Artur Silvestri s-a reîntors ACASA
Am fost – şi sunt – un om liber, care socoteşte că are o datorie faţă de cei ce m-au făcut posibil şi mi-au dat limba în care scriu, ideile pe care le vehiculez şi principiile morale de bine colectiv în care cred, spunea deunăzi maestrul Artur Silvestri.
De când am aflat că mentorul condeiului meu a plecat din astă lume, am simţit nevoia să mă retrag. Sufletul mi se îngreunase cu mâhnire şi cu infinite regrete că nu făcusem mai mult pentru cel ce nu mă dezamăgise nici măcar o clipă. Ştiam că suferea de o boală neiertătoare, dar speram că drumul său nu se va opri atât de curând. I-am scris cu douăzeci de zile înainte de această fatidică dată, întrebându-l firesc şi de starea sa de sănătate. Evident, prietenul sufletului meu mi-a răspuns imediat, dar dureros de întristat de atitudinea celor în care crezuse: Observând că eşti între cei ce s-au interesat în săptămânile trecute de soarta mea, sunt dator cu câteva lămuriri. Am revenit acasă – pe 1 Noiembrie – după o spitalizare însoţită de o intervenţie chirurgicală asupra naturii căreia nu stărui aici. Având în vedere că refacerea sănătăţii va fi îndelungată (şi însoţită şi de alte examinări, investigaţii etc.) sunt în incapacitate de a mai lucra. (…) Redacţia ARP încă lucrează deşi la nivel minimal. Participarea unor scriitori cu experienţă era utilă în aceste momente de derută, dar nimeni nu s-a oferit să ne dea un ajutor concret. Mulţumesc pentru că mi-ai scris. Silvestri
Da, ce mai era de adăugat… Am luat legătura cu câţiva prieteni comuni pentru a mai drege puţin situaţia, dar se pare că a fost cam târziu. Acum stau şi recitesc întreaga corespondenţă on-line, ce s-a întins pe mai bine de un an de zile, purtată cu acest admirabil călăuzitor de spirite literare… De la întristare, empatie, până la infinită admiraţie şi preţuire, retrăiesc fiecare senzaţie de atunci.
Rostul acestui întristător demers nu este unul de a completa cu încă un titlu o biografie impresionantă, ci mai degrabă de a înfăţişa în câteva cuvinte o muncă de-o viaţă în folosul culturii româneşti, pe care a iubit-o foarte mult, într-o vreme ce ar putea să devină, mîine, risipită în diversitate…
Apare pe lume în anul 1953, într-o familie de negustori aromâni (din partea mamei) şi de boieri olteni, din familia lui Iancu Jianu. Absolvent de filologie la Bucureşti (1972-1976) se va specializa ulterior în arheologie (Italia) şi istoria culturii (Sorbona, 1979). Îşi ia doctoratul în Litere, University of Madras, India (1992) cu teza Trinity Bible Research Center. Debutează în literatură în anul 1972. Încă din anii ‘70, poartă o corespondenţă strânsă cu mari scriitori şi artişti români din toată lumea: Mircea Eliade, G. Uscătescu, Nicolae Baciu, Paul Lahovary, Luki Galaction, Léon Negruzzi, Ioan I. Mirea, Ştefan Baciu. Devine cronicar literar la Luceafărul (1975-1989), Actualités Roumaines (1981-1984), Romanian News (1981-1984). În anii 1990-1991 conduce publicaţiile Naţiunea, Dacia literară, Mileniul III şi apoi devine iniţiatorul unui grup de reviste on-line, sub egida ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu).
În 2007, o prietenă îmi dă adresa de e-mail a lui Artur Silvestri, spunându-mi să-i trimit ceva din încercările mele literare. Zis şi făcut… Lecţia celui ce mi-a modelat paşii literari n-o voi uita niciodată. De la primul său mesaj cu nuanţe paterne – Dragă Daniela, am primit şi am citit cu mult interes comentariile trimise; îmi va face plăcere să colaborezi la publicaţiile ARP. De altfel, ca să le cunoşti, am rugat un colaborator să ţi le prezinte, nu ştiu dacă a făcut-o până acum. Oricum, foarte curând cele două cronici vor apărea în TÂNARUL SCRIITOR şi în ECOUL. Ceea ce ar mai trebui, ar fi câteva detalii despre ceea ce ai scris până acum şi despre ce scrii astăzi. Mie îmi poţi spune orice socoteşti util pentru năzuinţele tale de scriitor; căci eşti scriitor. Cu doriri de bine, Silvestri – şi până la ultimul, parcă îndurerat şi pregătit de eliberare, mi-a fost cel mai apropiat prieten. Mărturisesc că simt o durere profundă că nu l-am cunoscut personal. Periplul literar prin revistele ARP a însemnat şi perioada mea de formare, dar – în aceeaşi măsură – şi de îndatorare faţă de munca uluitoare a inegalabilului iubitor de valori cultural-literare autentice.
Deschiderea Domniei Sale spre scrierile mele avea – cred – şi o motivare interioară: sesizase în timp semnificaţia lor moralizatoare, uneori profund bisericească, în armonie cu căutările sale. Era un om religios, aşadar? Cu siguranţă că era şi cerceta tot timpul munca sa şi pe a celor cu care lucra, fiindcă simţea privirea Celui ce-l hărăzise. Ştiam că adesea se retrăgea la mănăstiri pentru a-şi finaliza lucrările, fiindcă numai acolo timpul şi spaţiul nu puteau fi cuantificabile. Gândurile erau îmbrăcate în Cuvinte, care deveneau Creaţii. Pentru că, tot ce ne-a lăsat Artur Silvestri, face parte din patrimoniul României literare tainice.
Mulţumesc Cerului că am avut această nesperată şansă de a fi îndrumată – în foarte scurtă şi neiertătoare vreme – cu vorbe care au avut asupra mea efecte benefice şi stimulatoare de a nu precupeţi nici o clipă pe fleacuri cotidiene perene. Şi câţi dintre scriitori de azi îşi mai încep mesajele cu semnificaţia sacră a zilei respective, asemenea unui îndemn de plecare a capului şi de deschidere a inimii spre cei ce au cunoscut îmbunătăţirea??
Fiind unul dintre cei mai moralişti scriitori moderni, Artur Silvestri va dăinui printre pământeni, fiindcă scriitura sa va fi totdeauna un univers de cunoaştere şi de iniţiere pentru generaţiile viitoare. Tot ce a scris este ca un strigăt către cei iubitori de cuvânt scris cu dăruire, cu seriozitate şi cu folos întru înfăptuirea destinului. De aceea, cei care l-au cunoscut, care i-au fost colaboratori, prieteni, camarazi în lupta împotriva nimicniciei noastre ca Neam…, acum îndoliaţi, au datoria să se opună întreruperii cutezătoarelor sale proiecte. Paşii marelui OM trebuie urmaţi şi nu abandonaţi şi luaţi în captiva secularizării ce învăluie cu repeziciune minţile sărăcite de iubire. Uitarea ne va curta, dar va veni momentul creionării propriului nostru epilog, când – sub greutatea delăsării – vom fi îndepărtaţi de la dreapta rânduială.
Moştenirea lăsată de Artur Silvestri ne arată că spiritul autentic cultural românesc veghează permanent, lucrează prin şi pentru oameni în ritmuri pline de vitalitate, ca o punte între cele două lumi: telurică şi celestă. Dacă vom deveni antene ale undelor emise de a-l său spirit luminat, acesta ne va îndruma şi canaliza, indiferent de schimbările vremii… Din ce a realizat şi din ce nu a mai avut timp să împlinească, avem datoria, cel puţin morală, să continuăm, aici în spaţiul mioritic, dar şi înafara lui. Vocea fiecărui român trebuie să pătrundă universul, asemenea bătăilor clopotelor milenare, care acum vor însoţi pe ultimul drum pe unul dintre cei mai remarcabili români, Artur Silvestri.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.