Încalzirea globala poate fi catalogata lejer ca fiind obsesia principala a umanitatii în mileniul trei…
Încălzirea globală poate fi catalogată lejer ca fiind obsesia principală a umanităţii în mileniul trei. Domeniul este vast, iar ramificaţiile sale sunt nebănuite. Organizaţiile ecologiste insistă pe implicaţiile în viziunea lor catastrofale pe care le are influenţa omului asupra mediului ambiental. Anual, sunt organizate zeci de conferinţe care anunţă iminentele apocalipse, datorate evident nouă. A devenit celebră exclamaţia “We didn’t listen!”, folosită de foarte mulţi dintre partizanii ideii de victimizare. Se dezvoltă din ce în ce mai pregnant o fascinaţie morbidă pentru postura învinsului, pentru postura celui care greşeşte.
În loc să abordăm problema din punct de vedere ştiinţific, ne bazăm pe simple supoziţii. Gânditorii moderni au o percepţie eronată asupra ideii de ştiinţă, folosind noţiuni categorice şi liste de referinţe interminabile în domenii care nu au nicio legătură cu rigurozitatea împinsă la extrem, ca de exemplu filosofia, sau literatura. Vorbim la nesfârşit despre un concept care nu are până la urmă nicio legătură cu viaţa reală, iar când vine vorba despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ghicim.
Conceptul de încălzire globală a fost lansat în 1988, de climatologul James Hansen. Acesta a depus o mărturie considerată cutremurătoare la acea dată în faţa comisiilor reunite ale Camerei Reprezentanţilor şi Senatului, conduse de senatorul Wirth de Colorado. Audierea a avut loc, aparent întâmplător, în mijlocul lunii iunie, când un val de căldură a lovit America. Din cauza temperaturilor extreme, impactul afirmaţiilor a fost foarte mare, constituind punctul de plecare al unei isterii care a cuprins în următorii ani întreaga lume.
Vorbind despre încălzirea globală în 1988, Hansen a anunţat că temperaturile vor creşte cu 0,35 grade Celsius în următorii zece ani. Testele efectuate 10 ani mai târziu, în 1998, au demonstrat că creşterea reală a fost de 0,11 grade. Aşadar, Hansen a supraestimat cu 300%, ceea ce îi afectează în mod evident credibilitatea. Este, dacă vreţi, ca şi cum v-aţi urca într-un avion, iar zborul care trebuia să dureze 9 ore ar dura de fapt 3.
De fapt, însuşi James Hansen a afirmat, în octombrie 1998, în lucrarea “Schimbările climatului în era industrială” din cadrul Dezbaterilor Academiei Naţionale de Ştiinţe 95, că trebuie să privim predicţiile cu scepticism: “Forţele care cauzează schimbarea climei pe termen lung nu sunt cunoscute cu suficientă acurateţe pentru a defini viitoarele schimbări ale climei”. Iar cuvintele iniţiatorului ideii de încălzire globală sunt completate de constatările IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), din lucrarea “Schimbarea climei 2001: Baza ştiinţifică”: “În cercetarea şi modelele de climat, ar trebui să recunoaştem că avem de-a face cu un sistem haotic, nonliniar şi prin urmare predicţiile pe termen lung asupra climei nu sunt posibile”.
Şi totuşi, în ciuda acestor afirmaţii, ecologiştii vorbesc despre pericolele încălzirii globale ca şi cum ar fi o certitudine. Frica este inoculată, avem impresia că trăim într-o lume scăpată de sub control, când de fapt viaţa noastră este astăzi infinit mai bună decât în urmă cu 50 de ani. În ultimul secol, speranţa de viaţă a crescut cu 50%, iar statele occidentale le oferă cetăţenilor siguranţă, sănătate şi confort la un nivel aproape incredibil, fără precedent în istoria umanităţii. Şi totuşi, oamenii se tem, oamenii cred că lumea se apropie de final, fiecare predicţie sumbră este întâmpinată cu o mimică gravă şi cu o totală lipsă de iniţiativă. Americanii consideră că criminalitatea este într-o continuă creştere, cu toate că studiile arată că procentul crimelor în SUA este la fel de scăzut ca la începutul anilor 70. Să cercetăm, să verificăm, să ne arătăm sceptici atunci când vine vorba de viaţa noastră. Nimeni nu trebuie să contrazică evidenţa, chiar dacă mulţi dintre noi am vrea să fie altfel.
Încălzirea globală este teoria conform căreia creşterea nivelului de dioxid de carbon şi de alte gaze este cauza unei creşteri a temperaturii medii a atmosferei terestre, din cauza aşa-numitului “efect de seră”. Iată afirmaţia pe care, deşi nu o cunosc în amănunt, o sprijină foarte mulţi oameni astăzi. Este îndeajuns să întrebi în jurul tău şi vei descoperi că mai bine de 95% dintre oameni (conform unui studiu realizat recent în America) cred cu tărie în încălzirea globală.
Şi totuşi, numerele şi procentele reale nu sunt aproape deloc cunoscute şi, mai important, ele se dovedesc a nu fi deloc spectaculoase. Este îndeajuns să priveşte câteva date pentru a înţelege că gravitatea acestui presupus fenomen este mult exagerată.
Dioxidul de carbon este un gaz care intră în componenţa atmosferei. Cu toate că ecologiştii anunţă o creştere dramatică a acestui gaz în ultimii 100 de ani, datele arată că ea este infimă. Astfel, dioxidul de carbon a crescut de la 316 unităţi la milion la 376 unităţi la milion. Practic, creşterea totală este de 60 de unităţi la milion.
Pentru a înţelege mai bine acest raport, putem folosi pentru atmosferă modelul unui teren de fotbal. Să ne imaginăm atmosfera Pământului ca un teren de fotbal. Din cei 100 de metri care constituie lungimea acestuia, 70 de metri înseamnă nitrogen. Apoi, încă 20 de metri înseamnă oxigen. Rămân 10 metri, care sunt ocupaţi aproape în totalitate de argon. În urma adăugării argonului, rămân 7 centimetri pentru celelalte gaze componente ale atmosferei. Şi iată cum ajungem la dioxidul de carbon, care ocupă, din totalul celor 100 de metri care înseamnă atmosferă, 2 centimetri. Atât, doar 2 centimetri. Iar creşterea “dramatică” a dioxidului de carbon în ultima sută de ani înseamnă 0,7 centimetri, mai puţin decât grosimea unui pix. Desigur, este o creştere semnificativă a dioxidului de carbon în sine, însă în raport cu totalitatea gazelor din atmosferă, este neglijabilă.
Ecologiştii spun că această creştere a dioxidului de carbon se datorează activităţilor umane şi va avea efecte dramatice. Şi totuşi, dacă analizăm datele oferite de cercetători, vom descoperi informaţii valoroase care contrazic însăşi fundamentul teoriei încălzirii globale. Astfel, principala cauză a efectului de seră sunt vaporii de apă ajunşi în atmosferă. 95% din efectul de seră este cauzat de vaporii de apă şi doar 0,2-0,3% se datorează dioxidului de carbon. Deci, dioxidul de carbon creşte cu 60 de unităţi la milion, iar ponderea influenţei dioxidului de carbon în cadrul efectului de seră este de aproximativ 0,3%. O adevărată “criză”. Este clar, oraşe care au înregistrat adevărate explozii demografice în ultimii 100 de ani (edificator este cazul New York-ului, unde temperatura a crescut cu aproape 5 grade Fahrenheit în timp ce populaţia a crescut cu 6000 de procente) s-au încălzit pentru că a crescut cu 35% dioxidul de carbon, care înseamnă doar 0,0002% din atmosferă. 35% din 0,0002%. Răvăşitor! Sau, poate, cine ştie, temperatura a crescut pur şi simplu pentru că oraşele sunt mult, mult mai mari? Dar oare ce mai înseamnă efectul de insulă pentru un ecologist sigur de ”apocalipsa” pe care o va genera încălzirea globală…
La fel cum ecologiştii au considerat în 2002 că desprinderea din calota glaciară Ross a unui aisberg lat de 6 kilometri şi lung de 64 kilometri este o dovadă certă a încălzirii globale. Ştim, e convenabil să dai vina pe încălzirea globală, desigur, mult mai convenabil decât să ştii că în Antarctica, în fapt un imens dom de gheaţă, există vânturile catabatice, sau gravitaţionale, care bat dinspre interiorul continentului, unde aerul este mai rece, spre coastă, atingând viteze de 100-130 km/h şi care pot eroda în timp chiar şi cea mai groasă gheaţă, cauzând fisuri.
Dar evident, ecologiştii nu ţin cont de evidenţă. La fel cum părerile unor reputaţi oameni de ştiinţă sunt luate în derâdere. Iată ce au spus despre topirea gheţarilor şi despre presupusa încălzire a Antarcticii, cei care se ocupă cu studierea lor:
Doran, P.T. Priscu, J.C., Lyons, W.B., Walsh, J.E., Fountain, A.G., McKnight, D.M., Moorhead, D.L., Virginia, R.A., Wall, D.H., Clow, G.D., Fritsen, C.H., McKay, C.P. şi Parsons, A.N. 2002, “Clima Antarcticii se răceşte. Răspunsul ecosistemului terestru”, Nature, 415, 517-20: “Din 1986 până în 2000 văile din centrul Antarcticii s-au răcit cu 0,7 grade Celsius, iar ecosistemul a fost grav afectat din cauza frigului.”
Comiso, J.C., 2000, “Variaţii şi tendinţe în temperaturile de la suprafaţa Antarcticii, după măsurători in situ şi ale sateliţilor cu infraroşu”, Journal of Climate 13, 1647-96: “Atât datele provenite de la sateliţi, cât şi cele de la sol arată o răcire uşoară în ultimii 20 de ani.”
Joughin, I., şi Tulaczyk, S., 2002, “Echilibrul masei şuvoaielor de gheaţă Ross, din vestul Antarcticii”, Science 295, 467-480: “Măsurătorile radarelor cu baleiaj lateral arată că masa de gheaţă din vestul Antarcticii a crescut cu 26,8 gigatone/an. E opusul tendiinţei de topire din ultimii 6000 de ani.”
Liu, J., Curry, J.A., şi Martinson, D.G., 2004, “Interpretarea variabilităţii recente a banchizei din Antarctica”, Geophysical Research Letters 31, 10.1029/2003 GLO18732: “Cantitatea de gheaţă din Antarctica a crescut începând din 1979.”
Vyas, N.K., Dash, M.K., Bhandari, S.M., Khare, N., Mitra, A. şi Pandley, P.C., 2003, “Despre tendinţele de extindere ale banchizei din regiunea antarctică, pe baza observaţiilor OCEANSAT – 1 MSMR”, International Journal of Remote Sensing 24, 2277-87: “Tendinţa de creştere a cantităţii de gheaţă s-ar putea accelera.”
Parkinson, C.L., 2002, “Tendinţe în durata sezonului banchizelor din sudul oceanului, 1979-99”, Annals of Glaciology 34, 435-40: “Cea mai mare parte a Antarcticii are parte de un sezon al banchizei mai lung, care durează cu 21 de zile mai mult decât în 1979.”
Dar oare mai contează datele pentru cei care sunt siguri de concluziile lor? Pentru a ne impresiona, ecologiştii folosesc cataclismele naturale, atribuindu-le evident, încălzirii globale. Chiar şi frigurile extreme înregistrate în diferite zone geografice sunt considerate consecinţe ale încălzirii globale. Din păcate nimeni nu ne spune că în absenţa fenomenului natural de încălzire globală, ar trebui să facem faţă unei noi glaciaţiuni. Şi totuşi, deşi ecologiştii afirmă că frecvenţa uraganelor în SUA a crescut, putem observa că datele contrazic această ipoteză. Între 1991 şi 2000, numărul uraganelor a fost de 14, cu unul mai puţin decât între 1981 şi 1990. Şi totuşi, unde este “creşterea dramatică”?
Analiza eronată, lipsa perspectivelor, iată problemele principale ale ecologiştilor. Foarte multe organizaţii au pretins că intensificarea El Nino se datorează acţiunii omului, însă niciun ecologist nu a spus că El Nino este un pattern meteo global care apare aproximativ la o frecvenţă de 4 ani (a apărut în ultimul secol de 23 de ori) şi care există de mii de ani. Iar în evaluarea pagubelor, ecologiştii demonstrează încă o dată o lipsă de viziune, pentru că în 1998 de pildă, conform cercetătorilor americani, El Nino s-a dovedit a fi profitabil. Stanley A. Changnon, comentează această situaţie paradoxală în articolul “Impactul uraganului El Nino din 1997-1998 asupra Statelor Unite”, apărut în Bulletin of the American Meteorological Society 80, nr. 9: “Beneficiul economic net a fost, în mod surprinzător, pozitiv […] pierderile directe la nivel naţional au fost de patru miliarde, iar câştigul de aproximativ nouăsprezece miliarde.”
Ecologiştilor însă nu le pasă de oameni, aşa că pentru ei universul este foarte îngust. Contează doar presupusele consecinţe asupra mediului, contează doar ideile complexe şi teoriile sterile. Iată de ce, în urma unui articol aparţinând unei campanii ecologiste, publicat în The New Yorker, în care se scria că electricitatea cauzează cancer, s-au cheluit sume imense pentru a demonstra publicului că de fapt este inofensivă. Conform unui articol semnat de Park în Voodoo Sciene, folosind Estimarea Comisiei Ştiinţifice de la Casa Albă, s-au cheluit aproximativ 25 de miliarde de dolari pentru a demonta aceste idei. 25 de miliarde de dolari înseamnă mai mult decât PIB-ul celor mai sărace 50 de ţări din lume, la un loc. Şi totul pentru că anumiţi ecologişti vorbesc înainte de a avea o confirmare ştiinţifică. Mai mult de jumătate din populaţia Globului trăieşte cu doar 2 dolari pe zi, iar ecologiştii, care beneficiază de apartamente de lux, de case de vacanţă şi de milioane de dolari, vorbesc despre conservarea mediului şi despre aspectul rustic atât de căutat. Încercaţi să-i explicaţi unui om care moare de foame că nu trebuie să taie copacul pentru că pădurea ecuatorială (care îi apare lui nesfârşită) va suferi, sau încercaţi să-i explicaţi că nu-şi poate găsi un loc de muncă pentru că industria nu are ce căuta în aceste zone, care “trebuie” să-şi păstreze farmecul local. Încercaţi să-i explicaţi unui om că el trebuie să moară de foame pentru ca lumea să nu dispară din cauza unei creşteri de 35% a gazului care înseamnă 0,0002% din atmosferă. Sau, poate, ar trebui să ascultăm cuvintele lui Reid Bryson, profesor emerit şi fondatorul Departamentului pentru Ştiinţa Oceanului şi Atmosferei: “Înainte de a spune ceva, lăsaţi-mă să vă expun un fapt. În primii 10 metri ai atmosferei, cât din energia eliberată de pământ, care se prespune că este afectată de dioxidul de carbon, este absorbită de vaporii de apă? În primii 10 metri, 80%. Şi cât din această energie este absorbită de dioxidul de carbon? 0,08%. De 1000 de ori mai puţin decât vaporii de apă. Aşa că te poţi duce afară să scuipi şi vei avea acelaşi efect ca şi dublarea dioxidului de carbon”.
Ecologiştii continuă să creadă că au dreptul de a influenţa lumea. Organizaţiile pretind că ele cunosc metodele cele mai bune şi că trebuie să acceptăm deciziile lor dacă vrem ca lumea să supravieţuiască. Şi totuşi, istoria îi contrazice pe ecologişti. Deşi pretind că pot controla natura şi că ştiu care sunt demersurile pe care trebuie să le facă, ei au eşuat lamentabil când au avut ocazia de a o face. Parcul Yellowstone a fost creat în 1872, fiind primul areal protejat din lume. În 1903, a fost creat Serviciul Parcului, pentru a proteja parcul şi pentru a îl păstra în stare iniţială.
Şi totuşi, nimic nu a funcţionat cum trebuie. La început, cei care controlau parcul au crezut eronat că elanii erau pe cale de dispariţie. Aşa că au otrăvit toţi lupii din parc, eliminând astfel prădătorii. De asemenea, le-au interzis indienilor să vâneze. Urmarea a fost o explozie a numărului de elani, care a dus la dispariţia multor specii de copaci. Elanii au mâncat copacii folosiţi de castori pentru baraje, aşa că au dispărut şi castorii. Fără castori, pajiştile s-au uscat, au dispărut vidrele şi păstrăvii, iar eroziunea solului a devenit tot mai frecventă.
În 1920, rangerii au început să împuşte elani cu miile, însă a fost inutil, vechile plante nu s-au întors. De asemenea, s-a înţeles rolul de control exercitat de indieni, care, în ciuda iluziei “pământului neatins de mâna omului” şi a presupusei armonii care domnea în trecut, exercitaseră o influenţă imensă asupra mediului, ucigând animale, arzând câmpiile, modificând pădurile şi chiar contribuind la dispariţia anumitor specii. Dar, era prea târziu.
Încercând să repare greşelile, administraţia parcului a luat alte măsuri haotice. Urşii grizzly au fost protejaţi, iar mai apoi ucişi, lupii au fost ucişi iar mai apoi reintroduşi. În anii 60 s-au luat măsuri pentru prevenirea incendiilor. Când au înţeles efectele benefice ale focului, au schimbat politica, ceea ce a dus la arderea violentă a mii de pogoane, sterilizând pământul şi împiedicând creşterea pădurilor. În 1970, au fost introduşi păstrăvii curcubeu, care au eliminat în scurt timp speciile locale. Iar lista de măsuri absurde continuă la nesfârşit, demonstrând că omul, în ciuda dorinţelor sale, nu poate controla natura, nu o poate menţine într-un status quo.
Nu este nicio problemă în a spune nu ştiu, ba chiar este în multe situaţii cea mai bună soluţie. Dacă acceptăm că nu ştim, vom învăţa să fim mai liniştiţi, vom învăţa să nu mai acţionăm pe baza unor prejudecăţi. Nu datele trebuie să se muleze după părerile noastre, ci noi trebuie să ne construim părerile pe baza datelor. Istoria ne arată că toate măsurile luate fără a experimenta în prealabil s-au soldat cu eşecuri răsunătoare.
Un bun exemplu în acest sens este interzicerea clorofluorocarbonului, gaz folosit ca agent frigorific. Ecologiştii au pretextat distrugerea stratului de ozon, însă de fapt singura consecinţă a fost eliminarea răcitoarelor ieftine, care a afectat populaţia din Lumea a Treia, făcând mâncarea să se strice mai repede şi ducând la o creştere alarmantă a fatalităţilor datorate intoxicaţiilor alimentare.
O altă catastrofă provocată de ecologişti a fost interzicerea DDT-ului. În anii 80, DDT-ul era considerat ca fiind cancerigen deşi s-a demonstrat că putea fi şi înghiţit fără probleme (Hayes, 1969). În ciuda raportului Comitetului Sweeney din 25 aprilie 1972, care preciza că “DDT-ul nu este un agent cancerigen pentru om”, substanţa a fost interzisă. După aceea, agricultorii au trebuit să lucreze cu parathion, un pesticid mult mai toxic, care a provocat peste 100 de morţi în primele luni de folosire, pentru că oamenii nu erau obişnuiţi să lucreze cu ceva cu adevărat toxic.
Şi totuşi, DDT-ul era cel mai eficient mijloc de combatere al ţânţarilor, iar consecinţele interzicerii lui au fost catastrofale. În 1970, înainte de interzicerea DDT-ului, malaria, afecţiune provocată de ţânţari, era o boală neglijabilă, producând 50.000 de victime anual, în toată lumea. După ce a fost interzis DDT-ul, două milioane de oameni au murit anual de malarie, ridicând suma totală la mai mult de 60 de milioane de victime până în prezent. Dacă facem un mic calcul, vom descoperi că interzicerea DDT-ului a omorât mai mulţi oameni decât Hitler. Iar ecologiştii o numesc o simplă eroare de laborator.
Multe astfel de erori au fost trecute cu vederea de-a lungul timpului. Iar demonizarea societăţii capitaliste este făcută în mod evident părtinitor. Oamenii au fost acuzaţi că au construit prea mult şi tasează solul, oamenii au fost acuzaţi că eliberează în atmosferă prea mult metan. Şi totuşi, câţi ecologişti ştiu că greutatea totală a termitelor este de 1000 de ori mai mare decât greutatea totală a tuturor oamenilor? Sau câţi ecologişti ştiu că termitele produc mult mai mult metan decât industria ”demonizată”?
Şi cu toate că aceste carenţe sunt evidente în teoriile ecologiştilor, ei continuă să pretindă că deţin soluţiile. Dar, dacă ne uităm atent şi analizăm propunerile lor, vom descoperi o risipă inutilă de resurse şi de timp. Tratatul de la Kyoto, din 1998, care prevede reducerea emisiilor de dioxid de carbon, nu înseamnă de fapt nimic, pentru că efectele aceste reduceri vor fi aproape insesizabile. Astfel, conform revistei Nature 22, numărul din octombrie 2003, semnarea tratatului de către Rusia va duce la reducerea temperaturii cu 0,02 grade Celsius până în 2050. Modelele construite de IPCC, estimează o scădere mai accentuată, cu toate astea ea nu depăşeşte în nicio situaţie 0,15 grade Celsius.
Amory Lovins, cercetătoarea pe afirmaţiile căreia se bazează teoria energiilor alternative, a prognosticat că în anul 2000, 35% din energia Statelor Unite va fi produsă de surse alternative. Cu toate acestea, în 2000, doar 6% din energie provenea de la surse alternative. Acum ecologiştii militează intens pentru energia alternativă, aducând argumente peste argumente în favoarea energiei solare.
Un calcul simplu arată că, pentru a susţine 35% din totalul energiei prin panouri solare, SUA ar avea nevoie de 30.000 de kilometrii pătraţi de panouri. Adică ar putea să construiască panouri pe toată suprafaţa statului Massachusetts. În opinia ecologiştilor, asta ar putea fi o opţiune viabilă.
Dar cel mai mare argument al partizanilor ideii de încălzire globală este presupusa schimbare dramatică a climatului. Deşi nu se bazează pe date certe, ecologiştii afirmă că s-a schimbat foarte mult clima pământului. Fără să ţină cont de condiţiile locale specifice fiecărui areal, fără să ţină cont de efectul de insulă cauzat de creşterea oraşelor, fără să ţină cont de ciclurile naturale şi mai ales fără să ţină cont de cea mai evidentă cauză, căldura provenită de la soare, ecologiştii afirmă că influenţa omului este factorul principal care determină efectul de seră şi implicit, încălzirea globală.
Şi totuşi, datele îi contrazic ca în atâtea alte cazuri. Vorbim de 200 de ani despre epuizarea resurselor şi totuşi resursele nici măcar nu sunt aproape de a se epuiza, vorbim despre creşterea dramatică a temperaturilor şi totuşi, dacă privim câteva grafice, vom descoperi că temperatura a variat în parametrii normali în ultima sută de ani.
În România, oamenii sunt convinşi că s-a schimbat clima, din cauza încălzirii globale evident. Oamenii spun că iernile nu mai sunt ca altădată, că verile sunt prea călduroase şi că temperatura medie a crescut dramatic. Şi totuşi, dacă ne uităm pe câteva grafice, vom descoperi că aceste creşteri, acolo unde există, sunt minuscule. Ba, mai mult, vom descoperi că ele se înscriu într-un pattern normal al variaţiilor de temperatură. Staţiile de măsurare a temperaturii înseamnă o evidenţă pe care ecologiştii, în cursa lor pentru senzaţional, nu ar trebui să o ignore.
Adevăratele măsurători se fac însă în atmosferă, cu ajutorul sateliţilor meteorologici, pentru că doar acolo poate fi observată o eventuală încălzire datorată efectului de seră. Iar datele de acolo sunt şi mai concludente, arătând o încălzire infimă, datorată intrării într-un nou ciclu termic. Însă ecologiştii continuă să afirme că încălzirea globală este fenomenul cel mai important. Ni se spune că singurele măsurători care contează sunt cele din Antartica, pentru că deasupra acelei regiuni este gaura din stratul de ozon.
O simplă cercetare a datelor este îndeajuns pentru a descoperi că realitatea îi contrazice în mod evident. Punta Arenas este oraşul cel mai apropiat de Antarctica din lume, iar datele colectate aici sunt grăitoare. Priviţi, aceasta este faimoasa încălzire globală…
Bibliografie:
Graficele se bazează pe datele GISS şi au fost preluate de pe site-ul www.giss.nasa.gov/data/update/gistemp/stationdata/.
Datele despre fenomenele extreme din SUA au fost obţinute de pe United States Historical Climatology Network (USHCN), www.nhc.noaa.gov/pastdec.shtml
Cărţi şi articole:
Crichton, Michael, “State of Fear”, Harper Collins, New York, 2004
Lean, Judith şi Rind, David, “Evoluţia climatului în funcţie de schimbarea radiaţiilor solare”, Journal of Climate 11, decembrie 1998, 3069-94
IPCC, “Schimbarea climatului 2001: Baza ştiinţifică”, Comisia interguvernamentală pentru schimbarea climatului, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
Thompson, D. W. J. şi Solomon, S., “Interpretarea schimbărilor recente de climat din Emisfera Sudică”, Science 296, 2002, 895-99
Lomborg, Bjorn, “The Skeptical Environmentalist”, Cambridge University Press, Cambridge, 2002.
Pritchard, James A., “Preserving Yellowstone’s Natural Condition: Science and the Perception of Nature”, University of Nebraska Press, Lincoln, 1999
Schullery, Paul, “Searching for Yellowstone: Ecology and Wonder in the Last Wilderness”, Houghton Mifflin, New York, 1997
Streutker, D.R., “Creşterile efectului de insulă din Houston, Texas, măsurate de sateliţi”, în Remote Sensing of the Environment, 85, 2003, 282-89
Congresul SUA, ”Raportul final al Consiliului consultativ asupra controlului meteo”, United States Congress, University of the Pacific, Hawaii, 2003
Wildavsky, Aaron, ”But is it true? A citizen’s guide to environmental health and safety issues”, Harvard University Press, Cambridge, 1995.
Park, Robert, ”Voodoo Science: The road from Foolishness to Fraud”, Oxford University Press, New York, 2000
Krech, Shepard, “The Ecological Indian. Myth and History”, Norton, New York, 1999
Huber, Peter, ”Hard Green: Saving the Environment from the Environmentalists, a Conservative Manifesto”, Basic Books, New York, 1997
Drake, Frances, “Global Warming: The Science of Climate Change”, Oxford University Press, New York, 2000
Chase, Alston, “Playing God in Yellowstone: The Destruction of America’s First National Park”, Atlantic, New York, 1986
Lindzen, Richard S., “Presa a înţeles greşit: Raportul nostru nu susţine Tratatul Kyoto”, Wall Street Journal, 11 iunie 2001
Ball, Thimothy, “Global warming: the cold hard facts?”, Canada Free Press, 5 februarie 2005
Ball, Thimothy, and Harris, Tom, “Climate Extremism: The real threat to civilization”, Canada Free Press, 20 iulie 2007
Harris, Tom “The Inconvenient truth is indeed inconvenient to alarmists”, Canada Free Press, 12 iunie 2007
Seriale de televiziune:
Penn şi Teller, Bullshit! – serial de televiziune – episod în care o tânără convinge câţiva ecologişti să militeze pentru interzicerea dihidrogenului monoxid (cunoscut şi sub denumirea de apă). Iar oamenii, auzind că această substanţă “se găseşte în lacuri şi în râuri, rămâne pe fructe şi legume după ce sunt spălate, te face să transpiri…”, semnează petiţia.
South Park, Two days before the day after tomorow – serial de televiziune, animaţie – episod în care distrugerea unui baraj construit de castori este pusă pe seama încălzirii globale, declanşând o criză generală. O ironie la adresa ecologismului extremist.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.