Fugim de munţii noştri să vizităm Parisul

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Cine nu a auzit de Roşia Montană? Dar, de fapt ce s-a auzit despre Roşia Montană? Cu siguranţă s-a auzit de controversele legate de proiectul minier şi mulţi ȋşi dau cu părerea, dar câţi au călcat ȋn acele locuri?…

Am ajuns la Roşia Montană fără să fiu câtuşi de puţin interesată de proiectul minier, ȋntrebând un profesor din Câmpeni câteva lucruri despre zonă. Era ora 14.15; se pare că am ȋntârziat. Complexul muzeal avea orarul de vizită până la ora 14.00; am stat de vorbă cu portarul – stătea rezemat de tocul uşii, cu un fir de iarbă ȋn colţul gurii şi privea nemulţumit culmea muntelui. Era prea supărat să poată spune prea multe, “am lucrat ȋn mina asta şi acum ne mută pe toţi. Eu stau aci, după dealul asta, da` acu trebuie să plecăm şi noi”. I-a telefonat ghidului, spunându-ne să-l aşteptăm. După câteva minute a apărut şi ghidul. Părea bucuros că eram al doilea grup de vizitatori din acea zi şi a fost de acord să ne ȋnsoţească. Al dolea grup deci…şi grupurile erau formate din 4-5 persoane. Nu e cam puţin având ȋn vedere că mai toţi ştim să ne dăm cu părerea când vine vorba de Roşia Montană?…

Ghidul, foarte bine documentat şi nerăbdător să-şi ȋnceapă povestea, ne face iniţial cunoscute condiţiile de vizitare ale Complexului Muzeal, facând un scurt sumar a ceea ce urma să vedem. Am ajus in faţa unei porţi metalice boltite pe frontispiciul căreia era inscripţia Alburnus Maior, numele sub care era cunoscutră mina ȋn timpul romanilor. Ne aflam ȋn faţa galeriilor romane. Am coborât ȋmpreună cu ghidul aproximativ 150 de trepte umede şi alunecoase ȋn subteran, ascultând, ȋntrebând şi uimindu-ne de ceea ce vedeam; erau galerii ȋn formă trapezoidală, care te purtau ca printr-un labirint prin tot muntele. Am ieşit după vreo 45 de minute, timp ȋn care ne-am răcorit bine de tot (erau 8-10° C ȋn mină), urmând să vizităm curtea muzeală, ȋn care erau expuse unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș, construcțiile folosite pentru separarea aurului de piatră, numite “șteampuri“, precum şi pietre funerare romane.

Am plecat de la muzeu dupa aproape două ore şi am urcat (pe un drum impecabil – sunt câteva astfel ȋn România totuşi) ȋn centrul localităţii, străbătut de case vechi, multe din ele monumente istorice. Auzisem ghidul vorbind de nişte lacuri artificiale, numite “lacuri pentru şteampuri” sau “tăuri” şi am ţinut neapărat să vad macar unul din ele. Drumul mergea până la primul lac, Tăul Brazi. Un lac foarte ȋngrijit, o curăţenie exemplară, locuri amenajate pentru turişti. Este un peisaj mirific, greu de descris şi care merită pe deplin văzut. Doar că noi nu obişnuim să apreciem ceea ce avem; vedem doar dacă undeva e mizerie, cu asta rămânem, cu dezgust şi apoi mergem să vedem Parisul. Plătim cumva să vizităm suburbiile si mizeriile Parisului? Sunt destule şi acolo, dar ne ȋntoarcem ȋncântaţi că am vazul Turnul Eiffel şi câteva săli din Luvru, fără să ne pese câtuşi de puţin de arta.