In graba noastra de a cuceri lumea uitam de lucrurile care cu adevarat conteaza in existenta noastra.
“Cronos”, “time”, “temp”, “timp”, in orice limba ar fi, cu totii suntem ingroziti de el. Fiecare din noi ne-am dorit macar o data ca timpul sa stea in loc, sa ne mai pasuie putin pentru a ne putea bucura din plin de placerea de a fi alaturi de cei apropiati, de prieteni, de a mai invata macar putin penru examenul care bate furios la usa. Doar daca lucrurile ar putea fi atat de simple. De multe ori ne si intrebam: cine e mai “pe fuga”? Timpul sau noi?
In graba noastra de a cuceri lumea uitam de lucrurile care cu adevarat conteaza in existenta noastra. Unii dintre noi punem pret pe lucrurile efemere si materile, iar restul pe lucrurile care cu adevarat conteaza: spiritual nostru si a celor din jur. Am putea afirma ca timpul este acel rau necesar, inodor, incolor, insipid, imperceptibil. Cu toate aceste suntem constienti de exisenta sa prin urmele pe care le lasa: ridurile, din ce in ce mai pronuntate, ce incoltesc pe chipul mamei; fata frumoasa in care s-a transformat persoana iubita; persoana adulta in care, cu greu, ne-am transformat. Timpul nu se limiteaza numai la atat, el punandu-si amprenta mai ales pe mentalitatea noastra. Daca inainte erau la moda fratiile de cruce, cand legaturile de prietenie le invingeau pe cele de sange, astazi lucrurile s-au schimbat in mod dramatic.
Traind intr-o lume a individualistilor, astazi deja numai punem pret pe actul prieteniei. Acesta a devenit intre timp un lucru exagerat, sau utilizand limbajul adolescentin, un lucru “rasuflat”. Ne pierdem in ambitii, in goana dupa pozitii sociale, dupa lucruri volatile, in speranta ca tot ce zboara se si mananca, pentru ca seara cand ajungem acasa sa ne dam seama cat suntem de singuri. Sa nu avem cu cine imparti succesele, insuccesele, sa nu avem cui sa cerem un sfat, sa nu avem cui sa spunem mi-e dor.