bogate aspiră la noi maldăre de bani şi sfere de influenţă, dar trebuie să facă faţă ofensivei drogurilor, corupţiei şi violenţelor iscate ba de neliniştea îmbuibaţilor, ba de nemulţumirea celor ce jinduiesc la bogăţie.
În asemenea condiţii foarte puţin încurajatoare pentru viitorul planetei, este foarte dificil de imaginat un scenariu plauzibil al civilizaţiei situată dincolo de civilizaţia postindustrială. Quo vadis, Domine?…
c)Actuala civilizaţie nord-americană, un adevărat port-drapel al civilizaţiei occidentale, confirmă din plin aserţiunea de mai sus, cum că dezvoltarea ei pe verticală este alimentată de impetuozitatea cu care stadiul o ia înaintea vârstei: o ţară mare cât un continent şi cu o istorie oficială doar cu ceva peste 200 de ani, a reuşit să surclaseze istoria milenară a fostelor sale metropole: Anglia, Franţa şi Spania (de istoria amerindienilor nimănui nu-i pasă), astfel dovedind că pulsul organizării ireproşabile şi al afacerilor transcontinentale reprezintă cheia de boltă a istoriei, implicit a civilizaţiei moderne.
3.Sensul umanismului
Evoluţia este nelipsită pretutindeni în Univers. Mintea umană se dovedeşte incapabilă să cuprindă sensul evoluţiei Universului în monumentalitatea sa copleşitoare, prin urmare, nu ne este dat să ştim cu certitudine dacă etern-neobosita sa frământare vizează progresul, ori – dimpotrivă – înclină spre regres. Corect este să presupunem că din totdeauna şi pentru totdeauna în unele zone din necuprins au loc formidabile procese de descompunere, în altele de recompunere, dar că pe ansamblul său situat dincolo de puterile imaginabilului, Universul rămâne infinit armonios şi mereu egal sieşi.
Din acest motiv, este recomandabil să ne încordăm puterile minţii în acele sfere ale existenţei pe care le putem cuprinde, adică acolo unde judecăţile noastre dobândesc vigoare şi siguranţă, după ce anevoie s-au strecurat prin strâmtoarea dintre posibil şi probabil. Cu precizarea că nici microcosmosul nu este un teren propice pentru zbenguielile raţiunii, deoarece infinitul manifestă apetit şi înspre subcuantic, nu numai spre grandios.
Strâns până la sufocare între infinitul mare şi infinitul mic, omul – şi odată cu el şi raţiunea sa – îşi va găsi pacea şi liniştea interioară, altfel spus se va salva, doar prin credinţă şi iubire. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, reprezintă o formă sui-generis de progres…
În plan social, credinţa în strânsă legătură cu cultura şi civilizaţia se constituie în însuşi motorul progresului. De ce? Pentru că morala şi spiritul reprezintă cele două axe pe care se înfăşoară elicoida aspiraţiilor, luptelor şi jertfelor umane, concretizate fie în memorabile fapte de credinţă înveşnicite prin sfinţenie, fie în strălucite creaţii culturale, convertite în semnificative mărturii ale civilizaţiei.
Asta atâta timp cât cele două coordonate ale lăuntricului omenesc doar tangentează între ele, momente istorice care se impun atenţiei noastre prin acele maxime înfloriri spirituale numite noduri culturale, căci este de presupus că odată şi odată morala şi spiritul tot se vor uni indestructibil, formând axa atotomenescului ce închide în sine sensul statornic aţintit spre bine, frumos, adevăr şi sacru.
Iată o posibilă formulă a progresului, rezultată dintr-o atare fuziune:
(confort+comoditate+consum)/ cultură + (-credinţă) = civilizaţie (1).
Pentru a uşura înţelegerea, am folosit semnul egalităţii între cei doi membri ai relaţiei. De fapt, egalitatea apare doar în anumite momente din viaţa societăţii, prioritar în cele staţionare, fără ca această caracteristică să se datoreze neaparat echilibrului. În majoritatea cazurilor, sub influenţa factorilor endogeni (umani) şi ai celor exogeni (transumani) se constituie un factor de corecţie, pe care admitem să-l numim “conştiinţa socială”. Funcţie de nivelul acestui factor şi de eficienţa influenţei sale asupra indivizilor, semnul relaţiei de mai sus poate să fie “>” sau “<”.
Revenind la formula (1), constatăm următoarele:
a)Cultura este în raport invers proporţional cu triada “confort-comoditate-consum”, care exprimă pasivul (cheltuielile) unei societăţi;
b)Credinţa este afectată de semnul minus, întrucât ea pledează (sau, mă rog, ar trebui să pledeze) pentru cumpătare, deci cel puţin în principiu se opune opulenţei şi risipei. De unde se vede esenţiala diferenţă dintre a fi credincios şi a fi bisericos, căci toate bisericile de ieri şi de azi (să sperăm că nu şi de mâine) nu numai că îngăduie opulenţa, dar chiar o doresc cu toată fiinţa preoţilor şi pastorilor. Totodată, prin însăşi natura ei, credinţa respinge lenea, suficienţa şi confortul. Iată de ce credinţa îşi regăseşte esenţa ei activă doar după trecerea sa în membrul drept al relaţiei.
Eliminând numitorul cultură, obţinem următoarea relaţie echivalentă (semnul de egalitate se menţine conform precizării de mai sus):
confort + comoditate + consum = cultură (credinţă + civilizaţie) (2).
Membrul stâng al relaţiei (2) este eminamente material, extensiv în formă şi pasiv în conţinut, pe când membrul drept este spiritual, intensiv şi activ. Sensul dezvoltării societăţii este în întregime dictat de membrul drept al relaţiei: Pe de o parte sensul depinde de ponderea fiecărui factor din triada “cultură-credinţă-civilizaţie”, pe de altă parte depinde de raporturile statornicite între cei trei factori.
În decursul istoriei au existat perioade în care credinţa a slăbit până la ridicol, ca de pildă în perioada de decădere a Imperiului Roman, când acesta era la cheremul unor împăraţi nebuni şi desfrânaţi, precum Caligula şi Nero. Fireşte, în atari condiţii sporeşte rolul civilizaţiei sterile şi risipitoare în dauna culturii autentice.
La rândul ei, perioada actuală este tipică pentru cazul menţionat: Credinţa (şi când spun credinţă, cu prioritate am în vedere creştinismul) se află într-un evident recul în toate ţările dezvoltate, iar civilizaţia axată pe opulenţă, comoditate şi superficialitate, surclasează tot mai mult cultura lăsată pe mâinile suficienţei, plictiselii şi a impermanenţei gusturilor. Chiar să fie de neclintit acel De gustibus non disputandum?!…
Pentru cazul analizat, relaţia dobândeşte următoarea formă:
confort + comoditate + consum > cultura (credinţă + civilizaţie) (3).
Iar acolo unde glasul credinţei de-abia se face auzit (ateismul şi sectarismul suspect se manifestă tot mai agresiv), relaţia devine:
confort + comoditate + consum > cultură x civilizaţie (4).
Accentuând tot mai mult comoditatea şi risipa, fără a mai putea contracara poluarea şi bolile datorate sedentarismului, este limpede că actuala civilizaţie a luat-o pe un drum greşit şi că omenirea acţionează într-un mod sinucigaş.
Invers stau lucrurile cu societăţile viguroase din punct de vedere spiritual (cazul Greciei antice), unde raportul optim dintre cultură şi civilizaţie a înclinat balanţa în favoarea acestor eminenţi factori ai progresului, asigurând o dezvoltare fără precedent a culturii şi spiritualităţii.
Grecia antică a cultivat înţelepciunea şi frumuseţea, iar creaţiile ei de excepţie şi-au păstrat inalterabil farmecul chiar şi după prăbuşirea civilizaţiei elene, căci eternitatea este însuşirea de căpetenie a adevăratei valori, pe când Imperiul Roman a adus cu sine puterea, dar aceasta a dispărut sub ruinele sale, aşa cum de-a lungul istoriei s-au petrecut lucrurile cu toate imperiile lumii. Este adevărat că pe ruinele Imperiului Roman s-a înălţat un nou imperiu – cel spiritual al creştinismului. Dar acest imperiu are vocaţia nemuririi, deoarece nu numai că se bazează, dar chiar promovează din răsputeri un nou tip de forţă – forţa de inspiraţie divină a iubirii, adevărului, dreptăţii, fraternităţii şi libertăţii.
4.Particularităţi ale culturii româneşti în general, ale culturii maramureşene în special
Din capul locului trebuie să subliniem că, întrucât România este o ţară eminamente folclorizată, cultura noastră (cu deosebire literatura şi muzica) este rândul ei puternic infuzată cu folclor.
Fireşte, nu acelaşi lucru se poate spune despre civilizaţie, căci departe de-a construi o civilizaţie arhaică, mult mai potrivită şi mai demnă pentru aceste locuri, românii se dovedesc cel puţin la fel de civilizaţi ca occidentalii, dacă această importantă însuşire a demnităţii umane ar fi asigurată doar de cele două modalităţi de exprimare în care ei excelează:
a)Supunerea oarbă în faţa capriciilor legii celor trei “c”-uri: confort-comoditate-consum, chiar dacă o atare primejdioasă atitudine riscă să-i pună deseori în conflict cu legile scrise ale societăţii şi cu cele nescrise ale omeniei şi bunului simţ;
b)Indestructibila legătură dintre preferinţa zgomotoasă arătată produselor străine şi dispreţul cu care privesc spre produsele autohtone, ceea ce la urma urmei pare a avea şi un sâmbure de logică, având în vedere că românii nu mai produc aproape nimic, în schimb se străduiesc să consume cu mult mai mult ca înşişi producătorii.
Cum celelalte componente ale civilizaţiei sunt ba necunoscute, ba totalmente ignorate de majoritatea românilor şi cum producţiile folclorice sunt bunurile româneşti cu cea mai mare căutare pe piaţa internă (inclusiv în politică) şi la export, iată că se justifică afirmaţia anterioară cu folclorizarea României şi a culturii pe care ea o promovează.
Desigur, faptul acesta n-ar fi dăunător, dacă ea (cultura) ar deţine acele resurse cu ajutorul cărora s-ar putea smulge din zona periferică a folclorului pentru a intra cu capul sus în marea cultura universală. Întrebarea este dacă în cultura românească pot fi descoperite atari resurse.
Căci dacă ne conducem după opinia autorizată, deşi întrucâtva subiectivă a celebrului nostru compatriot Emil Cioran, atunci deosebim două categorii de culturi: mari şi mici. Cultura Franţei, de care Cioran s-a lăsat absorbit într-un mod exemplar de rodnic, este inclusă de el în familia marilor culturi din toate timpurile, în timp ce cea a României este plasată – alături, de exemplu, de culturile Suediei şi Elveţiei – în categoria culturilor mici, după cum putem citi în cartea Schimbarea la faţă a României.
Nici nu-i rău, adaug eu, având în vedere valoarea unanim recunoscută a culturii suedeze, cu scriitori de talia unora ca August Strindberg, Selma Lagerlöf şi Pär Lagerkvist, ultimii doi – după cum se ştie – fiind laureaţi ai Premiului Nobel. Măcar dacă aşa ar sta lucrurile şi în clipa de faţă, deoarece cartea Schimbarea la faţă a României a fost scrisă în preajma celui de-al doilea război mondial, deci aprecierea lui Cioran n-avea habar la vremea respectivă de dezastrul ce-i pândea pe români şi cultura lor…
Că ne place au ba, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ce şi moral-spirituale pe care de ceva timp se înfăşoară întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii din interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic al României către interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe alimentate din specificul românesc.
Surprinzător apare faptul că deşi prima coordonată deţine un uriaş spaţiu de manevră, cu nesfârşite îndemnuri şi – cel puţin după căderea comunismului – cu nenumărate şi, în continuare, nefructificate căi spre universalitate, totuşi, ea continuă să-şi etaleze tendinţele prioritar centripete şi neobositele predilecţii înspre provincialismul cultural de tip mioritico-balcanic.
De-abia coordonata diasporei occidentale – reprezentată de nume dintre cele mai ilustre: Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc. – este aceea care îmbină intensiunea spirituală românească cu extensiunea sa centrifugal-atotumană, ceea ce conferă producţiilor sale culturale o certă vocaţie a universalului…
Cu toate că, aşa cum just precizează Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, “România este singura ţară mare din Europa a cărei unitate este exclusiv întemeiată pe limbă”, fiindcă – spune istoricul mai departe – “mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite (Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Anglia etc.)”, asta nu înseamnă că pe teritoriile locuite de români n-au apărut diferenţieri de limbaj, dar diferenţieri numai de gradul subdialectelor, aşa ca cel maramureşean, sau bihorean, sau dobrogean.
Fără discuţie că la excepţionala conservare a subdialectului maramureşean şi a tuturor producţiilor materiale şi spirituale specifice zonei, cărora graiul le servea de vehicul cultural, a contribuit din plin şi aşezarea geografică, deoarece depresiunea cu acest nume, apărată de urgiile năvălitorilor prin legăturile trainice statornicite de vreme între locuitori şi munţii din jur, le-a conferit aşezărilor din ea statutul moral-spiritual de ţară, aşijderi altor multe ţărişoare de pe întinsul teritoriului locuit de români.
Dar viaţa aspră de munteni nu a înăsprit şi inimile maramureşenilor până la a le face nesimţitoare la seducţiile frumosului, dovada peremptorie în acest sens fiindu-le oferită căutătorilor de autentic nu doar de surprinzătoarea şi mereu tânăra gingăşie a broderiilor de pe pânzeturi, precum şi de străvechile motive dăltuite cu migală şi pasiune în lemn, ci şi de acele versuri a căror gravitate te pune serios pe gânduri, căci ea îşi asigură o binemeritată preeminenţă în competiţia cu cursivitatea şi prospeţimea: “Cine-a zis dorului dor,/n-ar putea dormi uşor,/nici pe cergă, nici pe ţol,/numai pe pământul gol”…
Bibliografie:
1.Berdiaev, Nikolai, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
2.Berdiaev, Nikolai, Împărăţia Spiritului şi Împărăţia Cezarului, Ed. Amarcord, 1994
3.Berdiaev, Nikolai, Sensul istoriei, Editura Polirom, Iaşi, 1996
4.Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Buc., 1990
5.Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, Buc., 1999
6.Hersch, Jeanne, Mirarea filosofică, Ed. Humanitas, Buc., 1994
7.Ionescu, Nae, Curs de metafizică, Ed. Humanitas, Buc., 1991
8.Ionescu, Nae, Curs de istoria metafizicei, Ed. Anastasia, Buc., 1996
9.Ionescu, Nae, Curs de logică, Ed. Humanitas, Buc., 1993
10.Ionescu, Nae, Curs de istoria logicii, Ed. Humanitas, Buc., 1993
11.Tănase, Alexandru, Cultură şi civilizaţie, Editura Politică, Buc., 1977
12.Toffler, Alvin, Şocul viitorului, Ed. Politică, Buc., 1973
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.