“I understand now what Lance Armstrong went through for seven years and my respect for him is growing day by day.” Michael Rasmussen
Joi, 26 iulie, Michael Rasmussen, ciclistul danez în vârstă de 33 de ani, a fost concediat de echipa sa Rabobank. În momentul în care a fost eliminat din cadrul echipei, Rasmussen era primul în Turul Franţei, la o distanţă de 3 minute şi 10 secunde faţă de cel mai apropiat adversar, spaniolul Alberto Contador. Câştigase etapa 16, dominându
–şi rivalii, şi era aproape de victoria finală de la Paris. Rabobank a ales să îl elimine bazându–se pe declaraţia reporterului italian Davide Cassani (fost ciclist, fără rezultate notabile). Acesta a spus că l-a văzut pe Rasmussen în iunie, în Italia. Ciclistul danez declarase în repetate rânduri că a fost în acea perioadă în Mexic, aducând martori în favoarea sa. Sponsorul principal al echipei a decis înlăturarea rutierului, iar măsura nu a putut fi contestată. Coechipierii lui Rasmussen au protestat în faţa deciziei, Denis Menchov abandonând în cursul etapei a 17-a în semn de solidaritate. De asemenea, Michael Boogerd a fost pe punctul de a abandona după ce a avut o altercaţie cu un spectator la startul zilei cu numărul 17.
Abandonul lui Rasmussen a stârnit valuri de proteste în cadrul suporterilor, care sunt împărţiţi, unii susţinând decizia echipei Rabobank, iar alţii condamnând politica rigidă a oficialităţilor. Directorul turului, Christian Prudhomme, a făcut o declaraţie incredibilă, lipsită de profesionalism, spunând că
“Elimiarea lui Rasmussen este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în ultimii ani turului!”. Atitudinea sfidătoare a directorului turului, în faţa unui rutier care a oferit deja 17 probe sanguine pe parcursul etapelor de până acum, toate fiind negative, demonstrează că lupta împotriva dopajului a inflamat spiritele, putând duce chiar şi la acuzarea în lipsă de probe.
Mass-media din lumea întreagă l
-a atacat pe rutierul danez, lansându-se în speculaţii, care de care mai hazardate, lăudând decizia. În România, comentatorii variantei româneşti ai postului Eurosport, Radu Naum şi Radu Banciu, au salutat decizia, continuând să îşi bată joc de Rasmussen. Astfel se încheie o campanie de mai mult de 10 zile în care mass-media l-a hărţuit pe danez, acuzându-l de comportament imoral în ciuda lipsei oricăror dovezi. “Asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea” spunea astăzi Radu Naum, demonstrând încă o dată că jurnaliştii nu mai ştiu astăzi ce înseamnă profesionalism şi se bucură în cel mai ridicol mod pentru pângărirea unui om a cărui vinovăţie nu poate fi demonstrată.
Văzând comportamentul presei europene în general şi al presei sportive în special, putem înţelege perfect ura pe care oamenii încep să o aibă faţă de jurnalişti. Şi nu putem decât să ne bucurăm sincer pentru asta. E foarte bine că oamenii "înjură" presa, pentru că jurnaliştii se pare că nu au înţeles că îşi permit mult prea uşor să terfelească numele şi reputaţia unor sportivi care, spre deosebire de majoritatea celor care vorbesc despre ei, chiar fac ceva. Este uşor să stai în nişte scaune confortabile şi să îi acuzi pe ciclişti că se dopează. Însă dă dovadă de o ipocrizie împinsă la extrem. Încercaţi voi întâi să mergeţi 4000 de km în trei săptămâni şi vorbiţi după aia despre minciuni. Oamenii nu au nimic împotriva unor acuzaţii de dopaj, însă făcute cu reţinere şi pe baza unor probe coerente, punând la început prezumţia de nevinovăţie care stă la baza oricărui sistem de justiţie autentic. Nu de alta, dar există nişte drepturi ale omului peste care niciun regulament din lumea asta nu are dreptul să treacă.
Cei care fac presă se dovedesc a fi astăzi impotenţi din aproape toate punctele de vedere. Jubilaţi gândindu-vă că în aceste zile vieţile a 3 oameni (pe lângă Rasmussen, care a fost retras din tur, au fost descoperiţi dopaţi rutierii Cristian Moreni şi Alexandre Vinoukourov) au fost distruse, va bucuraţi când vedeţi durerea celorlalţi, iar asta dovedeşte doar incompetenţă. Dacă noi suntem nişte incompetenţi care nu vor rămâne pentru nimic în istorie, să râdem şi să sperăm că şi capra vecinului va muri, iată cum gândeşte ziaristul modern…
Astfel de atitudini dăunează societăţii şi nu pot fi ascunse în spatele unor glume repetate de 100 de ori şi invocând de fiecare dată principii morale pe care oricum oamenii nu dau doi bani.
Mai ales având în vedere că această campanie de denigrare se duce de obicei cu mult înainte de a apărea vreo informaţie certă despre ciclist. Lance Armstrong a fost atacat pe parcursul a 7 ani în care, cu regularitate, era testat, iar problele ieşeau negative. Ziariştii însă, ca în atâtea cazuri, nu vor să accepte realitatea. Presa răpeşte tot farmecul sportului. Ziariştii trebuie condamnaţi, nu cicliştii care se dopează. Presa şi autorităţile care nu fac decât să îşi bată joc de spectatori trebuie să sufere. Se vede de la o poştă că nu pot accepta valoarea şi că încep cu ironiile imediat ce se desprinde cineva din grupul de indivizi mediocrii care caracterizează lumea.
Îi acuzaţi pe cei bogaţi că au bani, pentru că voi nu aveţi, îi acuzaţi pe cei care au putere pentru că aţi vrea şi voi să o aveţi. La fel, toţi ziariştii sportivi condamnă sportul, pentru că nu au fost capabili în viaţa lor să meargă 100 de km pe bicicletă sau să dea cu piciorul într-o minge.
Da, e frustrant să vezi cum alţii câştigă milioane de dolari, e frustrant să vezi cum alţii reuşesc. Însă ura este inexplicabilă şi neprofesionistă. Dovedeşte un bigotism împins la extrem. Să nu ne mai mirăm atunci că astăzi oamenii înjură aproape în fiecare zi ziariştii. Asta merită aceştia, roata se întoarce, in their face, pentru că îşi permit prea uşor să atenteze la nişte mituri la nivelul cărora nu vor putea ajunge niciodată, jignesc foarte repede, fără să se gândească la consecinţe.
Ciclismul nu ar fi însemnat nimic fără Manolo Sainz, fără Lance Armstrong, fără Ulrich, fără Basso, fără Rasmussen, fără Vinoukourov, iar asta îi roade pe aceşti moralizatori trişti. Oricâte probe pozitive ar ieşi la iveală, oamenii îi vor stima în continuare pe sportivi, pentru că sunt modele. Da, poate că oamenilor le place uneori să creadă în minciuni, însă presa nu are dreptul să se erijeze în autoritate supremă. Mai mult tact, mai mult bun simţ. Sunt foarte mulţi cei care s-au plictisit de câte 5-6 ore pe zi în care tema principală este partea urâtă. Aceea nu contează, pentru că nu are să se schimbe niciodată. Nu nişte oameni care se târăsc pe munte cu 1 km pe oră doar pentru că sunt proşti fac spectacolul, ci tocmai acele curse solitare, care, orice ar avea în spate, înseamnă adevărata frumuseţe a sportului. Învinşii trebuie să tacă, să se obişnuiască cu neputinţa lor. Societatea în care învinşii ajung să dărâme învingătorii este construită eronat. Dopaţi, nedopaţi, acei oameni care înving îi fac pe spectatori să se bucure, iar a îi jigni înseamnă a îţi bate joc de fiecare dintre noi. Ziariştii nu trăiesc într-o altă lume, aşa că trebuie să ţină cont de sentimentele oamenilor. Dreptatea împinsă la extrem nu este decât o caricatură. A spune că distrugerea carierei unui om este cea mai frumoasă zi din viaţa cuiva (comentariu făcut de Radu Naum în timpul etapei a 17 din Le Tour), înseamnă că oamenii care gândesc aşa au vieţi foarte triste. Vă gândiţi foarte mult la ce fac alţii în loc să vă gândiţi la ce aţi putea face voi, iar presa se duce în jos din cauza unor astfel de atitudini. Gândiţi pentru voi, trăiţi pentru voi, nu mai reproduceţi mecanic, nu mai aruncaţi cu noroi gratuit.
Ura de care dau dovadă în comentarii oamenii de presă este de neînţeles. Nu a fost obligat nimeni să se dopeze, nimeni nu a minţit. Ziariştii pretind că înţeleg mai mult, în spatele cortinei, însă nu fac decât să se bazeze pe speculaţii, care, într-o societate coerentă, nu au nicio valoare. E innaceptabil să îl auzim pe directorului turului spunând "Rasmussen's exit is the best thing that can happen to the Tour", când rutierul nu a greşit cu nimic. Părerile personale nu au ce căuta aici, societatea poate merge înainte doar prin profesionalism.
E trist ce se întâmplă, iar publicul sancţionează. Tirajele ziarelor scad, audienţele la fel. Iată cum răsplătesc oamenii acest aşa zis adevăr, aceşti profeţi rataţi care urlă şi strigă că ţara arde! Viaţa merge înainte şi din fericire oamenii de mass-media îşi pierd pe zi ce trece din credibilitate. Kadare se referea parcă la presă când scria: "Lasă-i, lasă
-i să vorbească, viaţa e în altă parte".
Presa trebuie să
–şi revină, să înceteze cu acuzele hazardate, pentru asta există instanţe abilitate. Nu mai este timp pentru lamentări. Până la urmă, nu îi obligă nimeni să fie acolo. Decât să le spună oamenilor să închidă televizoarele sau să nu mai citească dacă nu le convine (atitudine ridicolă din partea unui om de media, total neprofesionistă), mai bine le-ar închide ei! Ne-ar scuti de nişte inepţii repetate până la epuizare, ne-ar scuti de frustrările unor oameni incapabili să trăiască, care se bucură doar atunci când şi vieţile celorlalţi sunt distruse.
Dacă nu credeţi că aşa este, citiţi ziarele din ultima săptămână măcar, de oriunde din lume. Veţi vedea că în fiecare articol se insistă doar pe partea negativă a vieţii. Nimic pozitiv, nimic plăcut. Presa ca un câine de pază este una dintre cele mai mari inepţii spuse vreodată! Câinii de pază sunt huliţi de foartă multă lume, pentru că nu poţi iubi un acuzator perpetuu… Însă se pare că unii oameni au alergie la aprecierea celorlalţi şi adoră să se complacă în această stare de înfrângere amară, nelăsându-i nici pe cei din jurul lor să se bucure de viaţă!
Rasmussen nu trebuie să pună punct acestei lupte. Doar dacă vor primi lovitură după lovitură vor învăţa oamenii de presă că nu te joci cu insultele. Cariera unui om înseamnă mai mult decât o glumă bună, pentru tot ceea ce spunem trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Ziariştii nu au dreptul să îşi bată joc, nu sunt supraoameni.
Rasmussen nu a pierdut. El va rămâne în inimile fanilor care au iubit şi iubesc sportul. Aşa cum este el, cu bune şi cu rele. Parafrazându-l pe rutierul danez le
–am putea spune jurnaliştilor: Nu, nu a înnebunit numai directorul de la Rabobank, aţi înnebunit cu toţii!
Să pedalăm mai departe. Jurnaliştii vor dispărea în anonimatul care îi înrăieşte pe cei mai mulţi dintre ei. Însă nimeni nu va uita silueta unui om care a ajuns până la cer!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.