New York 2008: Aceeasi unica generatie

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

În a doua jumătate a lunii aprilie, New Yorkul a găzduit două evenimente importante: vizita papei Benedict al XVI-lea şi Festivalul filmelor din România – „Shining Through a Long Dark Night”…

În a doua jumătate a lunii aprilie, New Yorkul a găzduit două evenimente importante: vizita papei Benedict al XVI‐lea şi Festivalul filmelor din România – „Shining Through a Long Dark Night”. Aş mai aminti Bienala artiştilor plastici newyorkezi, un spectacol al intențiilor bizare (mult prea ancorată în reciclarea deşeurilor). Toate trei s-au desfăşurat în Manhattan, în inima oraşului, care n-ar fi putut să doarmă, chiar dacă vroia, din cauza sirenelor poliției şi a celor de la intervenții. Mi-ar fi plăcut să cred, odată ajuns la New York, că cele de mai sus fac parte dintr-un singur eveniment: festivalul…

 

Totul a început cu câteva săptămâni mai devreme. M-a sunat într-o dimineață Consulul general al României la Sydney, pe motiv că cineva de la New York se interesa dacă eu, Iosif Demian, autorul filmului „Lumina palidă a durerii”, mai sunt în viață. Am ripostat: sigur că mai sunt! Filmul respectiv însă, nu-mi aparține. Apoi lucrurile s-au clarificat şi cu ajutorul a două doamne deosebite din partea ICRNY, Corina şi Silvia, am aflat despre organizarea festivalului, despre cel ce a reuşit o selecție impresionantă, Richard Peña, şi că şi filmul meu, „O lacrimă de fată”, e printre cele selectate. Prezența şi contribuția lui Richard – o personalitate cu totul remarcabilă in lumea filmului, de peste 20 de ani în fruntea Festivalului Internațional al filmului din New York, precum şi şansa de a revedea prieteni de altădată, m-au convins să traversez oceanul Pacific.

 

Veniți de pe toate coclaurile lumii, ne-am întâlnit, imediat după sosire: Gabor Tarco, Manuela Cernat, Dan Pița şi eu. Au urmat gazdele noastre, alți oaspeți şi mulți prieteni: Dan Nuțu si Anda Onesa, Daniela Codarcea şi Klara Tamas, şi lista ar putea continua. Am uitat că ne aflăm la New York. Desigur, un subiect special au însemnat copii noştrii şi numărul lor. Emoționați de revederi după ani îndelungați, ne-am pierdut uşor în tentativa de a lega discuții coerente, de a afla cât mai multe despre noi şi despre alții.

 

Cu Dan Pița a fost simplu, am reluat discuțiile exact de unde le întrerupsesem cu zece ani în urmă – cand ne-am văzut ultima oară. Mi-a facut o surpriză, mi-a adus două DVD‐uri, cu „Nunta de piatră” şi „Duhul aurului”, două din filmele ce le-am facut împreună cu aproape patruzeci de ani mai devreme. Radu Boruzescu eroul unuia din filme şi co-autorul decorurilor, ne-a transmis de la Paris că regretă dar nu poate fi alături de noi, e mult prea ocupat, iar Mircea Veroiu, un alt membru al echipei, ne-a părăsit tragic de mulți ani de zile. Cu Gabor am retrăit momente unice petrecute în timpul realizării filmului „Urgia”, un film important pentru noi, din câte cunosc, până azi singurul film despre satele şi oamenii din Bucovina si despre dramele lor.

 

Ne-am ținut de glume, ne-am contrazis, am cutreierat străzile newyorkeze fără oboseală. Am vorbit despre împliniri, despre familii şi filme realizate şi despre filme la care mai visăm. Ne-am flatat unii pe alții, în ciuda constatării că unii am cam ieşit de sub „garanție”, că piese de schimb pentru generația noastră nu se mai fabrică (dar că există din belşug piese de schimb pentru generația de azi, fapt deosebit de îmbucurător). Cineva a remarcat că facem parte dintr-o generație expirată. Dacă chiar suntem ex-pirați înseamnă, mi-am zis, că mai există şi pirați prin preajmă. Cât despre ce am fost înainte de a deveni „ex”, nu-mi amintesc să fi fost un pirat adevărat, poate parte a unei generații de trans-pirați şi ins-pirați, încă pe picioare şi azi, nicidecum ex-terminați…

 

N-a fost nevoie de argumentele mele, filmele noastre, cred, continuă să vorbească de la sine. Revederea câtorva din filmele devenite clasice, în contextul prezentării unor debuturi recente – de mare forță, au însemnat pentru mine un moment de revelație de neuitat. Sosirea lui Dan Nuțu a creat emoții greu de ascuns. Dan a rămas aceeaşi prezență impresionantă: aceeaşi figură marcantă, aceiaşi ochi pătrunzători. Nu s-a îngrăşat şi nu s-a blazat, nu şi-a pierdut părul şi nici năravul pasiunii pentru tot ce reprezintă lumea filmului.

 

Înaintea plecării spre New York, aşteptam cu interes ca acolo să-i revăd pe Nae Caranfil, pe Radu Muntean, aşteptam să-l întâlnesc pe Cristi Puiu, pe Porumboiu; vroiam să dialogăm despre filme, despre filmele lor. Din păcate n-au ajuns la festival. M-am bucurat însă să-i cunosc pe Tudor Giurgiu şi mai apoi pe Ruxandra Zenide, doi cineaşti, cred (le-am văzut filmele!), de mare viitor.

 

Pentru noi toți cei ce o ştiam, Anda Onesa a fost o revelație din prima zi a festivalului. Eu aş fi trecut-o în caietul program pentru prietenia cu care ne-a întâmpinat şi pentru acel gest impresionant de a ne invita pe noi toți participanții festivalului la ea acasă, în lumea ei, pe malul estuarului Hudson. Dominați de peisaj şi de bucuria prilejului oferit, ne-am înfruptat cu toții din aceeaşi oală cu salată, ne-am turnat în pahare acelaşi vin. Pentru câteva ore am fost buni unii cu alții şi în sinea mea pentru moment, am crezut că facem parte cu toții, din aceiaşi unică generație.

 

Judecând la rece, festivalul a avut un ecou şi un success aşteptat şi binemeritat de o echipă inepuizabilă condusă cu suflet de Corina Şuteu, cărora țin pe această cale încă odată să îi mulțumesc. Mă aşteptam la o prezență mult mai numeroasă a spectatorilor români, ştiind despre comunitatea newyorkeză ca e una din cele mai numeroase. Firesc, majoritatea filmelor prezente puteau să trezească nostalgii, am crezut, dar n-a fost aşa. Sunt sătui de noi, zicea cineva… Poate au plecat în Spania la muncă, mi‐am zis…

 

M-au impresionat spectatorii americani, întrebările lor, remarcile pertinente la adresa filmelor româneşti de ieri şi de azi. Am legat prietenii noi, le-am promis sa mai fac filme şi să mai vin… La întoarcerea acasă mă aşteptau rânduri din partea unei noi prietene. Îmi scria că New York-ul n-a mai fost acelaşi după plecarea noastră. Parafrazând, aş zice că pentru noi, participanții, New York va fi de acum încolo, foarte diferit de cel de dinaintea festivalului. Asta cât mai suntem în viață.

 

Iosif DEMIAN

mai 2008

Sydney, Australia

——————————————————————————————————————————————–

 

* Iosif DEMIAN, operator si regizor de film, născut la Oradea la 26 mai 1941. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), promoţia 1968. Autor a mai multe filme documentare şi artistice de succes:

 

Regie:

–          Apa ca un bivol negru (1970)

–          Urgia (1977)

–          O lacrimă de fată (1980)

–          Baloane de curcubeu (1982)

–          Lovind o pasăre de pradă (1984)

–          Bunicul şi o biată cinste (1984)

–          Piciul (1985)

 

Operatorie:

România

–          Aşteptarea (1970)

–          Apa ca un bivol negru (1970)

–          Nunta de piatra (1972)

–          August în flăcări (1973)

–          Zidul (1974)

–          Duhul aurului (1974)

–          Buzduganul cu trei peceţi (1978)

–          O lacrimă de fată (1980)

Australia

–          City loop (2000)

–          Under (2001)

–          Sydney 200 Olympics: Bud Greenspan’s Gold from Down Under (2001)

 

În 1982 fimul „O lacrimă de fată” a fost admis la selecţia oficială a festivalului, având la un moment dat şanse ferme de a câştiga prestigiosul trofeu «Camera d’or». Criticul american Scott Foundas în publicaţia „The Village Voice” (15 aprilie 2008) îl declară pe Iosif Demian un precursor al neo-realismului in cinema.

 

Pe la mijlocul anilor ’80 se stabileşte în Australia, la Sydney (după o scurtă şedere la Melbourne) unde îşi continuă activitatea în cea de a şaptea artă. În 1988 devine şef al catedrei de Operatorie Film din cadrul prestigioasei AFTRS (Australian Film, Television and Radio School). În 1991 este invitat de japonezi să reprezinte Australia la lansarea mondială a noului sistem High Definition TV şi devine unul dintre cei 5 membrii ai Comitetului Internaţional de lansare a High Vision TV, alături de preşedinţii RAI (Radiotelevisione Italiana) – Italia, PBS (Public Broadcasting Service) – SUA, Telestat – Canada şi HB TV – SUA.

 

În 1993 oganizează la Sydney pentru prima dată Forumul Internaţional al Operatorilor de Film  (International Cinematogrphers Forum), cel mai important eveniment de acest gen organizat vreodată în Australia şi în lume, unde are invitaţi din 15 ţări, profesionişti de renume mondial  precum: Allen Daviau, Christopher Doyle, Denis Lenoir, Geoff Burton, Peter James, Robby Muller, Sacha Vierny şi alţii. Una dintre seri a fost dedicată cinematografiei din România.

 

Şi în prezent duce o activitate intensă în industria cinematografică australiană, atât prin realizarea unor producţii de valoare cât şi în domeniul academic, predând în continuare la institute de învăţământ superior. Recent, în luna aprilie 2008, împreună cu alte personalităţi din lumea filmului românesc a fost invitat de onoare al festivalului de film românesc „Shining Through a long Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now” („Sclipind în lunga şi neagra noapte: Cinematografia românească atunci şi acum”) organizat de către prestigioasa instituţie americană „The Film Society of Lincoln Centre” în colaborare cu Institutul Cultural Român din New York.

 

George ROCA

redactor al revistei AGERO

http://www.agero-stuttgart.de