Am citit recent trei volume ale domnului Adrian Botez: “Ruguri – România sub asediu”, “Cartea cruciaţilor români” şi “Basme” – şi toate trei mi-au tăiat respiraţia, de parcă tot aerul se consumase, arzând pentru cuvânt. Un scris ca o candelă veşnic nestinsă, un scris ca o fântână de lacrimi ce purifică şi înalţă, o voce ce aminteşte de Sfântul Ioan propovăduind în pustiu, un scris de român vertical… – gândeam dând filă după filă. Nu am citit uşor sau cu relaxare – nu e slova aici o apă ce curge liniştită, ci e un foc care arde – …ci am plâns, am râs, am suspinat, am tăcut adânc şi şi mai adânc am murit şi am renăscut prin cuvintele de foc ale publicisticii domnului Adrian Botez – ce este, fără doar şi poate, un condei în slujba României condamnate la moarte spirituală de timpuri nebune şi de legi bolânde, de guvernanţi Iude – care, pentru treizeci de arginţi, ar vinde, pe lângă Iisus, şi mamă, şi tată, şi morţii, şi viii, şi munţii, şi apele şi crucile din cimitire.
De ce “Ruguri-România sub asediu”? m-am întrebat. Pentru că trăim vremuri în care patria, a fi român, naţionalismulal nimănui! – simţit ca dragoste de glie şi ca identificare a fiecărui individ (ca aparţinând unui popor şi unei culturi şi ca păstrător al unei moşteniri spirituale, căci individul nu e frunză în vânt, ci e frunză pe stejar şi îşi trage seva din pământ), şi nu ca fanatism bezmetic şi fără rost sau ca ură pentru alte neamuri, sunt distruse sau transformate în noţiuni fără importanţă. Se poartă, azi, expresia “a fi al lumii”, deci…
A fi patriot înseamnă să ştii cine eşti şi cui aparţii şi asta fără a condamna identitatea altui neam. Dacă eu ştiu cine sunt şi iubesc acest pământ – nu condamn pe nimeni la moarte sau la nefiinţă prin asta… România arde ca un rug, asediată de toţi neterminaţii din afară, ce îşi dau mâna cu neterminaţii din
***
“Cartea cruciaţilor români” este lucrarea unui iniţiat. Domnul Botez este un cruciat al românismului, dar şi un fin cărturar, un cunoscător al lucrărilor marilor înaintaşi. El nu vine din neant şi dă lecţii despre credinţă, morală, filozofie, ci este un truditor al cărţilor, în care caută, săpând, adevărul, calea, înţelesul. Fiecare pagină e o treaptă spre cunoaşterea omului, a legii şi a revelaţiei lui Dumnezeu. Autorul spune despre această carte ca un drum iniţiatic prin istorie: “Urmează-ne, prin labirintul istoriei, şi vei înţelege că mintea noastră slabă ne-a stricat puterile de credinţă în scopul dumnezeiesc al LUPTEI. Vei vedea că, deja, de mii de ani, au fost, printre geniile Lumii, mult mai mulţi auto-jertfitori/MARTIRI, decât întrebători… – când a fost vorba de MISIUNEA MÂNTUIRII…Şi, la capătul Călătoriei, îţi vom arăta minunea INOROGULUI SUBLIM! “ Exact asta face autorul. Ne conduce, de-a lungul cărţii, prin labirintul istoriei şi ne face cunoştinţă cu Geniile lumii. Ni-i prezintă pe pedagogii antichităţii: Socrate, Platon, Aristotel şi viziunea acestora asupra condiţiei umane în raport cu divinitatea.
Cartea este un poem al căutării sinelui, al echilibrului interior: “Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)”
***
“Basmele” sunt ceva cu totul special. Fiecare conţine un mic diamant de înţelepciune şi sunt, în primul rând, pentru oameni mari. Croite pe tiparul arhaic al poveştii de demult – dar, cu toate astea, sunt foarte moderne prin limbajul (ce este poetic prin excelenţă) şi în stilul inconfundabil Adrian Botez, învăţătură şi subiect.
Mie mi-au plăcut toate, dar la suflet mi-au mers cel mai adânc “Măgarul cosmopolit” şi “Hans I tolerantul, zis şi Hans fără
E ca şi cum aş închina ode unui fluture albastru şi aş încerca să îl descriu, în loc să spun: “Priveşte-l!”
Deci, despre Basme: citiţi-le!
***
În publicistică, toate problemele societăţii contemporane despre religie, patrie şi neam metafizic, învăţământ şi cultură, aspecte sociale, mari probleme spirituale (naţionale şi internaţionale), nu scapă ochiului vigilent şi condeiului măreţului cavaler al românismului. Ironia fină împletită cu ironia acră-dură în care clocoteşte furia, durerea, disperarea, teama…(spre exemplificare, iată un fragment magistral, în care se vorbeşte despre libertatea prost înţeleasă şi prost “propovăduită”, ce ni s-a băgat pe gât, pentru a tembeliza generaţia tânără: „Păi, nenorociţilor – copilul poate fi declarat “liber” chiar şi să vă spânzure pe voi ori/şi pe noi! Să mitralieze tot ce vede în faţa ochilor, să incendieze oraşele ori să arunce în aer toată planeta! Voi, drăguţilor, doar nu sunteţi nici proşti, nici orbi – ci numai nişte odioşi trădători [nu doar de Neam/Patrie, ci şi, în general, de Omenire]: voi vedeţi bine că teoria voastră criminală, despre COPILUL-REGE, a dus la împuşcarea, cu revolverul/mitraliera, de către micuţii “regi” – a familii întregi, clase de elevi [n.n.: cf. cazul cutremurător, din oraşul Columbine, SUA… – prezentat, pe larg, de inimosul documentarist american Michael Moore] şi cancelarii de profesori, la terorizări ale străzilor şi oraşelor, în SUA, Canada, Franţa etc. Nu-i bai: doar n-a fost de capul lui, ci “regele”a luat exemplul terorismului de stat, care trece drept democraţie-model, în ţările respective…şi la export!”) – şi scrisul cu sânge şi cu sfâşiere de suflet, ţipăt de şoim ce se înalţă spre munţi, chiar şi cu aripile frânte, căci nu vrea să trăiască precum o târâtoare bicisnică, ci ca OM şi ROMÂN – asta simt în fiecare slovă.
Dacă s-ar stinge tot patriotismul, toată dragostea de pământul românesc din sufletul românilor – deşi aşa ceva e imposibil, deci o spun doar ca idee ipotetică – spulberate de vremi şi de lecţiile de îndobitocire ale mai marilor lumii ce ne vor pe toţi doar o turmă – „CORBI aflaţi în plină “operă” de recolonizare/neo-colonizare a ţărilor lumii. Priviţi spre învăţământ şi fondurile PHARE: Orice ban primit dinafara ţării, prin aşa-zisele “programe” – face să dispară, cu brutalitate barbară, din manualele şi din sufletele copiilor/tinerilor, câte un argument de existenţă naţională, demnă şi mândră (existenţă de undeva şi pentru ceva…înalt/sfânt!!!) – câte-un sentiment nobil şi omenesc – şi va face să ţâşnească, pe viitor, câte un butoi de lacrimi şi unul de sânge, de la fiecare român! Manualul de Istorie a României alungă aproape orice ţine de cuvântul “românesc”: toate-toate sunt în pagină – UE-ul, NATO-ul, Holocaust-ul… – mai puţin problemele naşterii, evoluţiei, mândriei, ruşinii, măreţiei şi decadenţei acelui neam amintit doar pe copertă – cel românesc…” – tu, frate Adrian Botez, prin slova ta, ai renaşte iubirea de pământul numit România, ai reînvăţa tinerii iubirea de pământ, ai da înapoi adevăruri uitate şi moşteniri de demult.
Îmi plac, îmi plac de mor şi îi consider fraţi pe cei ce stau împotriva valului, pe cei ce refuză îndobitocirea, pe cei ce îşi folosesc creierul să judece şi să gândească şi inima să simtă că nu ni le-a dat Dumnezeu ca loc de pus cloşca la clocit, ci ca să fie folosite, îşi folosesc ochii să vadă Adevărul şi Calea şi tu, frate de cuvinte şi de a fi fiu al acestui pământ şi al acestui neam, eşti un astfel de OM. Tot ceea ce doare în România şi pe români – îl doare şi pe Adrian Botez, de parcă nu e numai fiul unei mame şi al unui tată, ci e şi fiul acestui pământ.
Ne-au minţit nebunii că nimic nu contează şi că nimic nu e sfânt, ne-au vândut ciocoii ca şi pleavă-n vânt, ne-au trădat păgânii fără nicio lege, ne-au condamnat sufletul la moarte, promiţându-ne libertate, ne-au rătăcit copiii şi ne-au rarefiat miraculosul dor… şi au mai rămas puţini să strige sfâşietor: Contează tot!
Există lucruri fără preţ şi sfinte pentru care merită să mori! Fiţi verticali, căci sunteţi oameni! Ca şi râme – nu merită trăită viaţa! Nu sunteţi doar un trup de hrănit, sunteţi şi suflet şi întrupare divină! Libertatea păcatului şi omorârii moştenirii divine din OM nu e libertate, ci e himeră! Nu vă atingeţi de prunci şi nu vă atingeţi de dor! Fiind profesor, înţelege şi simte acut drama dascălului, dezbrăcat forţat de misiunea lui sacră – „Profesorii – devin, tot mai mult, o ceată de “copii săraci şi sceptici” – nişte zdrenţe umane – foarte departe de conştiinţa misiunii sfinte de îndrumători spirituali ai neamului. Tot mai departe de ideea de apostoli ai neamului” – şi, în egală măsură, simte acut şi dureros mutilarea sufletească a pruncilor: „Elevii devin, tot mai mult, cobaii unui experiment terestru extrem de periculos pentru viitorul omenirii: mancurtizarea şi îndobitocirea maselor. În perfecta continuitate a educaţiei comuniste, elevii – copii devin nişte ieniceri (combinatul de ieniceri nu mai e spaţiul închis al şcolii, doar – ci “societatea liberă şi democratică”): fără sentimente, fără apartenenţă la un neam, pământ, cultură etc. Metode: pe lângă urletul continuu al hard- rock-ului, sau perfida falsificare a ethnos-ului autentic, prin etno-pop – ei bine, manualele alternative, aiuritor de multe şi diversioniste: cele de Română şi Istorie, cel puţin, propovăduiesc pe faţă deznaţionalizarea şi imbecilizarea tineretului României”. Copiem modele din SUA unde: ”Sistemul educaţional american este la pământ, este o ruină. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intră la colegii (s.a.) recunosc că nu ştiu să scrie şi să citească corect. Douăzeci şi trei de milioane de adulţi sunt analfabeţi.”
“Oricine citeşte rândurile de mai sus, scrise de autorităţi intelectuale americane incontestabile, are dreptul să se întrebe:” De ce România, care, până la 1990 (ba chiar până la 1995-1996), nu avea nici pe departe situaţia dezastruoasă a SUA, din învăţământ – primeşte BANI şi LECŢII tocmai de la state cu sisteme de învăţământ străine, aflate în plină entropizare – de la state cu sisteme de învăţământ care nu sunt în stare să-şi rezolve propriile probleme, în ce priveşte educaţia naţiunilor lor? Aceasta să însemne, oare, lovinesciana <<sincronizare>> a României cu Occidentul – sincronizare întru decadenţă şi haos spiritual-educaţional? Banii primiţi de la forurile mondiale să aibă drept scop, oare, tocmai stricarea a ce era bun la noi în
Ţipătul lui e dur, e nemilos, e crud, dar drept şi izvorât din durerea de inimă de tată: ”…Nefericiţilor, orbilor şi nenorociţilor, opriţi-vă, înainte ca întreg Neamul acesta să vă blesteme până şi pruncii din burta nevestelor voastre, pentru răul ireparabil de a fi stins Lumina Nădejdii unui Neam/Popor întreg!!!…”
Astăzi, când se poartă, mai mult ca oricând, slugărnicia şi apartenenţa la o gaşcă, când linguşeala, milogeala şi servilismul au atins cote paroxistice, Adrian Botez nu aparţine niciunei găşti şi nu se închină în faţa nimănui decât a lui Dumnezeu. Slujitor credincios, pios, dar şi aprig îi este doar Măriei Sale Poporului Român.
Verbul lui dur, cuvântul lui inchizitorial poate părea crud, dar nu e. E doar drept şi însetat de dreptate. Nu ţipă în cuvintele lui furia, deşi aşa ar părea la o primă citire, ci plânge jelind amar durerea, durerea amară. Nu e plesnet de bici şi nici urlet de lup slova lui deşi aşa se aude, ci e lacrimă şi plâns. Nu izvorăşte cuvântul din ură şi nici din sete de răzbunare, chiar dacă e nemilos şi însetat de sânge, cum doar ura şi răzbunarea pot fi, ci teama, teama până aproape de agonie că fiinţa naţională, că sacru misterios al acestui popor poate fi distrus este izvorul cuvintelor lui nemiloase! Cum să scrii altfel decât cu cuvântul ca o sabie despre consilierul prezidenţial Cristi Preda a lui Traian Băsescu ce spune despre Eminescu: „Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect.”
Cum!? Spuneţi voi cei ce vă credeţi liberi, democraţi, şcoliţi, savanţi, deştepţi, ce respectaţi drepturile oricărei nebunii ce fierbe în sângele unui nebun, cum să scrii altfel despre cel ce a dat cu piatra în Îngerul ce ne-a dus pe noi ca neam cel mai aproape de Dumnezeu!? Să-i vorbeşti frumos!? Să faci filozofie!? Sau să-i dai cu verbul direct în dinţi – aş fi zis cap, dar nu are cap, deci rămâne dinţi – şi să-i rupi colţii de fiară turbată: “…Ştiu, de asemenea, că pe dumneata te-a “fătat” (vorba lui Miron Costin…) Románul Patapievicean, pe care, la rându-i, l-a fătat ipocrizia şi demagogia Vest-Europoidă, care zice că a venit vremea desfiinţării graniţelor, deci şi a desfiinţării naţiunilor (deci, după mintea lor, şi a Neamurilor…: ”Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului.(…) Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu mòdele”. O altă replica a domnului Botez este o pledoarie magnifică ca un poem în proză despre neamul românesc şi rolul misionar a lui Eminescu în sânul acestui neam: “NU SCHIMBAREA HAOTICĂ, DE DRAGUL SCHIMBĂRII, ÎNSEAMNĂ VIAŢĂ, CI STATORNICIREA ÎNTR-O MISIUNE SUPRA-UMANĂ, DE NEAM! FĂRĂ MITURI ÎNTEMEIETOARE ŞI OCROTITOARE, ADEVĂRATE REZERVOARE DE VLAGĂ SPIRITUALĂ – UN NEAM NU POATE SĂ EXISTE!!! Apoi: EMINESCU ESTE ÎNSUŞI POLIS-ul MITIC/ROMÂNIA-LOGOS!!! …. A avea şi a păstra, cu religiozitate, reperele moral-spirituale, este apanajul Neamurilor/State care vor însemna forţe de orientare-călăuzire pentru Orbii Betegi ai Lumii. Cum crezi că se mai ţin „de neamuri” atât de prigoniţii basarabeni şi bucovineni, musiu?! Să-ţi zic şi asta: ţinându-se, cu ambele mâini, de CELE DOUĂ COLOANE ALE STATORNICIEI, TRĂINICIEI ŞI ROSTULUI ROMÂNESC: EMINESCU şi ŞTEFAN CEL MARE!!!”
Dacă nu ştiţi cum, dacă nu puteţi fiindcă sunteţi blegi sau nu aveţi curaj, sau poate faceţi parte – asta e mai sigur! – din gaşcă şi vi se ia mălaiul de sub nas (Halal libertate de slugă credincioasă!), dacă mişcaţi în front, atunci lăsaţi-l pe domnul Adrian Botez să-i dea răspunsul lui mucea-neica-nimeni Cristi Preda căci el nu se teme şi nici nu cântă la cor: „Scutiţi-ne, cât puteţi mai degrabă, de prezenţa voastră ciumată, în fruntea acestei ţări, care nu-i făcută pentru RINOCERI, ELEFANŢI şi DINOZAURI, ci este locul INOROGULUI, este locul pentru cea mai gingaşă dintre lucrările pământului şi ale Lui Dumnezeu: făurirea Duhului generaţiilor de oameni, care vor pregăti planeta Terra, pentru re-aprinderea Candelelor Lumii, pentru evoluţia mântuitoare a Duhului Umano-Divin!
EMINESCU/INOROGUL ESTE LEGEA DE DUH A ROMÂNILOR!”
În artă au învins timpul şi, întotdeauna, soliştii! Cântăreţii la cor au fost ca valul care trece şi îl şterge următorul val. Domnule Botez, sunteţi un solist al publicisticii! Ştiu că s-a dat tonul la plecăciune în faţa oricui, ştiu că se poartă hainele de împrumut, ştiu că primim palme peste ochi, tras de urechi şi pus la colţ de către cei ce conduc vremelnic şi bicisnic lumea şi că de douăzeci de ani nu ne mai săturăm de asta. Ne spun trimişii Europei cum să plimbăm oaia cu maşina la munte – Ne învaţă transhumanţa tocmai pe noi, pe cei ce am născut din prea plin sufletesc Mioriţa!!! – ne spun ce dimensiuni să aibă capacele de la wc şi cât de lungi şi ascuţite trebuie să fie cuţitele şi noi executăm ca proştii. Adrian Botez e cavalerul templier al demnităţii româneşti şi dă o replică magistrală tuturor acelor ce ne dau lecţii şi ne reeducă: „Teoria demonizării comunismului din Est, de parcă ţările din Est ar fi împotmolit istoria în infern, iar ţările vestice ar fi descoperit PARADISUL.”
Un chirurg al slovelor ce transformă verbul în bisturiu ce taie, fără echivoc şi fără să-i tremure mâna – infecţia, cancerul, putreziciunea ce a cuprins societatea românească, în ansamblu. Nu bălăceală de doi bani, nu poliţe plătite – Acvila non capit musca! – spuneau latinii… – şi această vorbă i se potriveşte perfect – pigmeilor şi trepăduşilor, aşa-ziselor efemeride, ci atacarea directă a tuturor problemelor majore filozofice, istorice – aici ţin să menţionez că autorul scrie despre soarta şi drama aromânilor, cum nu am citit la nimeni altcineva! – morale, din educaţie şi învăţământ, politice.
Nu poartă o mască de OM, ci chiar este OM, nu mimează că face , ci chiar face.
M-am îndrăgostit mai întâi de poezie, căci simţeam în ea cum cântă îngerii şi plânge omul. Simţeam răstignirea poetului între lume şi Dumnezeu. Acum sunt cucerită de publicistică şi nu ştiu să spun ce îmi place mai mult. Este şi în una şi în alta stilul inconfundabil Adrian Botez, dar, dacă în poezie există, pe lângă durere şi revoltă – şi aripă, şi vis, şi suavitate, şi reverie, şi muzicalitate – în publicistică e mai mult cuvântul sabie. Acesta taie clar şi curăţă adânc. Nu e loc pentru nuanţe sau păreri, nu e loc pentru inefabil. Trădarea e trădare – nu ai cum să-i spui… „părere de trădare”! Mocirla e mocirlă şi distrugerea – distrugere! În eseurile sublim scrise nu e loc pentru cale de mijloc, pentru „căldicelul” despre care vorbea cu dispreţ Iisus; e doar focul cuvintelor ce arde şi în spatele scrisului – e autorul ce speră, disperat, că şi-a făcut datoria, că a luptat atât cât l-au slujit mintea, inima şi inspiraţia, pentru credinţa şi neamul său. Fiecare cuvânt e testament, fiecare cuvânt e lacrimă şi hrană pentru suflet şi în timp – când, atât eu cât şi autorul, vom fi iarbă, ele vor rămâne şi vor străluci ca mărturie că, în timpul demolatului, al datului cu piatra şi al vânzării, nu toţi am demolat, nu toţi am dat cu piatra, nu toţi am vândut. Au fost şi oameni care au stat împotriva valului şi au strigat ca Sfântul Ioan în pustiu. În fond, ca să salveze Sodoma şi Gomora, Dumnezeu a cerut un singur om drept. Lumea renaşte şi se mântuie prin câte un om născut la ceas de cumpănă şi ales de destin. Nu spun că este Adrian Botez singurul om drept şi nici că este ales – asta ştie numai Dumnezeu şi confirmă timpul – dar ştiu cu certitudine că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru acest neam şi acest pământ. În vremi în care toţi nebunii ce se cred personalităţi – un fel de caricaturi de Nero – vor să prindă o halcă cât mai mare din a fi – Nu OM, ci… „cineva”! – şi a avea! – Adrian Botez nu vrea să fie cineva, ci doar un slujitor pios al neamului său şi al lui Dumnezeu. Dacă e mult sau puţin asta, dacă e calea dreaptă sau rătăcită, dacă e bine sau rău aşa, timpul şi Dumnezeu vor hotărî… uneori şi cititorii ce rezonează perfect cu ceea ce a scris autorul.
Închei această scurtă călătorie a mea prin publicistica domnului Adrian Botez, cu sentimentul că eu am scris modest, prin comparaţie cu vibraţia şi trăirea pe care am simţit-o citind şi, la fel ca la poezie, nu îmi găsesc cuvintele de încheiere, aşa că recurg tot la un citat absolut sublim ce aduce cu un fragment din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”:
“…Mă trage de mânecă nevasta: “Ia mai taci, ia mai lasă scrisul – nu-i treaba ta! Ai copii de crescut, cine ştie ce mai păţesc, săracii!” Păi, a cui e treaba scrisului? A scriitorului! A cui e treaba Adevărului? A Lui Hristos, deci a oricărui creştin – şi, în definitiv, având în vedere că “Fi-va o turmă şi-un păstor” – a Omului. A omului – pur şi simplu. Iar dacă ai mei copii vor vedea că TATA TACE – îl vor dispreţui pentru laşitate. Sau – îi voi determina, prin tăcerile mele, să devină, şi ei, nişte şobolani, găvozdiţi prin găuri – pe când Hristos este scuipat, batjocorit, răstignit…Şi nu de “băieţii lui Moise Lupu” – nişte golani! – ci de câtumai şeful meu de Uniune: domnul profesor universitar doctor – şi mentor de generaţie(într-un cuvânt, sau în două?…) NICOLAE MANOLESCU!!!”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.