„…Cel care a văzut total până la marginea lumii,
cel care a ştiut totul şi a cunoscut totul,
Gilgameş a pătruns totodată şi taina tuturor lucrurilor…
El s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii;
a văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut
ceea ce a rămas ascuns oamenilor.
A dat în vileag vremile dinaintea Potopului.
A trudit şi a suferit străbătând Drumul cel Lung..”.
Admirabila epopee a lui Ghilgameş emoţionează şi astăzi, în acest secol aflat sub zodia incertitudinii, ca şi acum cincimii de ani, când mitul era scrijelit pe tăbliţele sumero-babilonienilor, de la care am deprins ştiinţa scrisului, răscolind iar şi iar aceeaşi eternă (şi perenă ) dramă existenţială a fiinţei umane, întoarsă pe toate faţetele în malaxorul timpului, dar nerezolvată încă. Nimic nu lasă să se întrevadă vreo schimbare în istoria devenirii noastre, poate cu excepţia zeilor care s-au împuţinat dramatic de-a lungul vremii ori au fost înlocuiţi de oameni tulburaţi de mania grandorii sau de extratereştri. Oculta, pusă altădată pe seama unor forţe transcedentale, capătă dimensiuni terestre, speculând teama omului de moarte, grija pentru bani sau setea de nemurire. La fel, femeia, plămădită în retortele neantului cu mult înaintea izgonirii din Eden, îşi păstrează statutul inconfundabil de purtătoare de cuvânt a fatalităţii, în timp ce prietenia rămâne singura dimensiune umană pe care se mai sprijină lumea, la limită.
Dincolo de aceste repetabile repere ale umanităţii, epopeea surpinde prin cel puţin două lucruri neobişnuite: descrierea Potopului cu mai bine de două mii de ani înaintea Potopului biblic :
Dintr-o dată, zeii cei mari hotărâră să dezlănţuie Potopul.
Se hotărâră astfel tatăl lor, Anu, Enlil, cel viteaz,
care e sfetnicul lor, crainicul lor, Ninurta, străjerul apelor, Enugi.
Dar, laolaltă cu ei, era de faţă şi Ea, Stăpân al înţelepciunii,
care destăinui vorbele lor unui gard de trestie:-
“Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire,
perete subţire, gard de trestie, ascultă, perete subţire, ia aminte!
Omule din Şuruppak, fiu al lui Ubar-Tutu, dărâmă-ţi casa,
fă-ţi o corabie, lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa,
dispreţuieşte bunurile pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii,
şi încarcă în corabie orice sămânţă de viaţă!
şi incredibila privire a Terei din spaţiu, dintr-un obiect mai greu decât aerul, avion sau navă cosmică, la care omenirea n-a acces decât hăt încoace. Deşi descrierea zborului nu apare explicit în epopeea lui Ghilgameş, ci în mitul care-l glorifica pe regele Etana, câteva sute de ani mai târziu, acesta surprinde prin rigoarea detaliului, prin vederea de ansamblu care potenţează descrierile şi, mai ales, prin senzaţia de autentic, care se sustrage fabulaţiei specifice basmului ( poveştii ):
“…Vulturul lui Etana îi spune:
«Prietenul meu, splendid,
vino, te înalţ spre ceruri,
pune-ţi pieptul tau pe pieptul meu,
pe penele aripilor mele pune-ţi palmele tale,
braţele tale aşaza-le pe margini!»
Şi-a pus pieptul sau pe pieptul lui,
pe penele aripilor lui şi-a pus palmele sale,
braţele sale le-a lasat pe margini.
S-a lasat cu toata greutatea.
Când l-a înalţat cu o mila,
vulturul îi spune lui Etana:
«Priveşte, prietene al meu,
cum arata pamîntul,
priveşte marea, cerceteaza ţarmurile ei»
«Pamîntul s-a micşorat într-un munte,
marea s-a pre-schimbat în apa albastră»
Cînd l- a mai urcat cu o milă,
vulturul îi spune lui Etana:
«Priveşte, prietene al meu,
cum arata pamantul!».
«Marea s-a preschimbat într-un şanţ de gradina»
Cînd au coborît în cerul lui Ana
au trecut prin poarta lui Ana, Enil şi Eo.
Vulturul si Etana împreuna s-au închinat.
Vulturul lui Etana îi spune:
«Prietene al meu, priveşte, cum arata pamîntul!»
«Pamîntul s-a transformat într-un rasad,
iar largul marii e ca o copaie.»…”
Defrânatul rege din Uruk, Ghilgameş, un bărbat de o frumuseţe tulburătoare, stârneşte mânia zeilor din ceruri, cu care se înrudeşte prin mama sa, frumoasa zeiţa Ninsun :
două treimi din el sunt divine şi o treime omenească.
Forma trupului îi dezvăluie firea: mama sa, Ninsun,
l-a înzestrat cu o îndoită parte divină.
El ţine în mâinile sale întreaga putere a Urukului.
Este asemeni unui taur, umbletul îi e semeţ.
Izbitura armelor sale nu are potrivnic.
Tovarăşii săi sunt siliţi să se scoale în sunetul tobei.
Bărbaţii din Uruk se înfurie în casele lor:
“Ghilgameş, spun ei, nu se îndură să lase
nici un fiu părintelui său;
zi şi noapte se dezlănţuie asuprirea lui!
El, Ghilgameş, păstorul Urukului-celui-împrejmuit
, el, păstorul oamenilor săi
îi chinuie fără-ncetare;
Ghilgameş nu lasă pe nimeni să se bucure
de femeia pe care o iubeşte, fie ea fiică de războinic,
sau nevasta oricăruia dintre noi!” –
şi află că aceştia i-au pus gând rău, creând o arătare cu chip de om, dar cu apucături de fiară, pe nume Enkidu, pregătită să-l omoare ( aici apare motivul creaţiei divine, pe care-l regăsim transpus mai târziu în Biblie ):
“Fiindcă tu, Aruru, l-ai făurit pe Ghilgameş,
dă viaţă acum unui alt Ghilgameş;
pentru ca inima lui plină de foc să se măsoare
cu o alta de asemenea plină de foc;
să se-mpotrivească unul altuia,
să-şi măsoare puterile, şi Cetatea Urukului
să-şi găsească în sfârşit liniştea!”
Când auzi Aruru aceste vorbe,
pe dată zămisli în inimă ceea ce-i poruncea Anu.
Aruru îşi spălă mâinile, frământă lutul, scuipă peste el:
şi aşa îl lauri, acolo în pustiu, pe Enkidu, războinicul,
făptură a liniştii de noapte, împletitură de puteri înnodate de Ninurta.
Acoperit cu păr îi este trupul, cu belşug de părea o femeie.
Are o claie de păr stufoasă ca spicele secerate.
Şi nu ştie ce sunt oamenii, nici cum trăiesc oamenii.
Cât despre veşminte, poartă straie ca ale zeului Sumukan…”.
Ghilgameş îi trimite una dintre cele mai frumoase curtezane din suita sa:
Fiica plăcerii îşi dezvălui sânii,
Se despuie, farmecele să-i stăpânească;
fără sfială îi sorbi răsuflarea,
îşi lepădă veşmintele şi trupul lui o acoperi
îi arătă astfel fiarei cu chip de om ce-nseamnă femeia,
şi dorinţa lui o învălui în mângâieri.
Şase zile şi şapte nopţi o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii.
Când în sfârşit se satură de plăcerea pe care i-o smulgea,
vru să se ducă la turma sa de fiare sălbatice.
Dar, văzându-l pe Enkidu, gazelele o iau la fugă,
fiarele sălbatice se feresc de apropierea lui.
iar după ce aceasta reuşeşte să-l subjuge:
– “Eşti frumos, Enkidu; te-ai făcut ca un zeu.
De ce rătăceşti cu fiarele prin pustiu?
Vino, vino să te duc în Urukul-cel-împrejmuit,
la templul cel sfânt, lăcaşul lui Anu şi-al lui Iştar,
acolo unde este Ghilgameş, cel atotputernic,
şi care, asemeni unui taur, întrece în tărie pe toţi oamenii!”
şi să-l aducă în cetate, îl provoacă la luptă. Măiestria şi dibăcia lui Enkidu în mânuirea armelor şi a pumnilor face ca rezultatul confruntării să fie incert, iar ura sădită în fiecare dintre ei să se transforme în respect reciproc, la început, apoi într-o prietenie frăţească, de nezdruncinat, care se consolidează definitiv pe parcursul expediţiilor în contra regelui Akka din Kish sau de prindere şi de ucidere a monstrului Humbaba, stârnind încă o dată mânia zeilor, mai puţin a zeiţei Iştar, protectoarea Uruk-ului, care se îndrăgosteşte de Ghilgameş,
„…în casa noastră, când vei pătrunde
preoţii şi demnitarii îţi vor săruta picioarele,
dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii şi principii,
aducându-ţi bir comorile munţilor şi văilor;
caprele tale vor făta câte trei iezi dintr-o dată
şi oile tale miei gemeni;
măgăruşii tăi, sub poveri, vor întrece catârii cei iuţi,
caii tăi, înhămaţi la car, vor fi aprigi la fugă,
şi boul tău, înjugat, n-o să aibă potrivnic!”
dar este respinsă de acesta:
„…Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă:
nu eşti decât un jăratic care se stinge când vine frigul,
o uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul,
un palat care-şi striveşte războinicii ce-l apără,
un elefant care-şi smulge învelişul,
eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce,
burduful care se varsă peste omul ce-l poartă,
calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră,
berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană,
încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă!
Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna?
Care-i păsăruica ce ţi-a fost mult timp pe plac?…”
şi-şi motivează refuzul:
„…Vino încoace, să cercetăm împreună soarta iubiţilor tăi;
ce stă scris pe tabletă, am văzut scris şi ştiu.
în ce-l priveşte pe Tamuz, iubitul anilor tăi tineri,
an după an, l-ai hărăzit suspinelor veşnice.
Ai iubit de asemeni şi păsăruica, cu penele pestriţe;
ai lovit-o şi i-ai rupt aripile,de atunci stă prin păduri şi strigă:
“Vai, aripile mele!”
Ai iubit şi leul, nespus de puternic:
ai săpat pentru el şapte şi iară şapte gropi!
Ai iubit şi calul, fălos în luptă:
l-ai sortit apoi şelei, pintenilor şi biciului,
l-ai sortit să alerge în galop la nesfârşit
l-ai sortit să se adape tulburând apa!
şi pe maică-sa, pe Silili, ai hărăzit-o suspinelor veşnice!
Ai mai iubit şi un păstor,care îngrămădea neîncetat pâini
sub cenuşă pentru tine şi-ţi jertfea zilnic iezi:
l-ai lovit şi l-ai prefăcut în lup,acum înşişi argaţii lui îl gonesc
şi câinii lui îl muşcă!
L-ai iubit şi pe Işullanu, grădinarul tatălui tău,
care mereu îţi aducea coşuleţe pline de curmale
şi-ţi făcea zilnic masa strălucitoare;
ai ridicat ochii asupra lui şi te-ai dus la el:
– “O, Işullanu al meu, ai spus, vino, să ne bucurăm de vigoarea ta
întinde mâna şi mângâie-mă.
” Işullanu ţi-a spus:- “Ce ţi-ai putea dori de la mine?
Maică-mea n-a încărcat cuptorul? Şi eu, oare n-am mâncat?
Dacă aş mânca hrana ruşinii şi a blestemelor,
aş fî acela care, o dată cu venirea iernii,
ar aveaacoperământ de stuf!”
Şi tu, auzind de la el aceste vorbe,
l-ai lovit şi l-ai prefăcut în păianjen:
l-ai făcut să stea în mijlocul scripetelui
cu găleţi pentru scos apa din puţ:
nu poate nici să urce, nici să coboare pe ciutură!
Şi cu mine, dacă mă iubeşti, asemeni te vei purta!”
Zeiţa înfuriată trimite Taurul Ceresc împotriva înfumuratului pământean, numai că Enkidu îi zădărniceşte planurile, ucigând fiara dezlănţuită:
Urmărindu-l cu înverşunare, Enkidu ajunse Taurul şi,
apucându-l de coadă,îl ţinu strâns cu amândouă mâinile.
Atunci Ghilgameş, viteaz şi dibaci, stătu în faţa lui şi, cu spada,
Cu spada îl izbi între grumaz şi coarne.
După ce uciseră Taurul, îi smulseră inima
şi o aşezară dinaintea Soarelui;
se îndepărtară şi se închinară dinaintea lui Şamaş,
apoi se aşezară, amândoi, ca nişte fraţi.
Iştar, care se urcase pe meterezeleUrukului-celui-împrejmuit,
mâhnită, începu sa se tânguie:
– “Blestemul să cadă asupra lui Ghilgameş
care m-a batjocorit, omorând Taurul!”
Când o auzi Enkidu pe Iştar, smulse umărul Taurului
şi i-l aruncă în faţă:- “Adevăr zic, strigă el, ca de te prind,
la fel ca şi cu Taurul, cu tine mă voi purta!
Măruntaiele lui, alături de tine le voi atârna!”
dar şi atrăgând asupra sa pedeapsa divinităţii, o boală incurabilă, care avea să-l doboare în a douăsprezecea zi de agonie sub privirile îndurerate şi îngrozite ale lui Ghilgameş:
Amarnic Ghilgameş mi-l plînse pe Enkidu;
El străbătu pustiul precum un vînător,
Pe cîmp, în lung şi-n lat, strigă cu jale-n glas:
„Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaşte pacea?
În inima-mi domneşte deznădejdea!
Ce-i frăţiorul meu acum, voi fi şi eu cînd voi muri…”
Pentru prima oară Ghilgameş meditează asupra morţii, asupra misterului acesta tulburător, ascuns omului spre a nu putea trăi veşnic, ca zeii, şi hotărăşte să pornească în căutarea strămoşului său, Uta-Napiştin, singura fiinţă pământeană care dobândise nemurirea.
– “Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin’.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!”
Porneşte, aşadar, în cea mai temerară călătorie a vieţii sale, ajunge la muntele Maşu, unde se găsesc Porţile Soarelui, îl traversează printr-un tunel păzit de Scorpii, la vederea cărora orice alt om ar fi murit, iar după douăsprezece leghe intră în Grădina Zeilor, alcătuită din minerale de culoare roşie şi albastră, apoi ajunge la malul mării, unde hangiţa Siduri, speriată de apariţia lui, îl priveşte cu neîncredere:
“Dacă eşti cu adevărat Ghilgameş
care l-a ucis pe paznicul pădurii,
dacă l-ai doborât pe Humbaba, ce locuia in pădurea Cedrilor,
dacă, în cheile munţilor, ai omorât lei,
dacă ai prins şi ai ucis Taurul coborât din ceruri,
de ce ţi-s obrajii scofâlciţi şi plecată ţi-e faţa,
de ce ţi-e inima îndurerată şi chipul istovit?
De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie?
Pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă,
faţa ţi-e arsă de ploi şi de vânt,
de ce rătăceşti prin pustiu?”
Ghilgameş îi răspunde îndurerat::
„…e pentru că prietenul meu la care atâta ţineam,
cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,
Enkidu, la care atâta ţineam,
cu care am trecut împreună prin toate primejdiile,
a urmat neînduplecata soartă a oamenilor.
Zi şi noapte l-am plâns;
nădăjduind că strigătele mele l-ar fi putut trezi,
n-am îngăduit să fie îngropat, şapte zile şi şapte nopţi,
până ce l-au năpădit viermii.
De când m-a părăsit, nu mai înţeleg nimic din viaţă,
şi nu încetez să tot umblu, ca un vânător
care întinde capcane, în inima pustiului…”
Atunci hangiţa Siduri îl ajută să dea de urma corăbierului lui Uta-Napiştim, singurul în măsură să-l conducă spre îndepărtatele ţinuturi ale nemuririi:
“Spune-mi, cum te cheamă?
Eu sunt Urşanabi şi ţin de Uta-napiştim
cel de pe tărâmuri îndepărtate.”
Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi:
– “Ghilgameş mi-e numele,
sunt cel care a venit tocmai din Uruk,
de pe celălalt tărâm,
care a trecut de cealaltă parte a muntelui
pe îndepărtata cale a răsăritului de Soare!
Acum, Urşanabi, fiindcă tot te-am întâlnit,
du-mă la Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate!”
Drumul spre Uta-Napiştim, cât şi întâlnirea cu acesta, reprezintă un adevărat regal poetic:
Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuriîndepărtate:
– “Când mă uit cu luare-aminte la tine, Uta-napiştim,
statura ta nu este obişnuită: eşti asemeni mie;
da, nu eşti deosebit; eşti întru totul ca mine!
Inima mea mă îndeamnă să mă lupt cu tine,
şi cu toate acestea, braţul rămâne nemişcat.
Povesteşte-mi cum ai luat parte la Sfatul zeilor
şi cum ai dobândit nemurirea?”
Uta-napiştim îi spuse lui Ghilgameş:
– “Am să-ţi destăinui, Ghilgameş, un lucru ascuns,
o taină a zeilor pe care ţi-o voi spune numai ţie.
Şuruppak e un oraş pe care-l cunoşti,
aşezat pe malul Eufratului:în acest oraş,
în vremea de demult, locuiau zeii.
Dintr-o dată, zeii cei mari hotărâră să dezlănţuie Potopul…
Se hotărâră astfel tatăl lor, Anu, Enlil, cel viteaz,
care e sfetnicul lor,crainicul lor,
Ninurta, străjerul apelor, Enugi.
Dar, laolaltă cu ei, era de faţă şi Ea,
Stăpân al înţelepciunii,
care destăinui vorbele lor unui gard de trestie:
– “Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire,
perete subţire, gard de trestie, ascultă,
perete subţire, ia aminte! Omule din Şuruppak,
fiu al lui Ubar-Tutu, dărâmă-ţi casa, fă-ţi o corabie,
lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa,
dispreţuieşte bunurile pământeşti,
păstrează-ţi vie suflareavieţii,
şi încarcă în corabie orice sămânţă de viaţă!
Acestei corăbii, pe care va trebui să ţi-o făureşti,
să-i iei bine măsurile: lungimea şi lăţimea să-i fie la fel,
şi acoper-o cum este acoperit Apsu”
Şase zile şi şapte nopţi,a bătut vântul,
potopul vijelios a culcat totul la pământ.
Când în sfârşit a venit ziua a şaptea,
furtuna a slăbit, în lupta pe care o purtase,
ca o femeie apucată de durerile facerii.
– Partea cea mai înaltă a cerului,
dincolo de atmosfera pământească
S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic
şi a încetat potopul.
Când am vrut să cercetez vremea,
se aşternuse tăcerea, şi din toată suflarea
nu mai rămăsese nimic.
Ca un acoperiş, apa se întindea la fel peste tot.
Am deschis un ochi de fereastră:
Un vânt răcoros mă izbi în obraz.
Am îngenuncheat atunci, şi, prosternat,
m-am pornit pe plâns;
lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji.
Am cercetat cu de-amănuntul zările
la marginea mării: la fiecare dintre cele paisprezece căi,
ieşea deasupra apei câte un munte de seamă.
Corabia trăsese la mal lângă unul dintre ei,
muntele Nitsir; muntele Nitsir a oprit corabia
şi n-a mai lăsat-o să se urnească din loc.
O zi, două zile, muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată;
trei zile, patru zile, muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată;
cinci zile, şase zile, muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată.
Când a sosit ziua a şaptea,
am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să plece.
Porumbelul s-a dus, apoi s-a întorsînapoi la corabie;
negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a făcut caleîntoarsă.
Am dat drumul unei rândunici şi am lăsat-o să plece.
Rândunica s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie;
negăsind nici un locşor unde să se aşeze,
a făcut caleîntoarsă. Am dat drumul unui corb
şi l-am lăsat să plece. Corbul s-a dus, dar, văzând
că apele secaseră, a început să caute de mâncare,
zburând de colo-colo,croncănind, şj nu a mai făcut
cale întoarsă. Atunci am dat drumul la toată lumea
să se ducă în toate părţile,am adus sacrificii zeilor;
am făcut o libaţie pe vârful muntelui,
am aşezat şapte şi iar şapte căţui,
şi în scobitura lor am pus crini de baltă,
cedru şi mirt.
Zeii au simţit mireasma desfătătoare,
şi s-au strâns ca muştele în jurul jertfelnicului.
De îndată ce a sosit Marea Zeiţă’,
a ridicat minunatele giuvaieruri pe care Anu i le făcuse
la dorinţa ei, şi a strigat: – “O, zei, care sunteţi aici,
pe cât de încredinţată sunt că nu voi uita acest lapisiazuli
atârnat la gâtul meu, pe atât de încredinţată sunt
că-mi voi aminti de aceste zile şi nu le voi uita niciodată!
Poftească deci zeii la această libaţie;
numai Enlil să nu vină la această libaţie,
fiindcă, fără să gândească, a dezlănţuit acest potop;
şi a hărăzit pieirii făpturile zămislite de mine!”
Şi iată că sosi Enlil; De îndată ce văzu corabia, el,
Enlil se înfurie, se mânie foarte împotriva Igigilor^.
– “Ce fiinţă vie a mai scăpat din potop? strigă el.
Nu poruncisem oare ca nici un om
să nu supravieţuiască nimicirii?”
Ninurta, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune
lui Enlil cel Viteaz:- “Cine oare, dacă nu Ea,
e în stare de o astfel de ispravă?
Căci, el, Ea, cunoaşte toate vicleniile.”
Ea, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune
lui Enlil cel Viteaz:- “O, tu, cel mai înţelept dintre zei,
Enlil cel Viteaz, cum ai dezlănţuit potopul, fără să te gândeşti?
Pedepseşte-l pe păcătos pentru păcatele sale,
pedepseşte-l pe ucigaş pentru nelegiuirile sale,
dar nu fi pătimaş, ca să sufere cel nevinovat,
chibzuieşte din timp, ca cel nevinovat să nu sufere pe nedrept
în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,
ar fi fost mai bine să te fi azvârlit ca un leu asupra oamenilor,
să-i fi sfâşiat; în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,
ar fi fost mai bine ca foametea să fi pustiit ţara;
în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,
ar fi fost mai bine ca ciuma’, venind pe neaşteptate
să fi bântuit printre oameni! Cât despre mine,
n-am dat în vileag taina marilor zei, şi numai fiindcă
i-am trimis un vis Celui -Prea-înţelept ,a aflat taina zeilor.
Şi acum, hotărăşte-i soarta!”
Atunci Enlil s-a urcat pe corabie,
şi, luându-mă de mână, m-a adus pe punte.
A dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o să îngenunche
lângă mine; acum el şi cu soţia lui să fie asemenea nouă, zeilor,
şi Uta-napiştim să trăiască departe de oameni, la gura apelor!”
M-au dus deci pe tărâmuri îndepărtate
şi m-au aşezat la gura apelor…”
Ghilgameş nu este dispus să aştepte al doilea potop, iar Uta-Napiştim, răbdătorul său strămoş, îl supune la o încercare mai uşoară, cerându-i să nu doarmă şase zile şi şase nopţi. Eroul nostru adoarme şi nu poate primi nemurirea. Atunci Uta-Napiştin, copleşit şi de rugăminţile soţiei sale, îi mai acordă o şansă, povestindu-i despre o plantă pe care doar zeii o pot culege:
– “Ghilgameş a venit până aici, a îndurat multe, a suferit.
Ce-i dăruieşti ca să se întoarcă în ţara lui?”
Şi, el, Ghilgameş, ridică prăjina, şi trase corabia la ţărm.
Uta-napiştim îi spuse lui Ghilgameş:
– “Ghilgameş, ai venit până aici: ai îndurat multe, ai suferit.
Ce să-ţi dăruiesc ca să te întorciîn ţara ta?
Ei bine, o să-ţi dezvălui, Ghilgameş, o taină,
o să-ţi spun un lucru neştiut oamenilor
. Priveşte această buruiană,
asemănătoare lyciului i spinos,
spinii ei sunt ca ai trandafirului,
aşa că îţi va înţepa mâinile,
dar dacă vei apuca această buruiană,
vei dobândi nemurirea.”
Speranţa încolţeşte din nou în inima eroului:
Când auzi Ghilgameş aceste vorbe,
deschise spărtura pe unde intră apa în corabie,
lăsă să cadă tot ce era pe el.
îşi legă nişte pietre grele de picioare,
şi pietrele îl traseră până la fundul prăpastiei
Apucă atunci buruiana, cu toate că-i înţepă mâinile,
apoi îşi desfăcu pietrele legate de picioare
şi marea îl zvârli la ţărm…
Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi-corăbierul:
– “Urşanabi, buruiana asta este un leac împotriva spaimei;
prin ea omul va dobândi vindecarea desăvârşită!
O voi duce-o în Urukul-cel-împrejmuit,
îi voi pune pe oameni să mănânce din ea,
pentru a-i încerca puterea de vindecare,
numele ei va fi “bătrânul-întinereşte”,
eu însumi voi mânca din ea şi mă voi întoarce la anii mei tineri!”
După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva;
la treizeci de îndoite leghe mai departe, poposiră.
Ghilgameş, zărind un izvor cu apă proaspătă,
cobori în el şi se scaldă în apele lui,
când un şarpe, adulmecând mireasma buruienii,
pe ascuns, apucă buruiana
şi pe dată-şi aruncă solzii cei vechi…”
Nefericit şi fără nici o speranţă, după ce ratează şi ultima încercare, Ghilgameş se întoarce la Uruck, unde îngenunchează înaintea zeilor, cerându-le o ultimă întâlnire cu Enkidu:
“O, tată, o, Ea, iată că pukku a căzut în Infern,
iată că mikku a căzut în Infern;
de s-ar putea să se întoarcă Enkidu din Infern!
căci nu soarta l-a răpit, nu o stafie l-a răpit,
ci pământul l-a înghiţit;
nu vreo unealtă a neînduplecaului zeu Nergal l-a răpit,
ci pământul l-a înghiţit.”
nu ţărână pe câmpul de luptă al vitejilor a muşca
ci pământul l-a înghiţit.
” Ea, tatăl, spuse viteazului Nergal:
– “Deschide acum borta care duce în Infern,
ca să iasă duhul lui Enkidu din Infern!
şi să poată sta de vorbă cu fratele lui!”
Viteazul Nergal deschise borta care duce în Infern,
duhul lui Enkidu, ca o suflare, ţâşni din Infern.
Ghilgameş şi cu el începură să vorbească:
– „Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene, spune-mi
care-i legea lumii subpământene pe care o cunoşti!”
– “Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:
Dacă ţi-aş destăinui legea ce o cunosc, te-ai porni pe plâns!”
-“Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!”
– “Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi pradă viermilor, ca o haină veche.
-”Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi acoperit cu pulbere, cu pulbere…
Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere,
Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere.”
-“Pe acel pe care moartea lui a a trecut ca apa , l-ai văzut?”
– “L-am văzut: stă întins pe un pat şi bea apă rece, proaspătă.”
– “Pe acel care a căzut în încăierare l-ai văzut?” –
– “L-am văzut: tatăl său şi mama sa îi ţin capul şi femeia lui
se lipeşte de el.”
– “Pe acel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?”
– “L-am văzut: sufletul său n-are odihnă în Infern.”
– “Pe acel al cărui suflet n-are pe nimeni care să-i facă slujbe,
l-ai văzut?”-
– “L-am văzut: se hrăneşte cu resturile din ulcele şi cu
rămăşiţele din uliţă!”
Dincolo de aura de mit a acestei epopei tulburătoare se ascund lucruri greu de înţeles şi de explicat. Deşi o parte din plăcuţe s-au păstrat până în zilele noastre ( la Ninive ), multe din exponatele Bibliotecii lui Ashurbanipal, ordonate pentru prima dată sistematic ( fiecare pagină nouă fiind începută de cuvintele cu care se încheia pagina precedentă şi purtând sigiliu cu inscripţia “Palatul lui Assurbanipal, împăratul Universului, suveranul Asiriei”), au dispărut pentru totdeauna şi odată cu ele răspunsurile la avalanşa de întrebări rămase în urmă : cum au ajuns, de pildă, aceste pasaje din epoeea lui Ghilgameş în Biblie sau ( ca să forţăm un răspuns ipotetic! ) de ce Moise, în trecerea sa prin Egipt, poposise adesea prin bibliotecile egiptene?
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.