În 1848, la 26 iunie, Guvernul Provizoriu al Ţării Româneşti a hotărât prin decret ca steagul naţional să fie format din tricolorul albastru-galben-roşu…
În 1848, la 26 iunie, Guvernul Provizoriu al Ţării Româneşti a hotărât prin decret ca steagul naţional să fie format din tricolorul albastru-galben-roşu şi pe el să scrie „Dreptate-Frăţie”. Culorile primare ce alcătuiesc lumina albă apar şi ca simboluri de diviziune în cadrul societăţii antice iraniano-hinduse, roşu fiind simbolul luptătorilor (kşatriya sau rajanya, cu semnificaţia de ksatra- regal), vaisya (sătean căruia îi aparţine galbenul în India şi albastrul în Iran). Albul este purtat azi de Patriarh, păstrând aceeaşi tradiţie ca şi în antichitate – când aparţinea Brahmanului (om al formulării, stăpân al focului). Focul este forma grosieră a luminii în plan fizic, pe care Prometeu l-a furat din ceruri pentru a îl da oamenilor. Ca semizeu el este prima fiinţă care se sacrifică pentru binele omenirii, fiind înlănţuit în munţii Caucaz şi sfâşiat de vulturul lui Zeus. Zeus la rândul său trimite printre oameni suferinţa. Se poate înţelege că focul olimpian are o semnificaţie mai profundă şi echivalează cu fructul oprit, din pomul cunoaşterii binelui şi răului, pentru care Adam şi Eva pierd paradisul. Când vorbim de culori împletim într-o spirală nevăzută vibraţii profunde care au marcat şi vor marca lumea noastră. Astfel simbolul jertfei şi eroismul sunt reprezentate de sânge, care prin culoarea sa înseamnă viaţă. Primul om, Adam, s-a născut din pământul roşu (adamah în ebraică, unde este un substantiv feminin – ca şi concepţia noastră despre Mama-Pământ). Miezul planetei noastre este incandescent – deci tot un roşu, aparent pasiv. În ocultism roşul este simbolul planetei Marte, pe care azi astronomii o numesc planeta roşie datorită culorii sale. În mitologie Marte este zeul războiului care guvernează zodia berbecului (situată primăvara) poate semnifica şi revenirea la viaţă. În concepţia orientală culoarea roşie aparţine chakrei bazei, numită şi Poarta Pământului şi având elementul pământ. Zămislirea lumii din lutul primordial nu s-ar fi făcut fără rostirea cuvântului, logosului divin, ieşit prin Poarta Timpului şi Spaţiului (localizată în zona gâtului, de culoare albastru strălucitor-jupiterian, cu elementul akasha – care în tradiţia noastră corespunde cerurilor, lumii spiritelor şi a lui Dumnezeu). Vibraţia subtilă care a însoţit creaţia este iubirea, a cărui sediu este în inimă, iar chakra este Poarta vântului (a cărei corespondenţă este zeiţa iubirii şi vegetaţiei, Venus). Vegetaţia, florile, ne învaţă iubirea necondiţionată, dăruirea fără a cere – aceea care i-a însoţit printre mulţi alţii pe Prometeu, Iisus şi pe toţi budiştii care urmează calea Bodhissatva. Prana, hrana divină, are ca Portă, cum era firesc, pe cea a Soarelui (de culoare galbenă şi ca element focul – acel foc hristic de care vorbeşte Iisus în Evanghelii când ne spune că el este hrana lui Dumnezeu). Poate nu este întâmplător că tricolorul nostru îmbină unitatea dintre dualul masculin (albastrul jupiterian, culoarea adevărului la egipteni, visul nocturn – simbol al idealurilor înalte) şi femininul (roşu din pântecele pâmântului roditor şi dătător de viaţă pâmanteană), sau dualul feminin (albastrul deschis al reveriei diurne, zămislitoare de creaţii artistice) reunit cu masculinul (roşu, marţian, învingător şi plin de virtute războinică, devenit simbol imperial -purpura). Nu este o întâmplare faptul că fiecare culoare are o latură masculină şi una feminină; se ştie că din punct de vedere anatomo-fiziologic fiecare fiinţă are atât o latură feminină sau masculină determinantă, dar la nivel secretor, prin intermediul suprarenalelor, în sânge se regăsesc hormoni feminini cât şi masculini, iar atât sistemul nervos somatic cât şi cel vegetativ au două laturi (senzitivă-motorie şi respectiv simpatică-parasimpatică). Dualul masculin-feminin este hrănit de aurul hristic, aurul ce poate fi în inimile noastre atunci când suntem dominaţi de dreptate şi fraternitate, adică iubitori de adevăr şi de semenii noştri. Această unitate a tricolorului, simbol a trinităţii, ascunde în profunzime lumea saturniană. Prin contopirea celor două părţi ale întregului (a femininului cu masculinul, reprezentate de roşu şi albastru) rezultă violetul-saturnian (culoarea martirilor considerată de înţelepţi ca locuinţă a lui Vishnu şi de oamenii drepţi ca locul inefabil al cunoaşterii lui Atma sau locul eliberării, dar şi a chakrei creştetului – numită Poarta vidului). În acelaşi timp, prin simbolistica ocultă a lui Saturn, violetul e culoarea doliului văduvelor, al cunoaşterii oculte, ascunse).
Decretul, mai mult decât binecuvântat, de înfiinţare a steagului naţional din 26 iunie este sub semnul cifrei opt (2+6, simbol al infinitului şi al calendarului solar cu opt luni), în a treia zi de la sărbătoarea Sânzienelor (sau Drăgaica), dar şi a sărbătorii creştine a naşterii lui Sf. Ioan. Dacă albastrul şi roşu formează o axă (orizontală) a laturii umane, pământeşti, galbenul hristic unit în astral cu violetul formează axa verticală a lumii, născute din haos. Prin contopire galbenul şi violetul dau gri, poate acea stare de la facerea lumii, când Dumnezeu a spus „să Fie lumină” şi a separat lumina de întuneric. Hrănindu-ne cu lumina Hristică putem trăi în fraternitate şi dreptate, aproape de iubirea Hristică – singura care poate purifica şi înălţa un popor.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.