Romania pitoreasca

Tare multă dreptate avea „Luceafărul”, („Cadavrul din debaraua patibularuluilui Patapievici” – de care nu ne-am debarasat nici când am fost primiţi în UE),  când scria Doina!

Cu ani în urmă am semnat un serial de articole într-un cotidian, sub genericul „ROMÂNIA – DRUMEŢ ÎN CALEA LUPILOR”, însă atunci nu realizasem în totalitate monstruozitatea semnificaţiei acestei sintagme. Fac parte dintr-o generaţie căreia ÎI PASÃ ce se întâmplă în ţara asta, pentru că este ţara în care m-am născut şi care, credeam până nu demult că este şi ţara mea. ÎMI PASÃ şi astăzi, dar constat cu disperare că în ţara mea nu prea mai este loc pentru români.

Întregul mapamond este în fierbere. Europa modernă are problemele ei sociale: Franţa a devenit ţară asediată de urmaşii celor colonizaţi, Marea Britanie plăteşte acum „datoriile” vechiului mare imperiu, Germania  încearcă să scape de turcii şi „esticii” care au „invadat-o”. Ea, Europa ,  ne returnează „românii” (cei mai numeroşi, cam închişi la culoare), ba chiar ne promit mari sume de bani, pentru integrarea „returnaţilor”, AICI, nu la ei. Păi dacă sunt aşa de democraţi, iar „expulzaţii” aşa de paşnici şi dornici de progres dece nu-i integrează în propria bătătură? Europa este un continent liber, nu? Am arătat întregii lumi cât de toleranţi suntem cu minorităţile, i-am lăsat cu gura deschisă pe europenii de la Bruxelles, arătându-le de câtă de „democraţie” suntem capabili, ba chiar îndrăznesc să afirm că în această direcţie, în România se face discriminare pozitivă.

Îmi revin în memorie, imagini ale unor întâmplări de după război, în anii tiraniei staliniste când altă generaţie a aceloraşi „români”, cu „origine sănătoasă” – cum se spunea atunci – fuseseră înscăunaţi de „eliberatorii” sovietici în toate instituţiile statului: Miliţie, Securitatea, în partid… până şi-au dat seama că cei mai mulţi dintre ei  „… când ajung împăraţi şi pe taică-su îl spânzură”.

Rând pe rând,  în România,  transformată  în ultimele două decenii în SAT FÃRÃ CÂINI – şi-au făcut de cap neaveniţii, neisprăviţii, escrocii, jefuitorii, trădătorii de neam şi de ţară, fără ca nimeni să-i „întrebe de sănătate”. Asemenea unei „traseiste” UDMR, partidul etnic fară statut de partid, tolerat în mod inadmisibil de autorităţile posdecembriste, s-a căţărat în cabina fiecărui camion (rog citiţi „guvern” postdecembrist), îngrijindu-se ca în toate legislaturile să se „lipească” de „şoferii” care s-au aflat la volanul TIR-ului numit ROMÂNIA şi pe care nu i-a interesat – din păcate, nu-i interesează nici astăzi – încotro se îndreaptă, atâta vreme cât ei se află în „cabina” şi când „remorca” este încărcată la refuz cu marfă profitabilă, pentru „export”.

Astăzi, cetăţeni români, urmaşi  ai lui Attila s-au pricopsit vânzând  pădurile ţării. Satana în sutană – „Eroul Revoluţiei Române” din 1989 face naveta între Budapesta şi cărările Ardealului; „cumpără” seminţe otrăvite din pustă, apoi le plantează le udă şi le îngrijeşte pentru a da roade în judeţele româneşti. „Moderatul”, cică vrea să-i tempereze apucăturile moştenite de la Gingishan, nu de dragul moralei, ci pentru că amândoi se află, în plină cursă pentru obţinerea marelui ciolan – patalamaua de „europarlamentar”. Un alt  cetăţean român aparţinând aceleiaşi etnii, trimis de Parlamentul României să reprezinte ţara, declara anul trecut la Bruxelles: „Eu nu reprezint România!” … şi nu a fost rechemat, a rămas tot acolo ca să-şi facă mendrele în continuare.

Primul ministru al României face şedinţe de guvern împreună cu cel al Ungariei făcându-i cadou „moştenirea Gojdu”. Să mai spună cineva că la noi nu există „toleranţă”. S-o fi numind oare altfel?.

Guvernele României de după 1989, în deplină cunoştinţă de cauza, au acceptat ca românii din Harghita, Covasna şi Mureş să dea curs îndemnurilor şi ameninţărilor repetate de a pleca „acasă”. Celor rămaşi, li se mai spune şi astăzi: „Ce surpriză să te mai văd aici? Credeam că ai plecat demult…” Este adevarat, nu „cetăţeanul român” de rând întreabă, ci cei „şcoliţi” cu germenii răului încă de pe vremea imperiului Sfântului Ştefan, sau poate mai de demult.

Luna august, lună nefastă românilor are multiple semnificaţii şi aduceri aminte: 1939, 23 august – pactul dintre Germania şi Uniunea Sovietică, „nereclamat” nici până azi de Rusia, 1940 – anul rapturilor teritoriale  şi al  Diktatului de la Viena, 1944 – anul MARII TRÃDÃRI NAŢIONALE de la 23 august, când personajul de decor – Regele Mihai – a netezit drumul Armate Roşii spre Bucureşti.

Să ne ocupăm puţin de august 1940, când România, cu asentimentul şi sprijinul puternicilor vremii, a fost constrânsă să părăsească nord-vestul Ardealului, pentru a satisface pretenţiile teritoriale ungare.

La 5 septembrie 1940, 300.000 de militari horthyşti, fără a-i include pe poliţişti, jandarmi şi alte forţe înarmate ungare, au trecut graniţa României. „Dincolo de caracterul demonstrativ, menit a-i încuraja pe unguri şi a intimida pe români, semnificaţia reală a acestei desfăşurări de forţe, cu totul disproporţionate a fost acel al unei adevărate expediţii de pedeapsă… „Învingătorii” au înaintat  introducând pretutindeni regimul arbitrar al unor cuceritori cărora totul le este permis… drumul trupelor maghiare a fost punctat de sângele paşnicei şi dezarmatei populaţii româneşti.” (Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond M.P.N., presa externă, dosar nr. 1119, p. 82-96)

Programul de exterminare a populaţiei româneşti din nord-vestul Ardealului a fost iniţiat şi teoretizat sub semnătura lui Dücsö Csaba, într-o broşură apărută cu un an înainte, sub titlul „NINCS KEGYELEM!” (FÃRÃ ÎNDURARE!). Iată, pe scurt, ce cuprindea acest manifest al crimei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingishan.”

Dücsö Csaba citează cuvintele leventului Torday, care se adresează prietenei sale Piroska: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea – satele valahe ! voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn; în genere, voi distruge acest neam! Pentru nimeni nu va fi nici o milă”. (Dücsö Csaba, NINCS KEGYELEM – Atila, Amos, Arpad ivadeka fel ay ù honfoglalàsra! Budapest, 1939, tavasza, p. 156).

Consecinţele Diktatului – de care „marii jurnalişti” români, preocupaţi zilele astea, până peste cap, de prelaţii Bisericii Ortodoxe Române nici nu-şi mai amintesc – au fost catastrofale pentru populaţia românească: jandarmeria horthystă, Magyar Kiràlyi Rendörseg (Poliţia Regală maghiară), armata, instanţele judecătoreşti şi administrative s-au comportat fără scrupule, recurgând la orice metode, de la intimidare, dislocări şi internări în lagăre şi închisori, la deznaţionalizare, teroare şi asasinate.

În cartea intitulată ”LES ASSASINATS” publicistul american Milton G. Lehrer a scris pe larg despre atrocităţile comise de trupele horthyste în comuna Trăznea:

 „Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, grenade şi tunuri. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiterului – căruia i-au dat foc şi care a ars în întregime, împreună cu cadavrul preotului – este tipic… După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi de vii îi aruncau în văpaia focului (caselor care ardeau – n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice…” (Arhiva MIAP, fond documentar, dosar nr. 541, vol. 122).

Rezultatul masacrelor: în comuna Trăznea, 263 de români, iar în comuna Ip 157 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni).

Din nefericire, localităţile menţionate sunt doar dintre cazuri, referitor la atrocităţile trupelor de ocupaţie horthyste exprimându-se şi marele savant Nicolae Iorga, în articolul „Rezultatul”, publicat la 24 septembrie 1940: „Ce s-a petrecut acolo, la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară, sub ochii ei şi fără nioci o încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare: spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor au fost semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte…. Fac apel a nu se clinti nici un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor”. (Arhivele MIAP, fond documentar, dosar nr. 387, vol. I, p.193).

Vă întrebaţi, stimaţi cititori, pentru ce am amintit de aceste atrocităţi? Răspunsul este simplu: ni se impune să nu uitam ororile ultimei conflagraţii mondiale ale căror victime au fost evreii, dar suntem sfătuiţi să ştergem din memorie, să fim toleranţi cu crimele comise împotriva românilor, altfel devenim rasişti (Sic!). Noi trebuie să uităm de Traznea, de Ip, de Albiţa, din Ardealul românesc, de Fântâna Albă de dincolo de Prut, de „tratamentul” aplicat de unii localnici evrei trupelor româneşti care se retrăgeau din Basarabia, în 1940, sub ochii, şi cu încurajarea trupelor sovietice „eliberatoare”, la fel de îngăduitoare ca cele horthyste.

„Vajnicul luptător” al evreimii, faimosul Elie Wiessel, pe care un alt coreligionar al său Norman Finkelstein îl numeşte în limba lor „chutzpah”(pe româneşte un fel de şarlatan) se îngrijeşte să fie exploatate cât mai profitabil suferinţele evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial.

”Holocaustul evreiesc nu mai este relatarea a ceea ce s-a întâmplat sau s-ar fi întâmplat cândva şi undeva, în timp şi spaţiu, ci este o religie, o dogmă care serveşte unor scopuri economice şi teritoriale bine definite”, afirmă Finkelstein.

Românii trebuie să fie toleranţi şi să plătească chiar pentru ce nu au făcut, sau pentru ce au comis alţii. Românii trebuie să uite, să rabde, să ofere unora asemenea „patibularului”, noul „Messia” ocazia de a reafirma: ”Odată ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu iţi mai poate face nici măcar milă”.

În urmă cu o săptămână Guvernul Romaniei a aprobat stema judeţului Covasna, stemă aproape similară cu cea pe care o avea judeţul – pe atunci se numea Trei Scaune – în perioada Imperiului Austro-Ungar şi poate pentru a pune la încercare, răbdarea românilor, în cursul zilei de 14 august autoritatile locale ale judetului Covasna, aflate in totalitate sub conducerea a urmaşilor contemporani ali lui Dücsö Csaba şi ai lui Horthy au instalat la intrarea in localitatea Chichiş, (încă teritoriu românesc), aflată la graniţa cu judeţul Braşov, un panou, un fel de inscripţie de frontieră pe care stă scris: ŢINUTUL SECUILOR (vezi foto). Nu am înţeles dacă la intrare se cere sau nu paşaport, ori dacă se distribuie şi „NINCS KEGELEM!”…

Fără a constitui un îndemn, gândurile mă poartă la versurile lui Radu Gyr, scrise în închisoarea de la Aiud: „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”

a