Apa si sacaua

„Ape curgătoare şi fântâni cu apă rece”

Cu siguranţă că atunci când şi-au ales locul pentru a se aşeza în această zonă, cei dintâi locuitori au avut în vedere, între factorii determinanţi, şi faptul că terenul, uşor înclinat al platoului pe care s-a configurat aşezarea, era protejat şi alimentat din trei părţi de surse de apă: râul Suceava şi cele două pâraie numite Areni şi Şcheia. Constituirea aşezării (şi dezvoltarea ei ulterioară) a depins vital de alimentarea cu apă.

„Locul cel mai bun care se poate afla” cu “ape dulci şi curate”

Călătorii străini, care au trecut prin Suceava, remarcau că aşezarea, amplasată „pe un podiş înalt”, şi-a găsit „locul cel mai bun care se poate afla”, beneficiind de o climă temperată şi de „ape dulci şi curate”.

Este sugestiv faptul că cea mai veche imagine a Sucevei, care a fost identificată pe o cahlă din sec. al XV-lea (cahlă nesmălţuită, descoperită într-o locuinţă din apropierea Curţii Domneşti) redă cu destulă acurateţe, prezentând un peisaj specific de curte medievală, o grădină cu pomi şi cu flori, dar şi o fântână, semn că apa nu lipsea din incintă.

Şi Cetatea de Scaun a Sucevei a fost alimentată cu apă dintr-un bazin (aşa zisa „cisternă” descoperită în curtea interioară a cetăţii de către Karl Adolf Romstorfer) sau dintr-o fântână, cercetările arheologice de pe platou scoţând ulterior la iveală fragmente de conducte ceramice (olane din lut ars), cu o anume orientare, care susţin ipoteza că cetatea a fost alimentată cu apă atât din partea de nord-est, dinspre Lisaura şi Ipoteşti, cât şi dinspre Dealul Tătăraşilor.

Şipote şi fântâni

Nucleul de concentrare a populaţiei din perimetrul vechii vetre a urbei avea ca sursă principală de apă pârâul Şipotului, pe care, mai târziu (la 1626), era menţionat ca fiind amenajat râmnicul (heleşteul) Mitropoliei.

În zona Curţii Domneşti (unde misionarul catolic Pietro Baksic spunea, atunci când a vizitat Suceava, la 1641, că „se află acolo multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece”) s-au descoperit şi câteva rigole pentru scurgerea apei, care fac dovada unei preocupări pentru asigurarea salubrizării în vatra oraşului. Una dintre rigole pornea de la Curtea Domnească spre pârâul Şipot şi avea o serie de ramificaţii care veneau dinspre anexele palatului.

Concluzia este că, în evul mediu, această zonă de locuire dispunea şi de o reţea de canalizare. Documentele pomenesc de existenţa unei „fântâni domneşti” (ce se afla lângă „baia turcească”), fântână care se va numi apoi Fântâna Mitropoliei, fiind menţionate, în perimetrul urbei, şi alte asemenea surse de apă: Fântâna Arenilor, Fântâna de piatră, Fântâna Armencei, Fântâna Cerchezului, Fântâna Dinului, Fântâna lui Sarkis Găină sau Fântâna Frigurilor (pomenită la 1785 şi amplasată în partea de N-E a oraşului, între Iţcanii Vechi şi Poiana lui Şeptilici, în locul în care armenii îşi aveau amplasate tăbăcăriile – „dubălăriile”) care au putut fi localizate în vatra oraşului şi în împrejurimile sale.

Sursele de apă sunt pomenite şi ca limite de reper în demersurile de clarificare ale hotarelor posesiunilor din Suceava, întreprinse de comisiile imperiale habsburgice, hotare care erau (spre exemplu la 1781, când prima comisie condusă de Metzger şi-a început activitatea) „gura pârâului Şcheia, râul Suceava, hotarul oraşului către satul Şcheia, Groapa Şcheii, stăvilarul morii armenilor, hotarul Sf. Ilie, Drumul mare din Câmpulung la Suceava, fabrica de bere, cele două fântâni din Areni, biserica veche de la obârşia pârâului Areni, pământul Arenilor, pârâul Arenilor până unde se varsă în râul Suceava”.

Fântâna de la Şipot, sau fosta fântână a Mitropoliei, ca sursă principală de aprovizionare cu apă a oraşului (întrucât avea cel mai mare debit) a constituit o preocupare pentru cei care s-au aflat în fruntea urbei, care au realizat o serie de lucrări de refacere şi de întreţinere a acestei fântâni. Se consemnează astfel faptul că, la 1834, antreprenorul Hermann (cu aprobarea Comisariatului şoselelor din Cernăuţi) „a executat reparaţii la Şipot, astupând în acelaşi timp văgăuna peste care trece un pod”.

Lucrările au fost şi un prilej de consolidare şi igienizare a zonei întrucât, aşa cum se semnala, în acel loc „se produceau numeroase surpări” iar „locuitorii oraşului aruncau aici gunoaie”. Lucrări de întreţinere şi modernizare s-au realizat şi la alte fântâni, cum ar fi la cea din „Piaţa vitelor” sau la cea din „Piaţa legumelor”.

Până la sfârşitul primului deceniu al secolului trecut, când au început lucrările de aducţiune a apei şi de canalizare în oraş, precum şi o serie de lucrări de îndiguire a râului Suceava, construindu-se primul apeduct a cărui reţea s-a extins apoi şi către mahalalele târgului, locuitorii Sucevei se alimentau cu apa necesară consumului şi treburilor gospodăreşti din şipote şi fântâni.

În Suceava erau câteva şipote: unul, după cum scrie Liviu Marian: „în marginea dinspre răsărit-miazăzi a oraşului, într-o râpă, care se prelungeşte în vâlceaua pârâului Cacaina, ce se scurge sfios cu sărăcia sa de apă, pe sub măreţele ruine ale Cetăţii domneşti, în spatele bisericuţei cu hramul Sf. Ioan Botezătorul”, un şipot era undeva în celălalt capăt al oraşului, în mahalaua Hărbăriei, un altul la marginea drumului care duce către Iţcani, pe strada numită acum  „Cernăuţilor”. Despre apa şipotului de sub coasta Mănăstirii Sf. Ioan ştim că era „limpede foarte, prea bună la gust, rece de-ţi îngheţa limba-n gură chiar în dricul verii, şi totdeauna din belşug”.

Era pe atunci vremea sacagiilor, despre care Liviu Marian relata în scrierile sale că umblau pe uliţele bolovănoase ale urbei cu sacalele lor, „unele mai mari, altele mai mici, fiecare pe măsura pungii şi calului stăpânului său”.

Până la apariţia primelor cişmele de la colţ de stradă, cocoţaţi pe butoaiele lor pline (sub care atârnau doniţele de lemn agăţate într-un cârlig), aşezate pe două roţi de căruţă trase de un singur cal, sacagii porneau dis de dimineaţă prin târg trecând pe la porţile oamenilor. O cofă cu apă limpede şi rece costa doi lei.

„Baia turcească” şi „Fântâna Doamnei”

Despre „baia turcească” (sau „baia domnească”, despre care se presupune că era amplasată pe latura de sud a Curţii Domneşti) şi fântâna din apropiere („Fântâna Doamnei”), care îi asigura cantitatea de apă necesară, există informaţii că în sec. al XVII-lea erau „de folos obştesc” (în anul 1634 Moise Moghilă dăruieşte bisericii Mitropoliei – Sf. Gheorghe -Mirăuţi – „o baie lângă reşedinţa domnească din Suceava împreună cu o fântână ca să se întreţină ca bunuri publice din acele venituri ale băii”). Deşi nu există documente privind structura şi funcţionalitatea acestei băi se presupune că fiind construită după modelul băilor turceşti dispunea de câteva mici încăperi, una care servea ca vestiar, una destinată băii şi o a treia care adăpostea vatra semicirculară unde într-un cazan se fierbea apa, aburii produşi fiind dirijaţi prin conducte în încăperea băii.

Incendii, pompieri şi „cărăuşi de apă”

Suceava s-a confruntat în istoria ei cu numeroase incendii, în epoca modernă cele mai devastatoare înregistrându-se în anii 1840, 1848, 1852 şi 1854, cel din urmă distrugând cca. o treime din oraş. Sursele de apă au fost aşadar importante şi din acest punct de vedere. „Regulamentul privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”, din data de 26 ianuarie 1838 (redactat în limba germană), stipulează faptul că la vremea aceea urbea avea ca rechizite pentru stingerea incendiului: „2 pompe de incendiu, 2 vehicule-cisternă cu 2 găleţi, 30 de găleţi, 2 pompe de mână, 7 topoare de incendiu, 2 scări de incendiu”.

Apa constituia însă o problemă întrucât, aşa cum se menţionează „oraşul Suceava suferă de lipsă de apă deoarece nu există sau sunt doar foarte puţine fântâni, iar apa este transportată în case prin proprii cărăuşi de apă (sacagii) existenţi”. Pentru ca „transportul pe stradă de la fântâna publică a Şipotului să fie luminat în întunericul nopţii – se preciza în Regulament – pe strada ce duce la zisa fântână se vor ridica stâlpi la distanţe potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse. Această stradă va trebui să fie sistematizată pe costul casieriei oraşului, iar felinarele se vor păstra în arestul poliţiei, puse în sarcina de serviciu a slujbaşului de cancelarie”.

Abia după construirea apeductului au fost fixaţi hidranţii (din anul 1925) şi, prin reorganizarea şi îmbunătăţirea serviciului de pompieri voluntari din subordinea Primăriei, teritoriul a fost împărţit în 6 departamente.

Un florin pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului

Regulamentul pompierilor din anul 1838 consemnează faptul că sacagii „au fost de când lumea obligaţi, la apariţia pericolului de incendiu, să vină imediat călărind într-acolo cu butoaiele pline şi de aici înainte, până la dispariţia totală a pericolului, să fie întrebuinţaţi cât mai eficace la transportul apei”. „Era de asemenea obişnuit – se face precizarea în continuare – ca primului dintre aceşti sacagii sosit la locul incendiului să i se acorde un premiu. Mai târziu, această organizare în aşa fel a fost completată că, în împrejurarea când sacagii locuiesc departe în cartiere, şi că până la apariţia lor la locul primejdiei se simte lipsa de apă, aceşti sacagii, din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, trebuie să ducă butoaiele umplute în curtea primăriei şi să le lase peste noapte acolo, pentru ca să fie adunată o suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură, mai ales când pompele şi marile butoaie sunt umplute. Pentru executarea corectă şi întocmai, aceasta va fi pusă la punct acum, prin supravegherea poliţienească neîntreruptă, în rest se poate însă a fi fixat oricum pentru fiecare sacagiu care este primul la locul incendiului un premiu fix de 1 florin, monedă convenţională”.

“Fântâna cu pompă” şi “Uzina de apă”

În anul 1836 a fost instalată „o fântână cu pompă în piaţa târgului de cereale” iar ulterior primăria a început să se intereseze, pentru achiziţie, de diverse „proiecte de pompe”. În 1906 Primăria Sucevei încheie un contract cu firma „Theim und Sohne” din Leipzig pentru realizarea unei reţele urbane de canalizare şi de aprovizionare cu apă. În cadrul aceluiaşi proiect, care s-a finalizat după patru ani, antreprenorul Georg Rumpel a construit prima „uzină de apă” (alcătuită dintr-o hală de maşini, două compartimente de materiale şi o cameră pentru distilarea apei) având ca sursă de aprovizionare cu apă (prin intermediul unor pompe acţionate electric) râul Suceava.

Câţiva ani mai târziu, în 1914, se consemna existenţa în urbe a unui număr de „30 de fântâni publice cu pompe” (cu o reţea de conducte care însuma 24 km), care „pompau zilnic 1246 mc de apă”.

Până la începutul anilor ’60 alimentarea oraşului s-a făcut prin această captare, cu 20 de puţuri săpate în lunca Râului Suceava, cu o staţie de filtrare şi tratare a apei care era pompată într-un rezervor de 600 m.c. Din 1960 s-a pus în funcţiune captarea cu 40 de puţuri din albia râului Moldova, pe o lungime de 28 de km (zona Berchişeşti-Suceava), iar în zona industrială s-a construit o nouă staţie de epurare.

Tiberiu COSOVAN
Suceava
ianuarie, 2008