Centenar Constantin Noica (1909-1987) -II-
Motto: “Apărarea culurii româneşti este una din cele mai constructive acţiuni a românilor” (Mircea Eliade, 1 febr. 1950).
Intr-o scrisoare către Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria de la Viena marelui istoric al religiilor că nimeni nu-şi poate imagina ce-au însemnat primii 25 de ani de ocupaţie comunistă, “regim în care un fost prim-ministru e împuşcat de un alt ministru (…). Dumneata nu poţi cunoaşte felul cum moare, tot asasinat, următorul prim ministru (…). Noica a stat închis ani şi ani pentru că şi-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare. (…). Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia după moarte. (…) G. Călinescu a intrat repede în hora unde “Satan conduit le bal”. Ne-a delectat cu câteva romane atât de trăznite încât unul din ele (Scrinul negru) a fost multă vreme repudiat. Mihail Ralea şi Tudor Vianu au adoptat rapid metoda şi au reuşit să moară în plină glorie. Pentru filosofie au fost puţini pretedenţi. Athanase Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade şi corespondenţii săi, vol.5, Criterion Publishing, Bucureşti, 2007, p. 409-410). E drept că nici după 1968 autorului Ontologiei umane premiată de Fundaţiile regale nu i-a fost permisă ieşirea din marginalizarea impusă prin teroarea ideologică. Chiar şi după două decenii de “democraţie” manuscrisele lui P.P Ionescu aşteaptă publicarea mereu amânată.
La cel de-al XII-lea Congres internaţional de filozofie, oficialităţile îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea şi Vianu. Era în 1958, anul în care statul român încăput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus acordării Premiului Nobel lui Blaga, filosoful hărţuit de Securitate (v. Dorli Blaga, Lucian Blaga urmărit de Securiatate, Bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1998).Tradus în germană încă din 1943 de Julius Draser, Spaţiul Mioritic (Bucureşti, Cartea Românească, 1936) va fi publicat abia după patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat să-l “relanseze” pe filozoful Blaga.
Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcă însuşi Noica era reintrat pe “uşa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Păltiniş, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani (cum a fost Ion Ianoşi), refuzându-i-se hotărât cele două iniţiative culturale îndărătul cărora se bănuia o tentativă de opoziţie la politica culturală dictată de comuniştii internaţionalişti din preajma unui Crohmălniceanu care-l “reabilita” post-mortem pe Lucian Blaga. Prima iniţiativă a filozofului prieten cu Mircea Eliade a fost încercarea de tipărire integrală a caietelor lui Eminescu, soldată în final cu blocarea unor xeroxuri după manuscrisele eminesciene, xeroxuri lăsate de Noica la Sibiu spre publicare. A doua a fost iniţiativa de selectare a unor tineri promiţători nu doar din punctul de vedere al nomenklaturii. Tentativa de a găsi 22 de tineri (eşuată din start) s-a petrecut după constatarea eşecului (la nivelul culturii autentice) a celor doi “discipoli”, Liiceanu şi Pleşu. Fiindcă după o şcolire la Păltiniş de 15 ani, nici unul din cei doi n-a devenit autorul vreunei cărţi care să iasă din rând, depăşind nivelul ideatic impus de cenzura comunistă. Dacă în atâta timp nu se întâmplase minunea, Noica a tras concluzia că trebuie să caute el însuşi viitori discipoli. Ceea ce, desigur, nu i s-a permis, cum refuzată i-a fost şi cariera de profesor pentru care avea doctoratul dedicat lui Nae Ionescu şi talentul necesar.
Tot în ideea contracarării politicii oficiale de nivelare culturală prin desconsiderarea şi interdicţia de publicare a valorilor filozofice româneşti – apărute la vremea când România era o ţară europeană cu universităţi şi licee de nivel occidental -, s-a mai străduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcănescu. Dar opoziţia majoră la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasaţi de regim foarte în apropierea sa.
Influenţat de materialismul doctrinei oficiale şi permanent aflat în cercurile doctrinarilor comunişti (2), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit să consemneze în Jurnalul de la Păltiniş “căderea” bătrânului filosof de şcoală naeionesciană în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobănelului” şi a “arcului carpatic”. In plus, Liiceanu cel răsfăţat de ideologii comunişti (cărora le va ridica, prin Editura Humanitas statui de mucava cu acele volume în onoarea…marilor… Henry Wald… Lucia Wald, etc.), când nu l-a acuzat pe Noica de “frustrări şi orgolii regionale” (p.233), şi-a făcut vinovat meditatorul de la Păltiniş de entuziasmele pe care cărţile sale le-ar fi putut trezi în rândul “zbierătorilor de profesie” (ibidem, p. 162).
O astfel de atitudine apreciată de agenţii sovieticilor care supravegheau cultura românească permiţând doar cadrelor de nădejde (Ion Ianoşi, Liiceanu, Pleşu, etc) să beneficieze de bursele Humboldt de aprox. 2500 $/lună apare asezonată la Liiceanu cu o altă acuzaţie la fel de inimaginabilă: Aceea că “definirea unui profil spiritual naţional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naţional şi eliminarea ca străine şi impure a influenţelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia ideologului Gabriel Liiceanu care scria de monotonia materialismului dialectic “coborât doar la rang de manual şcolăresc”(op. cit., p.230), divorţul dintre valorile europene şi cele autohtone la Noica s-ar recunoaşte cu uşurinţă, la simpla citire a titlurilor volumelor publicate de ultimul reprezentant al filozofiei trăiriste.
Ca să demonstreze justeţea unei asemenea păreri, Liiceanu alcătuieşte o primă listă cu lucrările lui Noica fără specificări etnice în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz şi Kant, Povestirile după Hegel, Despărţirea de Goethe, Devenirea întru fiinţă, Trei introduceri la devenirea întru fiinţă şi Scrisorile despre logica lui Hermes. Doar acestea ar fi de cuprins în istoria filozofiei europene. Ca o mică paranteză, trebuie spus că în două decenii de când conduce cea mai mare editură din România, Liiceanu s-a abţinut de la orice tentativă de a exporta opera lui Noica. N-a mai reţinut ca europeană nici una din cărţile trecute în prima listă. In celelalte cărţi în care filozoful de la Păltiniş s-a arătat “obsedat de a defini un profil spiritual naţional” (p.230), Noica, după ce, vezi Doamne, ar fi eliminat “influenţele culturale de tip vestic”, s-ar fi expus unui “ridicol de primă instanţă”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale româneşti în argument de superioritate (p.231).
Exprimarea “discipolului” este confuză, dar din restul jurnalului cititorul a putut vedea că aşa zisa “neîmplinire” a celorlalţi serveşte ca fundal pentru imaginea exagerat de pozitivă despre sine a lui Liiceanu, fapt imediat sesizat de un fost student al lui Lucian Blaga: “Mi se pare un tupeu ciocoiesc (…) să te instaleşi la Păltiniş, să te lauzi că ştii nemţeşte şi greceşte, dar să ignori total, chiar să-ţi baţi joc de cei care, născuţi sub acel munte, ştiind nemţeşte, greceşte, au tradus pe Hegel, pe Platon, au scris filozofie şi au murit întru filozofie”. I.D.Sârbu nu-i menţionează pe marginalizaţii la care i-a fost gândul: D.D. Roşca, traducătorul lui Hegel şi Stefan Bezdechi, eminentul elenist care a tradus întrega operă platonică, pusă la index de cerberii păzitori ai materialismului dialectic. Acestora doi l-am adăuga pe Gheorghe Muşu (1913-1987), fost profesor de greacă şi latină la Seminarul Teologic din Bucureşti, băgat în puşcărie de Securitatea înfiinţată de Ana Pauker în 1948, autor al volumurilor: Din mitologia tracilor (1982), Lumini din depărtări (1981, 1995), Zei, eroi, personaje. Oedip, Zamolxis, manuscris din 1957 publicat în 1971.
In termenii viziunii lui Blaga din 1940 -care prevedea izbânda occidentală a spirtualtăţii româneşti, fără să-i aibe neapărat în minte pe Mircea Eliade, Vintilă Horia, Cioran sau Horia Stamatu -, s-ar cuveni aici de subliniat reuşita culturală de nivel european a unor foşti deţinuţi politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Paleologu, I.D.Sârbu şi Gheorghe Muşu, în calitatea lor de (câţiva) reprezentanţi ai gândirii româneşti din vremea terorii ideologice comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale – pe care sconta echipa lui Leonte Răutu după eliberarea din închisori a celor care au supravieţuit regimului de exterminare care făcuse două sute de mii (200 000) de victime în rândul celor 2 milioane de români întemniţaţi -, este doar o vorbă în vânt, repetată până la saţietate de cripto-comuniştii Pleşu, Patapevici si Liiceanu.
Aşadar, din cele două direcţii ale creativităţii lui Noica, prima s-ar găsi pe linia viziunii “sistemice” şi a unei hermeneutici personale, “după anii de monotonie mentală aduşi de un materialism dialectic şi istoric coborât doar la rang de manual şcolăresc” (p.230). A doua ar rezulta din “obsesia” că nu numai Heidegger poate lumina o problemă cu câte un cuvânt grec, că şi limba românească poartă în sine latenţe filozofice, favorizând unele teme de meditaţie, ca aceea a precarităţii, din modulaţia verbului a fi. Mircea Vulcănescu arătase încă din 1944 cum “un cuvânt, aşa cum creşte pe solul viu al limbii”, ascunde o problemă majoră şi poate deschide către un sistem filozofic (apud. Noica, p.91).
Sentimentul românesc al fiinţei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut să o vadă în franceză prin librăriile vestice (Jurnalul de la Păltiniş, p.61), este catalogată de ideologul Liiceanu exact în maniera în care gândeau şi acţionau cei care dirijau din umbră exporturile de valori culturale româneşti. Adică o desconsideră la grămadă împreună cu Rostirea filozofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească şi Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975).
O catalogare echivocă o are meditaţia noiciană asupra “maladiilor spiritului”. Ion Ianoşi, cândva cocoţat în cele mai înalte funcţii în ierarhia “culturală” PCR, inventează apăsarea unui comunism naţionalist care l-ar fi făcut pe Noica să ascundă titlul Şase maladii ale spiritului contemporan “în subtitlul cărţii intitulate la apariţie Spiritul românesc în cumpătul vremii (Bucureşti, Ed. Univers, 1978)”. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica plasându-l în consens cu părerea fostului propagandist, că subtitlul redă mai bine conţinutul lucrării, iar între cărţile “ne-europene” luându-se după titlu.
Unii ar spune că dubla poziţionare a aceleiaşi cărţi între cele de lăudat şi cele de blamat ar fi un indiciu al şubrezeniei eşafodajului teoretic intitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvată: idiomatic şi universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş,1983, p.230). Acestora le-am oferi şi un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public pentru regionalismul lor îngust apare şi cartea despre Eminescu din 1975, catalogată totodată drept scriere europeană.
Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede cu prisosinţă din cuprinderea în lista neagră (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin după ce lucrarea despre Eminescu îi păruse (cu câteva luni mai înainte) că a fost scrisă de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european şi universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase că meditatorul său, prin Eminescu sau omul deplin al culturii româneşti ar fi oferit “un model de universalitate şi de meditaţie în absolut” (p.138).
Dificultăţile lui Liiceanu de a urmări spusele profesorului Noica oferit gratis de către oficialităţile comuniste(3) apar din redarea explicaţiilor lui C-tin Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolişul căreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii şi limbii româneşti a lui Eminescu. O astfel de lămurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagră a lucrărilor ne-europene publicate de Noica. “Românescul nu se rezolvă numai în balcanism şi degringoladă parlamentară. Există momente ale seriozităţii peste care nu poţi trece aşa uşor”, notează Liiceanu că ar fi auzit de la Noica.
Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus să cerceteze “firea” culturii româneşti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despărţiseră încă apele şi un Creangă putea fi popular şi clasic în acelaşi timp. Mai ales că sesizase cum mai vine pe la noi cîte un străin “să ne spună că e miraculos cum am reuşit să împăcăm noul cu vechiul, cum am reuşit să păstrăm tradiţiile folclorice, sau tradiţiile pur şi simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Aşadar din opoziţia Caragiale – Eminescu filosoful de la Păltiniş a ajuns la Sentimentul românesc al fiinţei şi la Maladiile spiritului, una pusă de Liiceanu pe lista neagră, cealaltă indistinct pe amândouă după titlu sau subtitlu.
Pe o listă neagră trebuie să se fi aflat şi hermeneutica operei sadoveniene propusă de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditaţii în puşcărie în marginea cărţilor ce se găseau înainte de graţiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea către sine a lui Sadoveanu a apărut în 1978. Marian Popa se căzneşte s-o “desfiinţeze” scriind de pe poziţii patriotarde că ar fi o “exegeză masonică”. O difuză ostilitate de sorginte ideologică se întrevede şi într-un articol prin care tânărul Ion Papuc semnala tangenţial (O teoria a libertăţii azi, 1991, p.125) apariţia eruditului eseu despre Creanga de aur.
Pentru a nu trezi “orgolii regionale”, Liiceanu se fereşte în acest caz chiar şi de menţionarea titlului cărţii lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercalează în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze româneşti, în care toţi filozofii s-ar fi “ratat”, cu specială exemplificare în cazul a doi “rataţi”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu.
Dacă nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Băncilă observa pe bună dreptate în 1938 că din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintă o reuşită extraordinară (V. Băncilă: “mai rar autor care să se împlinească atât de sigur, de armonios şi de complet”), gogomănia n-ar fi fost atât de evidentă. Fiindcă Alexandru Paleologu a avut neşansa de a publica într-un regim de teroare ideologică, impediment “ocolit” de el prin formulări subversive, cum au procedat şi alţii, chiar şi Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar.
Critica lui Liiceanu privitoare la lucrările lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231), auto-apreciată ca purtătoare a “germenului exemplarităţii” (9 oct. 1980), este “imortalizată” alături de citatele inregistrate din spusele lui Noica. La tipărirea Jurnalului de la Păltiniş Noica nu a fost atât de şocat de neroziile înşirate de “discipol” în legărură cu cele două direcţii pe care s-ar înscrie cărţile sale, pe cât a fost de terifiat când şi-a recunoscut cuvintele identic reproduse fără ştirea sa de cel care-i stătuse în prejmă ani în şir.
Or, valoarea cărţii semnată de Liiceanu se cam reduce la spusele lui Noica, deşi Jurnalul de la Păltiniş a tot fost prezentat din acea unică perspectivă din care să apară diferenţa dintre restul lumii şi “discipolii” filozofului retras într-o cameră de vreo 8mp dintr-o vilă de la Păltiniş. In cripto-comunismul de după 1990 criticarea lui Constantin Noica a luat înfăţişări de factură mai hotărât denigratoare. Lucrul s-a petrecut chiar în nişte cărţi de la Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puşcării a spiritualităţii româneşti.
La Saloanele Liviu Rebreanu organizate la Bistriţa în decembrie 1988, Pleşu nu vorbeşte despre romanele lui Liviu Rebreanu. El se autoprezintă ca “discipol” al lui Noica (1909-1987) şi ţine o conferinţă despre ce l-ar fi învăţat Noica după ce l-a frecventat vreo două decenii pe filozoful marginalizat la Păltiniş. Meditatorul oferit gratuit îi apare lui Pleşu ca un ins care a tot vrut să-i dea lecţii practice, să-i arate cum se scrie filozofie (v.conferinţa intitulată Ce am învăţat de la C-tin Noica, în rev. “Cadran” din Bistriţa, 16 nov. 1990, p.3; cuprinsă în vol. Limba Păsărilor, 1994, p.211). Deformările “discipolului” Pleşu pot fi si mai drastice. Viaţa lui Noica rodită în cărţile sale ca tot atâtea nestemate ale gândirii filozofice româneşti, o găsim catalogată de «angelolog» drept “provizorat” (ibid., p.202).
In vremea când trăia Noica, mai precis pe cînd se făcea o masivă reclamă Jurnalului de la Păltiniş, prin Monica Lovinescu la Radio “Europa Liberă” şi prin “International Journal of Rumanian Studies” (1984-1986, vol.IV, p.15-21) scos de Sorin Alexandrescu la Amsterdam, Pleşu a scris: Entre philosophie et la sagesse: notes sur Constantin Noica . Aici s-a preocupat în exclusivitate de “persoana” lui Noica, ferindu-se a-l aşeza pe filozoful de la Păltiniş între înţelepţii în jurul cărora se ţese de la sine o legendă, refuzându-i chiar si locul “în fruntea cortegiului” său de opere (Limba păsărilor, 1994, p.195). Se pare că, prin mărturiile “îngerilor” săi păzitori, atenţia celor interesaţi de Noica trebuia cu orice preţ abătută de la gândirea acestuia.
Pe când Alexandru Paleologu, Noica şi Gheorghe Muşu (împreună cu o mulţime de alţi intelectuali) erau după gratii, în Anglia Zevedei Barbu publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea ateniană din vremea lui Pericle. Fostul secretar de redacţie al revistei lui Blaga se preocupă în acest volum de omul cetăţii greceşti, de cadrul social, politic şi intelectual pe care omul grec îl crează. Concluzia universitarului englez de origine română merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umană ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socială, cosmică şi teologică, pe de-o parte, si împlinirea personală prin dezvoltarea potenţialităţilor individuale, pe de altă parte. O imagine diametral opusă acesteia găsim în analiza democraţiei din vremea lui Pericle propusă de universitarul argentinian de origine română, Stan M. Popescu(4) în volumul său din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos.
Pe Noica vechii greci l-au interesat din tinereţe. Întâi a luat ore de greacă (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar – ca şi Traian Herseni, Alice Voinescu, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Tot pe-atunci era preocupat şi de părintele dialecticii răstălmăcit de ideologia ocupantului. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul “eronat” în care l-a hermeneutizat pe Hegel într-un manuscris dat spre publicare(5), pe Constantin Noica l-a angajat Athanase Joja la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon.
Târziu a putut să se ocupe şi de gândirea filosofică românească, alegându-şi momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu publicase Dimensiunea românească a existenţei (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. La un sfert de secol după asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcănescu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. În marginea filosofiei vulcănesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că fostul său profesor de la Universitatea din Bucureşti “era copleşitor” (ibid.).
La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica existenţei (pe care ei o confundau cu fiinţa) nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.
De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.
Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscător al limbii latine pentru că făcuse studii teologice şi avea un doctorat în gândirea medievală. Cât priveşte gândirea filozofică românească, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană (lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte). Filosoful din Freiburg se pare că era la curent şi cu revista de filosofie scoasă de Blaga, pe care i-o ducea studentul său Walter Biemel. De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la C-tin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase şcolăreşte interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat la Cerisy la Salle. In acelaşi castel din Normandia avea să fie omagiat printr-un Simpozion internaţional şi Mircea Eliade, după ce fusese onorat la Sorbona şi la Academia Franceză.
Petre Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Constantin Noica a supravieţuit. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de vreo două decenii, de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialişti?
Note:
1. Titlul în germană (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucureşti, 1982) îi păruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reuşit. (v. D. C. Amzăr, Jurnalul Berlinez, 2006). Din Trilogia culturii (Fundaţia regală pentru literatură,1944), cuprinzând Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), în italiană s-a publicat Orizzonte e stile, în traducerea lui Mircea Popescu si Eugen Coşeriu, cu o prefaţă de A. Banfi (Ed. Minuziano, Milan, 1946). De altfel, datorită Rosei del Conte, în Italia numele lui Blaga se regăseşte în vreo cinci enciclopedii, chiar din vremea când “dispăruse” din cultura română fiind scos atât din librării, cât şi din bibliotecile publice.Walter Biemel povestea că prin Lucian Blaga din Spaţiul mioritic şi-a dat seama “ce artă populară bogată există în România şi cum nu trebuie să luăm această artă populară ca pe o artă minoră, ci ca pe o artă care exprimă sufletul şi spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprişan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artă şi adevăr, Ed. Humanitas, 2003). Despre Blaga, Constantin Noica nu a scris numai în tinereţe (Un filozof original, 1934; O filozofie a sufletului românesc, 1937; După “Trilogia culturii”, 1938) ci şi cu doi ani înainte de moarte, când voia să-l “relanseze” printr-o antologie de scrieri blagiene care să fie tradusă pentru occident: La o antologie filozofică Blaga (rev. “Steaua”, Cluj-Napoca, 1985). In 1986 rev. “Viaţa românească” din Bucureşti îi publica ultimul studiu consacrat marelui filozof scos din Academie şi dat afară din universitate în 1948: Lucian Blaga în lumina veacului XX.
2. Liiceanu împrumuta operele lui Heidegger din biblioteca lui N. Tertulian (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.216), la Ion Ianoşi a luat doctoratul, în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima dată pe Noica (op. cit., p.169) şi tot de la acesta ar fi aflat de articolele noiciene din rev. “Buna Vestire” ( v.“Observatorul Cultural”, nr. 304). Chiar Jurnalul de la Păltiniş în 1983 a fost “împins…spre lumina” tiparului de I.Ianoşi (Steinberger). Pe acest ratat al fişelor, Noica l-a numit (la publicarea cărţii pentru care a făcut puşcărie) “una din instanţele ultime ale culturii noastre de astăzi” (v. dedicaţia pe vol. Povestiri după Hegel, iulie 1980 în vol. omagial Ion Ianoşi –70 ani, 1998, p.594).
3. Asa era moda în 1966-1967: drept pedeapsă că ştiu prea multe, mai ştiutorii primeau sarcină de la Organizaţia de bază să mediteze fără plată, să-şi mai consume din timpul lor de studiu individual, să nu fie “individualişti”. In legătură cu Liiceanu şi Pleşu, fostului deţinut politic Noica i s-ar fi spus: “Căutaţi să-i sprijiniţi pe cei doi tineri” (v. Ochii şi urechile poporului –Convorbiri cu gen. N. Pleşiţă, 2001, p. 133). In schimb, un tânăr meteorolog de la Păltiniş care-l vizita prea des pe Noica este mutat cu serviciul la vreo cincisute de km. Gabriel Liiceanu notează că Noica “ceruse permisiunea de a deveni antrenor culural al celor tineri” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p 222).
4. Autor a 19 volume apărute în Europa de Vest şi în America latină, expert în psihologie şi sociologie filozofică, cu doctoratul la Viena, Stan M. Popescu(/Ovidiu Găină) a fost director al Institutului de Psihologie Industrială şi fondator al primei reviste stiinţifice din acest domeniu, revistă la care a colaborat şi Viktor Frankl (1905-1997), azi un faimos Institut în Austria.
5. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om – după o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.