De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că, pentru înţelepciunea lor, valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă, denumită Valak-Hilyah în Rig-Veda. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme că etnonimul „valac” ne-ar fost atribuit de către slavii veniţi, abia prin secolele VI-IX, pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. odată cu izgonirea romanilor numită politicos retragerea aureliană. Prea a trecut, însă, mult timp de la punerea în circulaţie a acestei explicaţii lipsită de orice temei, pentru a nu respinge ca detestabilă starea de suficienţă arogantă a specialiştilor în filologie, care rămân datori adevărului ştiinţific, dar şi banului public.
În ciuda semnalelor primite din partea autodidacţilor, uneori şi sub formă de petiţii, domniile lor refuză în mod sistematic să ia în considerare evidenţe ca cele referitoare la existenţa zeităţilor Valak-Hilyah şi Dakşa atestate cu aproape 4000 de ani în urmă în Rig-Veda. Prea ne este specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a ignora în continuare faptul că alături de zeitatea Valac-Hilyah se află la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum găsim înscris la V. Kernbach.
Cu o aceeaşi nepăsare reprobabilă au trecut lingviştii, şi filologii noştrii în general, peste faptul că celebrul tandem „valac-dac” se regăseşte nu numai în universul mitic, ci şi între cuvintele de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka” având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de sărbătoare a solstiţiului de iarnă. Atunci cand este adjectiv „dakşa” mai are şi înţelesul de capabil, de priceput. Există şi cuvântul „dikşa” care defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act religios şi cu toate acestea sutele de cuvinte comune limbii române şi limbii sanscrite, printre care şi cele de mai sus, n-au făcut obiectul cuvenitelor cercetări, în ciuda faptului că, începând cu anul 1909 (sic), lucrări meritorii ale unor autodidacţi cu privire la acest fond româno-sanscrit au solicitat frecvent studierea şi includerea lui în istoria oficială a limbii române.
Pentru vechimea etnonimului Valac chiar şi numai în zona limbilor romanice s-a trecut şi se trece cu o aceeaşi neglijenţă condamnabilă peste faptul că Theodor Mommsen arată explicit în Istoria Romană (Vol I, pag. 35-36) că în Laţiu există munţii Volsgi şi că a existat o populaţie volscă şi inscripţii ale volscilor. Jalnic este faptul că nu se face nici-o referire la istoria Romei Antice a lui Neibuhr Berthold-Georg pe baza căreia diplomatul francez Félix Colson reafirmă că latinii au vorbit un dialect valahic.
Revenind la problema în sine a etnonimelor valac şi dac, definitoriu este faptul că alături de teonimele Valak-Hilyah şi Dakşa, cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka, dakşa şi dikşa” au de asemenea semnificaţie sacră, ceea ce pune în evidenţă statutul sacru acordat vlahilor din Dacia, precum şi prestigioasa lor anterioritate în raport cu perioada apariţiei primelor scrieri vedice, cum este Rig-Veda datând din prima jumătate a mileniului doi înainte de Cristos.
Ca mărturie eternă a prestigiului de care au avut parte, vlahii au fost şi sunt înscrişi în toate Cărţile Sacre ale omenirii, iar Valahia, ca vatră sacră a omenirii, este simbolizată de cel mai înalt munte al lumii, considerat acoperişul ei, denumit Himalaia, care este un alt mod de a transcrie cuvântul Valah, ştiut fiind faptul că atât în limba sanscrită cât şi în limba română trecerea V→M este frecventă. Pe temeiul acestei transformări, V→M, Himalaia prespune la origine forma Hivalaia ca anagramă pentru Valahia. Venerând peste timp aceeaşi vatră primordială a religiilor, Eddele germanice denumesc prin substantivul propriu Himli, care este o altă variantă a cuvântului Himalaia, nu numai palatul ceresc construit pe muntele cu acelaşi nume, ci şi lumea regenerată care va fi condusă din acest palat. Nu mai puţin important este faptul că în limba franceză paradisul este asociat aceluiaşi spaţiu valahic denumit, însă, Pays de Cocagne, adică Ţara Kogaionului, cu menţiunea că în limba sanscrită cuvântul „gagana” înseamnă cer sau atmosferă. De aici şi concluzia că dincolo de orice speculaţie de tip ezoteric, memoria colectivă păstrează, prin memoria nemuritoare a cuvintelor, amintirea faptului că Valahia Dacică reprezenta Paradisul pentru toată omenirea de la Est la Vest şi că valaho-daci, numiţi şi pelasgi, erau consideraţi neam divin pentru fervoarea religioasă cu care şi-au asumat rolul de misionari civilizatori în numele Dumnezeului Dumnezeilor lumii. Această concluzie este confirmată şi de cercetările Institutului American pentru Drapelele Lumii pe baza cărora Whitney Smith a arătat în tratatul său de vexologie, din anul 1975, că sub semnul Dragonului Dacic s-a făcut istoria lumii din Persia până în Bretania timp de 2500 de ani. Or, aşa după cum am arătat în repetate rânduri, Dragonul Dacic este hieroglifă pentru numele lui Dumnezeu, care se citeşte la fel ca şi tetragrama sacră.
Dar, aşa după cum rezultă şi din tabelul de mai jos, înrudirea mitică a teonimelor stabilită de mitologi este dublată de evidentele înrudiri lingvistice ale teonimelor, de unde şi reciproca conform căreia înrudirile lingvistice ale teonimelor presupun înrudiri ale conţinutului lor mitico-religios.
Prin compararea teonimelor grupate pe cele trei tipuri de limbi rezultă că sintagma teonimică arhetipală este Valac-Valac, de la care pornind s-au format toate teonimele incluse în tabel, dar şi altele în care litera V a fost înlocuită prin litera M.
Dintre cele câteva exemple, care ilustrază în tabel şi trecerea de tip V→D, se remarcă variantele Vur-Volac şi Vur-Dalac, care indică faptul că arhetipalul cuvânt Valac a dobândit în timp şi forma Dalac sau Dlac, care a pierdut apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi tandemul celor două etnonime echivalente Valac-Dac specific pentru locuitorii din Valahia Intracarpatică.
Pentru vlahii din sudul Dunării cuvântul Vlac a urmat succesiunea de transformări Vlac→Dlac→Trac, iar pentru cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac este citit în sens invers pentru a genera cuvântul Caldei numiţi şi Haldei în Cartea proorocului Daniel. Ei sunt cei care au răspuns împăratului în limba aramaică. Asociat rădăcinii teonimice „Dlac”, cuvântul „haldeu” există şi în limba română conservat numai în limbajul călugărilor daci, care după încreştinare continuă să-l atribuie uneori până astăzi preoţilor de mir.
Spre deosebire de plăsmuirile admise până acum fără probe, aceste explicări ale etnonimelor „valac” şi „dac” bazate pe atestări de mare prestigiu ne conferă nouă, celor care vieţuim de la Facerea Lumii pe pământul Daciei, statutul de entitate sacră etalon, atât pentru civilizaţiile din Orient, cât şi pentru cele din Occident, care împreună ne-au considerat în mod explicit Axis Mundi.
Poate că în spiritul acestei sacralităţi primordiale trebuie căutată şi originea reală a etnonimului „român” având în vedere că deducerea lui din „romanus” ar presupune un fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de Imperiul Roman, cu atât mai greu de acceptat cu cât începând cu Maximus Thrax în anul 235 şi până la Focas (602-610) împăraţii au fost de origine illiro-tracă şi mereu în dezacord cu Senatul de la Roma. Dacă vom mai avea în vedere şi marea revoltă a vlaho-tracilor declanşată în anul 257 de Ingenuus, dar continuată pe ambele maluri ale Dunării de Regalian (258-268) din viţa lui Decebal, care ajunge conducătorul marelui regat independent dintre Corint şi Vistula, Moravia şi Nipru cu capitala la Sarmisegetuza, unde a şi bătut monedă proprie, nu mai rămâne nimic din presupusa tendinţă a vlaho-dacilor de a renunţa la propriul lor etnonim preamărit în toată lumea, pentru a-l adopta pe cel de „romanus”. Ca profesor de istorie natională, Mihail Kogălniceanu chiar a arătat în plină campanie latinistă că „romano-mania de la Romulus (753 î.Chr.) până la Romulus Augustulus (476 d.Chr.) în loc să susţină cauza românească atrage asupra noastră râsul străinilor”.
Pentru înţelegerea corectă a etonimului român, de o importanţă covârşitoare este faptul că în limitele fostului regat a lui Regalian, vlahii ca vorbitori ai limbii române, cu dialectele ei, au fost până la sfârşitul secolului XIX populaţia dominantă sub aspect demografic, economic, dar mai ale spiritual şi cu toate fracturile provocate de istoria ulterioară încă mai jalonează spaţiul fostului lor regat sub forma unor insule alcătuite din străvechi comuităţi compacte de români situate până la mari distanţe dincolo de graniţele actuale ale României.
Pe acest fundal istorico-geografic, total incompatibil cu asumarea la nivel de masă a lui „romanus”, atunci când Roma nici nu mai era o glorie, lingviştii ar trebui să reevalueze semnificaţia faptului că pentru etnonimul „român” au supravietuit şi forme rotacizate, nu numai în dialectul istro-român despre care se spune că ar fi rotacizat cuvintele de origine latină, ci chiar în limba albaneză care prin marea ei vechime a conservat în fondul traco-illir şi cuvântul „rrëmër”, sinonim pentru cuvântul „vlac” cu conotaţia sa de oier, iar astăzi de om de la oi şi fără şcoală. Or, referitor la formele rotacizate există un larg consens între lingvişti (Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) conform căruia tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană. De aici şi concluzia, surprinzătoare doar la prima vedere, că etnonimul „român” provine, prin însăşi formele sale rotacizate „rrëmër” sau „rumăr”, din fondul prelatin asociat fiind celor mai arhaice flexiuni ale fondului indo-european. În consecinţă, originea cuvântului român nu mai poate fi explicată pe baza bănuitul „romanus” asociat distrugerii şi jefuirii timp de 165 de ani a cel mult o cincime din teritoriul Daciei, ci facând apel la cuvinte mult mai vechi atestate în fondul indo-european.
Pentru a ne îndrepta spre acest străvechi fond indo-european vom arăta că un foarte mare număr de autori antici (Homer, Herodot, Eniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Polibiu, Cicero, Ovidiu etc) şi unii autori din prima parte a evului mediu (Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I, Suidas etc) ne-au considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă numită barbară, cu menţiunea că tot barbare erau considerate şi teritoriile din jumătatea sudică a continentului european alcătuind astăzi zona limbilor romanice.
Dar prin recuperarea denumirii de „barbare” pentru dialectele vorbite în zona numită azi a limbilor romanice, devin definitorii faptul că ritualul Fraţilor Arvali consacrat zeului Mars pentru rodnicia ogoarelor era numit Ambarvalia (vezi Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach), ceea ce arată că denumirea de „barbar” a fost la origini asociată unui concept liturgic (Ambarvalia = Ambarbaria), dar şi faptul că denumirea sacră de Arvali este desprinsă chiar din numele sacru al ritualului: Amb-Arvali-a. În mod similar numele de „rumăr” se regăseşte în cuvântul „B-arbar”, unde segmentul „arbar” a suferit trecerea B→M, adică „armar” rostit uneori în albaneză „rrëmër”, ca şi în istro-română „rumăr”, iar în daco-română „rumân” sau „român” prin trecerea lui r→n. Conform aceleaşi treceri r→n, în limba armână forma „armar” a luat forma „armân”.
Foarte uşor se poate constata, însă, că cele două variante „Ambarvalia” şi „Barbar” provin şi ele de la aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este abreviată Val-Val, de unde şi Bar-Val din Ambarvalia, dar şi Bar-Bar pentru sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei. Ca o altă dovadă că această explicare a cuvântului „Arvali” care porneşte de la sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi implicit de la fundamentele sacre ale etosului românesc este corectă, s-a păstrat în cântecele Fraţilor Arvali, prin uz religios antic, cuvântul românesc „berbece” (berbecez în loc de verveces), dar şi cuvântul românesc „descântec” (descindentes devenit ulterior carmen dicentes).
Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin trecerea V→D ilustrată în tabel, se explică originea sacră a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau Ardeal prin pierderea (afereza) lui V iniţial.
Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni care toate pun în valoare importanţa imensă a sintagmei teonimice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia, încă odată, că pe seama ei au apărut în diferite zone etnonimele „Valac, Trac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una şi aceeaşi origine sacră şi că limba română ca limbă Bar-Bară vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică, dar şi matricea reală a tuturor limbilor romanice. Dacă vom mai constata că Svenska se mai poate scrie (s)Velska, că Vlah se mai poate scrie Helv sau Horv, iar Vlas se mai poate scrie Welsh, dar şi Slav atunci vom înţelege că existenţa vlahilor cu limba română vorbită de ei este mult mai mare, aşa cum au încercat să ne arate înaintaşii, care stăpâni pe ştiinţa originilor, au transformat oronimul Himalaia (Hivalaia = Valahia) sau oronimul mitic Himli în simboluri ale Valahiei.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.