A intrat Eminescu într-un con de umbră? Va mai fi el citit şi căutat prin librării şi biblioteci?…
Într-o emisiune radio dedicată de curând stingerii luceafărului poeziei româneşti, marele Eminescu, realizatoarea lansa interlocutorului său o întrebare pentru un posibil viitor dialog, care suna cam aşa: A intrat Eminescu într-un con de umbră? Va mai fi el citit şi căutat prin librării şi biblioteci?
Tulburătoarea întrebare nu te lasă să aştepţi viitorul răspuns la o emisiune viitoare. Ea te incită să-l găseşti singur şi cât mai degrabă. Pe de altă parte, aproape că ţi-e teamă să te încumeţi a porni pe acest drum, gândind că nu vei avea puterea de a găsi argumente şi contraargumente pe măsură. Căci noi ne-am deprins „a-l simţi” pe Eminescu şi nu a-l demonstra. Ne-am deprins să-l căutăm în străfundurile noastre, descoperind că el trăieşte acolo, în orice vibraţie a noastră pentru limbă, pentru plai, pentru credinţă, pentru istorie, amintindu-ne mereu că suntem români. Dar şi în orice vibraţie a corzilor sufleteşti atinse de iubire, suferinţă, dezamăgire, împlinire, dorinţă, fericire, tristeţe, speranţă, amintindu-ne mereu că suntem oameni.
Întrebarea poate stârni îngrijorare pe fondul tendinţelor tot mai vizibile de detronare a celui ce se numeşte poetul nostru naţional şi este greu să nu te duci cu gândul la adevărul de toţi ştiut că distrugând, minimalizând, sau negând valorile naţionale distrugi fiinţa naţională a unui popor.
Totuşi, cei care ar avea această intenţie, căci orice este posibil în astă lume, fie din motive politice, fie din cauze de orgoliu şi interese personale de a elibera locul de pe soclu, trebuie să mai aibă răbdare până vor dispărea câteva generaţii: a mea, în numele căreia vorbesc, cea dinaintea mea şi alte câteva de după, adică toţi cei care l-au avut pe Eminescu drept carte de căpătâi. Cei care au tresărit pentru întâia oară, iubind şi suferind cu Eminescu, cei care au învăţat să respire înălţimile luceferilor cu Eminescu, să-şi umple ungherele cu adâncul mărilor, să rămână neclintiţi în bătaia vânturilor, a valurilor, să-şi vadă de nevoile şi sărăcia lor cinstindu-şi eroii, voievozii şi neamul, cei care au învăţat de la el să viseze sub teii înfloriţi, să asculte susurul izvoarelor şi freamătul codrilor, să afle cât de lin-curgătoare şi expresivă este dulcea limbă românească.
Noi toţi aceştia l-am desprins pe Eminescu din file de poveste, Făt-Frumos născut din lacrima de iubire şi de dor a românului şi l-am întronat domn al cugetelor şi simţirilor noastre dăinuind la loc de cinste în toate bibliotecile atâta timp cât şi noi vom dăinui. Ce va fi după noi, lăsăm drept răspundere generaţiilor viitoare. Şi mai lăsăm drept mărturie, lor şi celor ce vor fi investiţi cu puterea de a decide cine pe ce treaptă de întâietate să stea, că cei mari din vremea noastră nu s-au sfiit să-l numească poet nepereche fără teama că propria mărire le va fi stirbită.
În urmă cu câţiva ani am avut ocazia să organizez drept festivitate de sfârşit de an şcolar un concurs numit Cel mai bun recitator. Concurenţii erau preşcolari de şapte ani, dornici să arate cât de bine sunt pregătiţi pentru a trece pragul şcolii. Spectatorii – părinţi, bunici, mătuşi, prieteni – oameni de toate vârstele şi toate preocupările, dornici să se bucure de bucuria copiilor, alcătuiau juriul. Copiii au fost minunaţi, poeziile, din cele mai diverse, iar juriul a deliberat „cu greu”. A împărţit fel de fel de premii pentru ca toţi micuţii să fie fericiţi, dar premiul cel mare a fost atribuit celui care a recitat poezia Somnoroase păsărele, pe motivul că a recitat din Eminescu. O întâmplare, să-i zicem banală, care arată cât de puternică este încă printre noi, cei banali, lumina Luceafărului ce s-a stins.
În lumea noastră, a celor mici şi mulţi, el nu are nevoie de avocaţi şi nici de lupta lor pentru a-i dovedi măreţia. Nemuritor şi rece la această fără rost luptă pentru supremaţie, el rămâne nemuritor de cald la zbaterile neamului, la durerile şi suferinţele noastre individuale.
De acolo, din Olimpul geniilor pustiite de nimicnicia urmaşilor pământeni, pe unde s-o fi sălăşluit fără doar şi poate, îl auzim şi acum îndemnându-ne cu putere, precum George Sion odată: „Trăiţi, simţiţi româneşte, pentru Dumnezeu!”.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.