Auzim la tot pasul vorbindu-se despre creativitate, în ultimul timp punându-se un accent sporit pe acest aspect, totuşi, mie unul, mi-e greu să-mi definesc acest termen şi cu cât încerc cu atât mă afund mai rău. Marile corporaţii caută personal cu spirit creativ, având chestionare şi simulări de situaţii pentru recruţi ori ţinând cont de activităţile anterioare.
Problema pe care mi-o pun este cine sau ce poate hotărâ, stabili, dacă o persoană este creativă. Dacă acest aspect nu se încadrează în liniile trasate de o gândire logică, sistematică, empirică atunci care sunt criteriile după care se ghidează? Un răspuns relativ ar fi acela că însuşi criteriile sunt unele creative, enunţate de persoane cu un dovedit spirit creativ, însă, în acest caz, nu intervine iarăşi factorul de „experienţă”? Ori, dacă ne ghidăm după experienţele altora, de unde ştim ca un act al nostru este creativ şi nu tipic? Pentru mine, un act este creativ dacă-mi provoacă întrebarea: Cine s-ar fi gândit?
Nu ştiu ce mă inhibă în a fi creativ, dacă mă inhibă ceva. Ştiu că sunt „eu” aşa cum mă percep şi aşa cum mă percepe
|
„Un om creativ este motivat
de dorinţa de a realiza ceva,
nu de dorinţa de a-i învinge
pe ceilalţi.”
Ayn Rand
|
„el/ea” şi „tu” de lângă mine, sau cum îmi doresc eu să mă perceapă. Poate unii sunt dispuşi mai mult dacât alţii să fie creativi, demonstrând asta prin „ruperea graniţelor” unei gândiri obişnuite, eu sau alţii poate ne-o demonstrăm prin „refacerea lor”. Poate că nici nu există graniţe ale gândirii şi atunci ei încearcă să treacă dincolo de ceva ce nu există iar noi să-i aducem înapoi sub logica simţurilor. Poate e ceva intuitiv ori poate fi cultivată, e greu de spus, cert este că ea există şi atunci suntem datori să o căutăm ori să ne lasăm mintea să fie invadată de ea, de creativitate.
Orice creaţie este un act creativ. Nu ştiu cum să supun gradelor de comparaţie două acţiuni creative, din moment ce fiecare om îşi dă toată silinţa pentru înfăptuirea lui. Îmi rezerv dreptul de a fi sceptic în privinţa unor clasificări asupra creativităţii, precum şi asupra frumuseţii. Fiecare o percem în felul nostru şi poate că tocmai diferenţa dintre percepţia mea şi a “ta” este creativitatea desăvârşită, dar pe care noi nu o observăm, deoarece ne raportăm diferit la lucruri, la persoane, la realitate. Şi după cum spunea cineva că “realitatea este doar un aspect al probabilităţii”, atunci şi creativitatea o putem supune acestei legi.
Chintesenţa creativităţii suntem noi, restul fiind doar o încercare de a înţelege această axiomă printr-o gândire sintetică sau analitică, ambele potrivite în cazul de faţă.
Rămân la părerea că dorinţa de a-ţi dovedi într-un fel sau altul capacitatea creativă este un impuls homeostatic spre a fi noi înşine şi a excela în această postură. „Trăim într-o dinamică ce ne obligă să descoperim mereu o nouă dimensiune” (Doger Schutz). Poate că următoarea dimensiune ce-o vom descoperi vom fi noi înşine. Şi ce minunat ar fi! Nimeni nu poate să-ţi spună cu adevărat cum eşti dacă nu se raportează mai întâi la el, astfel, odată ce te cunoşti pe tine însuţi, îl vei cunoaşte şi pe celălalt din însăşi modul în care te caracterizează el pe tine. Şi dacă o singură persoană poate da mărturia unor acte creative extraordinare, oare ce se întâmplă când mai multe persoane, ce şi-au depăşit orice dificultate în a se cunoaşte reciproc şi a se identifica una cu alta, îşi vor concentra atenţia asupra unui singur obiectiv? Rezultatul va fi unul tot creativ ori dincolo de acest concept?
Actul creativ este şi jertfă, sau mai bine zis jertfire, a mea ca persoană, sau jertfirea unor bunuri ce-mi aparţin spre realizarea scopului propus. Deci, mi se cere deliberat să mă jertfesc. În această logică dacă nu sunt capabil de creativitate, nu sunt capabil nici de jerfire. Dar pentru mine jertfirea e ceva dezinteresat, pe când faptul de a fi creativ poate fi stimulat, deci analogia nu ţine decât într-o anumită măsură. Mai mult, m-aş putea jertfi chiar acum, dar nu ştiu dacă va fi într-un mod creativ.
Pe de altă parte prin jertfă înţeleg iubire, dăruire, mai mult în folosul altuia decât al meu. Şi prin creativitate pot fi de folos celor din jur dar în primul rând o fac pentru interesul propriu. Ştiu, sunt egoist, dar chiar de este criticată, niciodată nu-mi voi blama creaţia.
Ce am observat este că sunt foarte creativ atunci când dorm. Nu ştiu de ce, dar în vis pot face lucruri extraordinare, pe care, dacă nu le uit până dimineaţa, cu siguranţă le uit în timpul zilei. De ce oare nu visăm şi lucruri mai practice. Probabil că aici e secretul, cei creativi nu doar că visează dar o fac când nu dorm şi au capacitatea de a materializa visurile.
Bill Moyers definea creativitatea ca fiind „străpungerea lumescului pentru a găsi minunatul”. Acea perlă rară pe care o cauţi mereu o găseşti doar printr-o sclipire, într-un moment în care îţi depăşeşti graniţele gândirii cotidiene. Încerci să păşeşti în necunoscut şi o faci convins fiind că vei găsi ceva, indiferent de cât de întuneric e acolo unde cauţi. „Minunatul” se lasă căutat. Şi dacă toţi avem posibilitatea de a-l căuta şi de a experia mai mult sau mai puţin din el, înseamnă că e inepuizabil. La baza cretivităţii e un izvor ce nu seacă niciodată, e un izvor divin.
Nu cred în Bing-Bang-uri, ci în Facerea lumii şi în Creatorul ei. Crearea din nimic, cel mai desăvârşit act creaţional săvârşit vreodată, de fapt, creaţia şi creativitatea prin excelenţă s-au produs atunci, îşi au originile în acel act/moment şi în Autorul lor. Ba mai mult, creaţia primordială a fost realizată din nefiinţă, altfel am fi fost de o fiinţă cu Însuşi Creatorul. Astfel, originea noastră se odihneşte în El. Suntem dumnezei în devenire, deci avem în noi sădite „seminţele” creaţionale, putinţa de a crea dar numai atât cât ne permite calitatea noastră umană.
Aş putea spune, fără să-mi fie frică de contra-argumente, că un act creativ şi rezultatul său se apropie de o minune, se află la pragul dintre inteligibil şi transcendent, nu transcende legile firii, dar nici mult nu mai are, cu alte cuvinte, ceva crezut imposibil devine posibil, fără a desfiinţa vre-o lege naturală, doar prin depăşirea condiţiei minţii umane la un anumit moment.
Întotdeauna trecerea unei graniţe mi-a produs emoţii, suspans, fior, cu atât mai mult străpungerea graniţelor minţii. Nu ştiu dacă am reuşit, dar mă simt provocat în fiecare zi, dorinţa de a vedea ce e „dincolo” fiind arzătoare. Probabil în acest spaţiu serviciile vamale îşi fac foarte bine treaba, din moment ce nu putem trece fraudulos.
Oare de ce ideile „ne vin” aşa din senin şi câte una? De ce nu putem controla acest bagaj de idei? Acum, în era digitală în care trăim, ar fi foarte uşor să găsim un program de sortare a ideilor, de clasificare etc. Dar nu. Iată că şi aici există o ordine desăvârşită, cu alte cuvinte totul merge parcă după un anumit algoritm, cel mai complex şi perfect program fiind acesta ce face întreaga creaţie să-şi păstreze bunul mers pe calea ei. Totul e calculat în cele mai mici amănunte şi nimic nu vine întâmplător.
Bineînţeles că nu poţi fi creativ aşa din prima, de florile mărului şi mai ales în orice domeniu. Creativitatea presupune şi-o anumită pasiune pentru ceea ce faci. Din această pasiune se naşte necesar o motivaţie iar aceasta este motorul creativităţii. Cu cât eşti mai motivat cu atât capacitatea creativă creşte, exact ca un bulgăre de zăpadă ce începe să se rostogolească. Pentru ca să fi şi mai eficient, probabil că o bună planificare a timpului şi acţiunilor ar putea duce actul tău dincolo de propriile aşteptări. De fapt, cred eu, dacă eşti capabil de acte creative, de multe ori îţi depăşeşti propria condiţie, propriile aşteptări şi asta nu doar prin rezultatul final, ci printr-un întreg proces, fiecare latură a problemei având diferite implicaţii ce trebuie rezolvate tot într-un mod creativ.
Până la urmă, azi, nu contează cum eşti, ce eşti, cine eşti, ci ceea ce faci. Într-o eră a depersonalizării acute, unde omul este doar un număr într-un dosar, contează doar ce randament dă acel număr, acel subiect. Cei care se luptă pentru secularizarea şi depersonalizarea societăţii sunt, de obicei, tocmai cei care cer creativitate, dar uită faptul că nu un cod de înregistrare este creativ, ci persoana, omul în plenitudinea sa. Nu un anume număr, trecut prin nu ştiu ce dosar, îmi rezolvă mie o problemă, ci un om, o persoană aflată în deplinătatea facultăţilor şi funcţiunilor sale fiziologice, mentale etc. Deci între a face şi a fi trebuie să existe un echilibru. Nu-mi ştirbi existenţa personală, ci lasă-mă să mi-o afirm prin ceea ce fac!
Creativitatea este o activitate chinuitoare, extenuantă dar rezultatele compensează orice suferinţă. Când nu mai ai ajutor în jurul tău, când nimic din ceea ce a fost creat până la tine nu te mai ajută, atunci, trebuie să acţionezi creativ, în cazul în care nu te-a părăsit şi ea, creativitatea.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.