Primele decenii ale…
Primele decenii ale secolului al XIX-lea au fost decisive, se pare, în a impune întregului spaţiu european palpitaţia noii paradigme literare născute din nevoia spirituală de a anula rigiditatea abnormă a gândiri clasicismului anchilozat şi construit în mare parte din nişte structuri raţionaliste şi sobre, care nu respirau altceva decât răceala şi limitarea declarate făţiş. Opera cu iz normativ a lui Nicolas Boileau-Desprëaux concepută în 1674 şi intitulată „L’Art poétique” este deosebit de grăitoare în acest sens, spunem noi, acolo conturându-se, de fapt, cu o foarte mare pregnanţă manifestul simbolic al clasicismului secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea dominat de principiile sale general-estetice definitorii.
Curentul romantic vine şi trasează dintr-o dată şi cu hotărâre o linie clară de demarcaţie între fundamentul clasic şi cel al propriei sale esenţe nou-născute din sensibilitate şi din „expansiunea eului individual”, construind, astfel, în mod gradual, acea varietate episodică deloc clişeizată a sistemului său specific de gândire, sistem care avea să devină, la rândul lui, temelia modernităţii scheletului poetic al mult zbuciumatului secol următor. De la „Când prinzi un lucru bine, exprimă-l desluşit” a profundului teoretician al clasicismului Boileau-Desprëaux la „Voi, reci făţarnici, nu mai vorbiţi de zei ! Aveţi raţiune !” a preromanticului deschizător de drumuri literare pentru întreaga poezie a secolului al XX-lea, Johann Christian Friedrich Hölderlin, asistăm la o dihotomie fundamentală de planuri ideatice, care rupe barierele dintre două lumi literare într-un mod cu totul şi cu totul apodictic. Poate că tocmai naşterea subită a acestei falii principial-estetice extinsă cu o extrem de mare repeziciune în toate punctele cardinale ale Europei începutului de secol XIX reprezintă, de fapt, începutul adevăratei libertăţi de expresie a creatorului însuşi eliberat, cu alte cuvinte, de toate convenţiile închipuite şi de toate regulile coercitive impuse anterior de clasici.
Aşa cum s-a putut vorbi aievea, după spusele lui Jacques Le Goff, despre „o Europă modernă ştiinţifică”, în care savanţii şi-au proiectat descoperirile şi invenţiile proprii în acord cu corpusul bine închegat al ideilor fiozofice ale vremii, tot astfel suntem îndreptăţiţi să afirmăm că a existat la fel de aievea în prima parte a secolului al XIX-lea o Europă romantică, o Europă care şi azi mai zvâcneşte cu toată fiinţa sa lovită fără oprire de incertitudini şi haos momentan de fibra acelui romantism de structură, i-am putea spune, născător de spiritul libertăţii creatoare şi a celei individual-umane mutilate multă vreme de regimurile conjunctural-totalitare de pe tot parcursul secolului ulterior.
Sensibilitatea romantică, aşa cum este ea catalogată de Le Goff, vine, aşadar, în inima lumii contemporane de azi să vindece răni, să lipească la loc acele bucăţi de suflet cu atrocitate smulse de vâltoarea iraţională a unei istorii cumplit de tragice pentru multe state europene de acum, istorie care a săvârşit un şir inimaginabil de lung de crime în numele unei ideologii politice abnorme şi lipsite de orice urmă de tendinţă umanistă. Sfera societară modernă cu toate metamorfozările ei inerente specifice are o nevoie constantă de a primi în interiorul ei actual simbolistica „zguduitoarei trăiri” romantice tocmai pentru a rezidi edificiul complex al personalităţii umane creatoare, care tinde să capete tot mai mult acea pojghiţă anchilozantă de entitate-robot sexualizată la extrem şi incapabilă în a-şi defini cu precizie şi concreteţe laturile unei identităţi de sine puternice şi individualizante.
Să aruncăm însă o privire înapoi în timp şi să ne oprim puţin la vasta dimensiune culturală născută de romantici la începutul secolului al XIX-lea în Europa şi să-i analizăm deloc exhaustiv, ci doar în linii generale, parametrii săi multipli distinctivi. Dacă privim îndelung întregul tablou al reprezentanţilor de seamă ai literaturii curentului romantic, putem observa fără prea mare greutate faptul că procesul difuziei principiilor estetice generale ale romantismului s-a desfăşurat, cum era de aşteptat, de altfel, cu o viteză uimitoare în toate zonele geografice ale lumii, nu numai în cele ale Europei, motiv pentru care îi vom întâlni în America pe Edgar Alan Poe şi W. Whitman, în Italia pe G. Leopardi şi pe Al. Manzoni, în Rusia pe M. Lermontov şi pe Al. S. Puşkin, în Anglia pe G. G. Byron, John Keats, P. B. Shelley, S. T. Coleridge, W. Scott, în Ungaria pe S. Petöfi, în Franţa pe A. de Lamartine, A. de Vigny, A. de Musset, G. de Nerval, V. Hugo, în Polonia pe A. Mickiewicz, iar în România pe Mihai Eminescu, B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Grigore Alexandrescu. Să nu mai vorbim despre faptul că centrul de greutate al literaturii romantice mondiale se află poziţionat în spaţiul cultural identitar german, unde acesta şi-a dezvoltat geneza sa propriu-zisă o data cu avântul epocii preromantice conturate hotărâtor prin manifestul mişcării literare „Sturm und Drang” şi prin creaţiile lui J. W. Goethe, Fr. Schiller, Fr. Hölderlin ori H. von Kleist. Întreaga pleiadă a creatorilor germani de operă romantică, începând cu reprezentanţii Şcolii de la Jena, şi anume, Novalis, A. W. Schlegel, Fr. Schlegel, L. Tieck, continuând apoi cu cei ai Şcolii de la Heidelberg, şi facem referire aici la E.T.A. Hoffmann, A. v. Arnim sau C. Brentano, şi terminând cu Şcoala din Berlin, unde îi găsim pe H. Heine, N. Lenau, L. Uhland, nu a făcut altceva decât să situeze din punct de vedere altitudinal la o cotă impresionantă corpusul ideatic al romantismului european şi mondial în sine, căci, aşa cum preciza Zoe Dumitrescu-Buşulenga în cartea sa „Eminescu – cultură şi creaţie”, „altitudinea nu înseamnă nici depărtare, nici înstrăinare, ci un plus de certitudine a universalităţii”. Sigur că nu trebuie să facem abstracţie voită nici de la cuvintele lui Balzac, care, la un moment dat scria astfel: ”Genurile aparţin lumii întregi şi germanii n-au mai mult drept asupra lunii decât noi asupra soarelui şi Scoţia asupra ceţurilor ossianice.”, privind totul, bineînţeles, din perspectiva formulei deloc abstracte de „literatură naţională” sau de „artă naţională” topită integral în marea literatură a lumii. În acelaşi timp putem fi de acord întru totul însă cu vorbele lui Léon Daudet, care explica atât de frumos faptul că toate „curentele spiritului omenesc se-nvolburează, se-nlocuiesc, migrează, asemeni popoarelor pe care le reprezentară”, iar „inteligenţa creşte, punctul de vedere devine cosmopolit şi rasa, fără să iasă din limitele ei, participă la tulburările, la greşelile, la sensibilităţile celor mai îndepartate rase…”.
Din acest unghi de vedere transmodern ne permitem şi noi să lansăm afirmaţia că literatura romantică în ansamblul ei a realizat pentru prima dată ceea ce nu a reuşit niciun alt curent literar situat înainte sau, cu atât mai puţin, după ea, anume anularea în mare măsură a cadrului idiomatic specific fiecărui areal geografico-literar reprezentativ în parte, fapt care a permis geneza acelui întreg creator cu un vădit caracter de omogenitate, un organism bine sudat, dacă vreţi, în toate punctele sale distinctive, dar şi în cele aparent vulnerabile, unde imagistica poetică, metafora, dar şi limpezimea conceptuală ori logica interconexiunilor stabilite între varii secvenţe de gândire specifice fiecărei naţii în parte, nu mai prezintă un bun caracteristic doar unui idiom oarecare particular cu coordonate stricte geografice şi ideologice, ci toate acestea însumate apar conturate în ceea ce se poate numi opera comună a aceluiaşi tot comun, Europa. Eventualele disocieri de la ideea anterior precizată, şi pe care le-am putea consemna, desigur, în raport cu individualităţile semnificative fireşti ale fiecărei rădăcini creatoare unice, devin importante numai atunci când ne propunem să realizăm portretul literaturii unui popor dintr-un moment anume al istoriei sale sau al unui scriitor anume al ei tocmai pentru a-i nuanţa acestuia sensibilităţile personale, originalitatea sa în a vedea şi a defini chipul lumii ce gravitează în jurul său, direcţii absolut necesare şi fireşti fără de care, este de la sine înţeles, că nu s-ar putea creiona niciodată cu obiectivitate şi siguranţă criticistă absolut nimic. Se poate folosi, iată, pentru prima dată în perioada efervescentă a curentului romantic noţiunea de unitate a Europei – în cazul nostru doar sub raport literar -, noţiune criticată însă de Franco Simone ca fiind doar „o iluzie a romantismului”, dar pe care Fernand Braudel o cântăreşte cu mult mai mult echilibru în gândire şi maturitate afirmând ideea că „Europa este, concomitent, unitate şi diversitate”, iar „spaţiul european formează o arie culturală destul de coerentă şi de mult timp afirmată faţă de restul lumii”.
Un exemplu de asemenea particularitate creatoare, de care aminteam puţin mai sus, îndelung aprofundată şi şlefuită de către ilustrul nostru comparatist Edgar Papu îl reprezintă construirea personalităţii marcante a literaturii preromantice germane şi, implicit, a celei europene, dar şi universale a poetului german Johann Christian Friedrich Hölderlin, pe care Edgar Papu “îl scoate definitiv din starea de aed preromantic (în sensul propriu-zis al semanticii sale) născut în acordurile simfoniei ideatice a durerilor Sturm und Drang-ului, definindu-l, în schimb, ca pe acel creator de o altă lume şi dezmǎrginitor de graniţe romantic – oglinda desăvârşită şi plină de magia sensului, în care s-a privit destul cu destul de multă profunzime şi veneraţie întreaga poezie modernǎ a secolului al XX-lea.” Hölderlin “devine, astfel, în accepţia lui Edgar Papu, acel romantic “de formǎ antichizantǎ” “, care avea să înfigă “hotǎrâtor nelimitele sistemului sǎu personal de creaţie în spaţialitatea de gândire a poeziei secolului urmǎtor”, “pentru cǎ, fǎrǎ vreo urmǎ de echivoc, poetul german al solaritǎţii spiritului omenesc este acea permanenţă valorică generatoare de “simboluri cuprinzǎtoare, de o rară autenticitate, unde ideea prinde palpitaţia realitǎţii dorite a vieţii” “. Matematica solaritǎţii hölderliniene – fiindcă putem vorbi despre o adevărată artă a preciziei în cazul de faţă în ceea ce priveşte construcţia poetică şi rigoarea discernământului ideeativ în sine – “a fǎcut din poetul imnurilor un veritabil spǎrgǎtor de clisee neoclasice”. “Astfel, versurile din “Poeţii ipocriţi” aruncǎ în faţǎ o invectivǎ clarǎ asupra “orientǎrii poetice netrǎite şi exterioare” a poeţilor timpului de atunci, pe care el, Friedrich Hölderlin, prin vulcanismul sǎu interior dezlănţuit, o respinge în totalitate”, închizând-o pentru totdeauna înlăuntrul fosilei craniene a raţiunii curentului clasic pe deplin osificate şi reci în accepţia sa. Iatǎ cum Edgar Papu construieşte, astfel, din spirala logaritmică a gândirii sale complexe multiple cercuri “de luminǎ în jurul creaţiei fiecǎrui mare scriitor al lumii, prin însǎşi propria sa operă transfiguratoare”.
Şi pentru că am amintit puţin mai sus despre spargerea cadrului idiomatic, despre care Fernand Baldensperger spunea că acesta “împiedică literatura să fie,..., de din altă parte decât de la ea”, să mai instituim o mică paranteză necesară şi să ne amintim puţin, în această conjunctură ideatică, despre elementele protocronismului papian, care, spunem noi, că trebuie a fi privite astǎzi, în noul context european şi universal al globalizării, întocmai ca pe o descriere în detaliu tocmai a acelei stări de unicitate specifice unui creator, autohtonǎ, dar perfect integrabilǎ, precum scria şi Fernand Braudel, în marea mulţime a culturilor Pământului, pentru că “„Frăţietatea” poate privi o “familie de spirite”, dar poate deriva şi dintr-o aceeaşi “paternitate”„ , specifica la un moment dat Ion Ianoşi în „Literatură şi filosofie”. De aceea, izul romantic amintit de Le Goff poate apărea acum aproape ca un vector primordial de echilibru al interrelaţionărilor de ordin cultural alterate însă cu vădită intensitate de multitudinea variilor concepte maladive deloc caracteristice adevăratei fibre profunde a fiinţei umane actuale.
Revenind însă la identitatea de sine a curentului romantic definită sub toate aspectele sale creative, nu numai literare, de la începutul secolului al XIX-lea, trebuie să intrăm neapărat in medias res şi să menţionăm faptul că însăşi soliditatea acestei frăţietăţi culturale a reprezentat punctul forte de plecare întru parcurgerea secolului următor şi amprentarea ideologică a acestuia, dar şi în ceea ce priveşte continuitatea sa pe mai departe în actualul secol XXI, al cărui prim deceniu, deja, a fost parcurs. Iată că avem în faţă un interval temporal destul de lung, de două sute de ani, de influenţă a principiilor curentului romantic asupra Europei şi asupra lumii, în general. Simbolistica propusă şi dezvoltată de romantici a fost preluată şi amplificată la nivel de creaţie proprie, după cum bine se ştie, de către diverşi autori ai veacului următor. Fie şi numai dacă ne gândim la personaje mitologice precum Prometeu, Eros, Narcis, Zaratustra sau doar la astrul solar în sine, ne putem proiecta dintr-o dată mintea asupra lui Cezar Ivănescu, Edith Söndergran, Alexandru Phillippide, Fr. Nietzsche, Nichita Stănescu, Maxim Gorki, George Trakl şi atâţia alţi scriitori ai secolului al XX-lea, personalităţi care au închis în creaţia lor, dezmărginindu-le, aceste „intuiţii-concepte” existente în opera creatorilor romantici ai Europei acelor vremi. Asistăm, iată, la un aşa-zis circuit modern al motivelor romantismului până în ziua de azi, putem spune, un circuit firesc, de altfel, o prelungire benefică a unui registru semantic de tip evoluat şi mult îmbogăţit în semnificaţii diverse, care s-a adaptat cu uşurinţă tuturor episoadelor creatoare din istoria timpului colectiv ori personal al fiecărui autor în parte.
Sigur că, fără doar şi poate, ne întrebăm în mod firesc pe ce fel de sol, din punct de vedere ideologic, dar şi istoriceşte vorbind, s-a conturat şi a prins atât de bine de-a lungul şi de-a latul Europei şi al lumii curentul romantic al „tristului, dramaticului şi genialului secol al XIX-lea – trist, dacă ne gândim la urâţenia vieţii cotidiene; dramatic, dacă avem în vedere succesiunea de tulburări şi războaie; genial, dacă ţinem seama de progresele ştiinţifice, tehnice şi, într-o mică măsură, chiar sociale.”, după cum îl defineşte atât de sugestiv acelaşi Fernand Braudel. Trebuie să reamintim faptul că romantismul s-a poziţionat în istoria literară universală după ce raţionalismul secolului Luminilor i-a pregătit, cumva, terenul – şi spunem că i l-a pregătit în accepţia ideii că oricare epocă anterioară premerge prin gândirea sa naşterea alteia, influenţând-o pe aceasta din urmă ca atitudine în raport cu referenţialul de raportare anterior şi determinând în mod evident un nou suport filozofic şi cultural, în genere, unde „jocul neîncetat de „influenţe”„ (Fernand Braudel) se exercită fără încetare şi, bineînţeles, implicit. Trebuie să adăugăm aici şi faptul deosebit de important, anume acela că epoca romantică a fost generată în structura sa intimă, de fapt, de însăşi revoluţia în sine a omenirii din acel moment al istoriei sale. Alphonse de Lamartine, care, alături de Victor Hugo şi Alfred de Vigny, a fost „iniţiatorul poeziei romantice franceze”, declara în patria Revoluţiilor succesive, Franţa, următoarele: „Am instinctul maselor, iată singura mea superioritate politică.” Iar în preajma Revoluţiei de la 1848 tot el se întreba retoric: „Cine ar recunoaşte Revoluţia în mâinile noastre ?… În loc de muncă şi industrie liberă, Franţa vândută capitaliştilor!…” Este gândirea „Franţei socializante” de atunci, cum o denumea Braudel, acea „consecinţă, între câteva altele, ale propriei industrializări”, dar şi a gândirii „reformiste sau revoluţionare” a întregii Europe în fierberea schimbărilor de la punctul temporal abstract şi destul de interpretabil, de altfel, nominalizat de către Fernand Braudel drept „ora H”.
De altfel, tumultul interior al intelectualilor de forţă ai vremii, care au impus pe scară largă principiile estetice ale curentului romantic, îşi afla matricea sa primară în peisajul dezolant al dezvoltării mizere a societăţii umane din acea vreme privită în ansamblul ei, unde totul era „agravat de înghesuirea rapidă a muncitorilor în promiscuitatea indescriptibilă a zidurilor înguste”, un fel de haos comunitar de nestăpânit şi, mai ales, de nesuportat – unde, arareori, câte „o rază veselă de lumină intră în colibele întunecate, mai potrivite pentru bufniţe, decât pentru oameni” (Théophile Gautier) -, care predispunea la metamorfoze sociale imediate şi radicale. Edificator în acest sens este cântecul politic al lui Pierre Dupont: „Ne vom plânge marelui soare/ Sub ramurile stejarilor verzi.” (Cântecul lucrătorilor). Acum, în această secvenţă istorică agitată, toate contradicţiile societare reformatoare se reflectă extrem de puternic, iată, în produsele culturale apărute în noua contextualizare deosebit de tulbure şi de complexă existentă, „ideologiile inspirate de problemele maselor” regăsindu-se în spiritul de libertate clar afirmat de către poezia romantică din toate colţurile Europei. Trei exemple bine cunoscute de acum – primul fiind al celui mai de seamă poet romantic englez, George Gordon Byron, un declarat simpatizant al mişcărilor de eliberare naţională din Grecia şi din Italia, care părăseşte în anul 1816 teritoriul englez, găsindu-şi sfârşitul câţiva ani mai târziu, în 1824, la Missolonghi, „alături de grecii care-şi apărau libertatea”, al doilea este cel al lui Aleksandr Sergheevici Puşkin – pe care l-am putea denumi pe bună dreptate după una dintre scrierile sale, ce conţine multiple elemente autobiografice, „Prizonierul din Caucaz” -, marele poet, dramaturg şi prozator rus, care ajunge să fie exilat de câteva ori din cauza convingerilor sale decembriste, murind ca „victimă a intrigilor” din cercurile ţariste şi, în sfârşit, ultima exemplificare este cea a poetului maghiar Petöfi Sandor, poetul „revoltei sociale şi al elanurilor patriotice”, participant la Revoluţia de la 1848, care şi-a găsit sfârşitul în Transilvania la Albeşti – reliefează cum nu se poate mai elocvent idealurile revoluţionare marcante, care au traversat conştiinţa şi spiritul literaţilor romantici ai primelor decenii ale secolului al XIX-lea, dar şi fiinţa mesajului poetic al acestui timp. O paradigmă literară exemplară, care avea să îşi producă derivatele sale creatoare pe tot parcursul veacului următor.
Iată ce scria, aşadar, Friedrich von Schlegel, teoreticianul literar al romantismului german – cel care, împreuna cu Novalis, Wilhelm von Schlegel şi Schleiermacher, a pus bazele revistei şcolii romantice de la Jena, „Ateneul” -, despre poezia romantică proiectată cu pregnanţă „în ipostaza ei ideală”: „Poezia romantică este o poezie universală progresivă. […] Numai poezia romantică poate deveni, asemănător epopeii, o oglindă a întregii lumi înconjurătoare, o frescă a epocii. … Poezia romantică este compatibilă cu cea mai înaltă şi multilaterală cultură […] Dintre toate artele, poezia romantică reprezintă ceea ce raţiunea, spiritul înseamnă pentru filozofie, ceea ce societatea, relaţiile, prietenia şi dragostea semnifică pentru viaţă. Ea însăşi este infinită, după cum este liberă, recunoscând drept lege suverană doar bunul plac al poetului, neîngrădit de nimic.” Cu alte cuvinte, ne spune Théophile Gautier în „Istoria romantismului”: „Trecuse prea multă vreme de cînd Muzele ţineau în mâinile lor doar buchete de flori artificiale, mai uscate şi mai lipsite de miros decât plantele din ierbare, flori în care nu tremura niciodată vreo lacrimă omenească şi nici vreo perlă de rouă!”. Explicaţia cea mai corectă şi plauzibilă a influenţei covârşitoare, pe care curentul romantic a exercitat-o asupra întregului spectru literar al secolului al XX-lea, şi situată, totdeodată, într-o relaţie de directă proporţionalitate cu ceea ce Jacques Le Goff scria despre existenţa unei reale sensibilităţi romantice a multor europeni contemporani, stă tot în cheia semantică a manifestului filozofic al lui Friedrich von Schlegel din „Fragmente”, şi anume: „Modalitatea romantică, singura care constituie mai mult decât o modalitate, este poezia însăşi: căci, într-un sens oarecare, orice poezie trebuie să fie romantică…” Este un tip actual de gîndire, am putea spune, şi anticipativ într-o foarte mare măsură, ce a premers filozofia veacului următor printr-o pătrunzătoare forţă intuitivă a mesajului transmis, o transfuzie ideatică, am putea-o numi, aplicată secolului al XX-lea, prin intermediul căreia lumile se percep din punct de vedere spiritual mult mai interdependente „în trăsăturile lor care variază numai după criteriul de stabilire a ponderii şi de dozare, în fond, a aceloraşi coordonate umane”, aşa cum foarte obiectiv interpreta la un anumit moment Edgar Papu, iar „buchetele de flori artificiale” aveau să se fi transformat brusc într-o simfonie metalică a tonurilor violente şi a ritmurilor personale pline de furie ori încărcate de meditaţie profundă.
Starea de apropiere dintre lumea romantică şi cea de acum ne creează, iată, continuu sentimentul inseparabilităţii dintre ele şi, aşa cum „ziua de azi îşi are rădăcina în cea de ieri”, ”ideile, ca şi literele arabe, sunt legate, fiecare, de precedenta şi de cea care urmează” (Théophile Gautier). La fel şi epocile în sine. Practic, ai senzaţia că nu există o linie de demarcaţie exactă, pe care să o desenezi cu concreteţe şi cu precizie matematică. Întrepătrunderea planurilor de gândire ale celor două spaţii temporale se realizează multidimensional ca o expresie evidentă a emoţiei native conţinute în structura sa intimă de fiecare spirit creator în parte. Trecerea inexorabilă a timpului nu înseamnă, iată, în acest caz, o ruptură totală de pantă între treptele evolutive ale vastei culturi europene. De fapt, dacă stăm bine şi ne gândim, algoritmul acesta sui-generis al desfăşurării cronologice evenemenţiale nu este altceva decât o veritabilă lege a creşterii organice, exact ca în descrierea configurată matematic de către Fibonacci – şi facem referire aici la binecunoscutul său şir, adică acea progresie geometrică de raţie φ, şi anume: 1, φ, φ2, …, φn – şi descrisă în raport cu toate dimensiunile spaţiului şi ale timpului pe o lungime dată a segmentului existenţial considerat – un veritabil lanţ al continuităţii, ce poate fi văzut şi ca o condiţie sine qua non a transmiterii peste vreme a valorilor născute din fantezia creatoare a exponenţilor unui episod istoric anume, dar şi ca o cuantificare, în acelaşi timp, a tuturor operelor de seamă ale unei perioade remarcabile cu toţi parametrii săi specifici atât de bine conturaţi. O ieşire, dacă vreţi, din misterioasa cvadratură a cercului şi intrarea invariabilă pe tărâmul real al analizelor concrete dezvoltate asupra întregului şi asupra părţilor constitutive ale acestuia în înşiruirea lor succesivă pe firul continuu al unui timp asimetric şi ireversibil, unde protagoniştii romantici chiar sunt acei „eroi reali la origine, dar pe jumătate intraţi în legendă şi mit” (Irina Mavrodin).
Romantismul rămâne, aşadar, „nunţiul auroral al tendinţei de întoarcere la lumină” a eului uman prins cu forţa în chingile puternice ale unui clasicism cufundat pe sine în mod plenar în dicte-ul impus de principiile ordinii şi ale raţiunii glaciale, devenind, astfel, cea mai puternică etapă din evoluţia de până atunci a literaturii europene şi universale, care a experimentat descătuşarea fiinţei umane, prin germenele fecund al revoluţiilor succesive ale popoarelor Europei, din închisoarea spirituală la care o obligase din plin să adere istoria secolelor sale trecute. Iar dacă dimensiunea epocii romantice şi-a fundamentat esenţa sa ideatică definitorie pe temelia răzvrătirilor sociale ale momentului respectiv, atunci cu atât mai mult se justifică vorbele lui Jacques Le Goff despre suflul evident al unei sensibilităţi romantice existente azi, când omenirea parcurge o nouă criză gravă de identitate spirituală a sa în raport cu axiologia specifică după care s-a condus până acum. Cadrul timpului actual devine, aşadar, constructul, am putea spune, extrem de permisiv, azi, în atari condiţii de ruină organică a societăţii contemporane a începutului de secol XXI, care aduce cu o deosebită relevanţă în prim-planul ei paradigma lansată cu două sute de ani în urmă de către literaţii romantici, anume aceea a libertăţii individuale a omului – infirm, actualmente, şi moral, dar şi spiritual, deopotrivă -, iar acest fapt trebuie privit nu ca o întoarcere între faldurile prăfuite ale unei gândiri cu iz anacronic de mult apuse, ci ca o reconsiderare şi ca o adaptare la nevoile profund umane de acum, pe care „libertarul” zilelor noastre şi le dezvoltă continuu tot mai mult pe zi ce trece, dar şi ca o recalibrare a vechilor trasee de gândire configurate în mod pregnant de către literatura şi filozofia curentului romantic, tocmai pentru a fi evitate, astfel, marile fluctuaţii de nivel din albia sistemului axiologic contemporan puternic erodat pe toate direcţiile sale de torentul crizei identitare de moment. Modelul romantic este unul destul de ofertant în acest sens. În ampla lui generozitate, el poate servi astăzi drept poarta de intrare înspre parcursul firesc al noului drum spiritual, pe care omenirea ar trebui să păşească indubitabil acum. De aceea, a avea o sensibilitate romantică de ordin personal ori colectiv în acest secol inform şi cu coordonate neprecizate, încă, reprezintă nu numai o stare de normalitate firească a fiinţei umane mai mult sau mai puţin creatoare de azi, dar şi un aşa-zis complex cultural, a cărui decodificare exactă ar fi putea găsită oricând în viitorul nostru proxim în paginile vreunei istorii a mentalităţilor contemporane, un amalgam, de altfel, extrem de divers şi de eterogen în compoziţia sa aidoma unui mozaic uriaş şi intens colorat, ce poate reda prin propria-i înfăţişare intens colorată bidimensionalitatea sumbră a timpului actual.
Paradigma romantică ar putea deveni, astfel, punctul de inflexiune necesar în istoria prezentă a Europei şi a lumii de acum, care să-i contureze acesteia o eventuală demeandrare bine structurată a cursului său mult prea sinuos, unde noţiunea de disoluţie a axiologicului uman veritabil să nu poată exista cu niciun chip niciodată. Aş finaliza acest comentariu despre coordonatele generale ale Europei romantice de ieri şi ale celei în plină metamorfoză către nu se ştie ce de astăzi cu vorbele pline de înţelepciune ale marelui stâlp universal al creştinismului vremurilor noastre, părintele Dumitru Stăniloaie. El rostea cam aşa: „Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituală.” Faptul că toate fenomenele în esenţa lor sunt, de fapt, rezultanta înlănţuirii fireşti dintre cauză şi efect ne face să considerăm relaţia de interdependenţă stabilită de renumitul teolog Dumitru Stăniloaie dintre libertatea în sine a fiinţei umane şi propria sa identitate de ordin spiritual drept una de convergenţă peremptorie înspre dispoziţia naturală către evoluţie a omenirii în ansamblul său, dar şi chiar un principiu estetic particularizant al ideologiei romantice, să-l numim aşa, în care libertatea eu-lui individual îşi găseşte punctul fix de raportare în însăşi cadrul consimilitudinii sale cu ceea ce este specific în esenţa sa vieţii duhovniceşti şi culturale a unei comunităţi umane de oriunde. Poate că se cuvine să considerăm şi acest element fundamental de natură religioasă amintit anterior un autentic adaos de prim rang în definirea completă a sistemului bine articulat al romantismului în cauză succint analizat, dar şi al traiectoriei la care ar trebui să-şi raporteze umanitatea sinidisis-ul său actual şi totalmente imprecis. Cu certitudine şi din acest unghi de vedere studiul descriptiv al noilor coordonate romantice ale Europei şi ale lumii în general se cade a fi privit, ca şi cum acestea s-ar constitui într-o cale singulară a propensiunii spiritului omenesc către un summum al său de tip evolutiv – şi nu înspre o limită inferioară abnormă -, ca un corolar firesc al creşterii fiinţei umane înseşi prin experienţa trecerii ei continue printre umbrele abia perceptibile, de cele mai multe ori, ale acestei lumi atât de vag înduhovnicite, iată, după atâtea milenii de spiritualitate, azi.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.