Eterna asteptare

Desesori, in discutiile purtate pe mobil, se intampla ca interlocutorul sa te intrerupa brusc, spunandu-ti: "Mai vorbim! Hai ca ma suna cineva!" Ce ascunde, oare, acest imperativ? Ce denota faptul ca suntem disperati ca nu cumva sa nu raspundem la vreun apel?

Pe de o parte, din punct de vedere semiologic, tematizarea comunicarii este caracteristica actualei etape a istoriei filosofiei. Comunicarea  reduce realul la limbaj, adica la ceea ce poate fi comunicat. Cu alte cuvinte, nu exista decat ceea ce poate fi exprimat, comunicat si semnificat. Astfel, lumea devine lumea semnificatiilor. Tocmai de aceea, animalul traieste in mediu, in timp ce omul traieste in lume, pentru ca exista limba. Aceasta inseamna ca intreaga viata a omului este nu numai strans legata de semnificatii, ci chiar imposibila fara semnificatii. Pentru "comnunicare", nu exista decat semnul – ceea "ce este", sau ceea ce putem cunoaste – totul reducandu-se la ceea ce se poate comunica sau semnifica. Probabil, imperativul "Hai ca ma suna cineva!" nu este altceva decat confirmarea – de care avem nevoie in permanenta – a faptului ca existam. Aşa o fi?

Pe de alta parte, cred ca imperativul cu pricina ascunde o tainca asteptare. De altfel, suntem in asteptare, pe tot parcursul nostru in planul terestru. Cand suntem copii, asteptam sa crestem mari. Asteptam sa mergem la scoala, asteptam sa sfarsim scoala, asteptam sa ne incadram intr-un sistem social care sa ne asigure mijloacele de subzistenta, asteptam sa iesim din acel sistem prin pensionare, iar in final asteptam disparitia noastra fizica din materialitatea lumii? Oare de ce?