A murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit…
Motto:
„O iubire doar iubire
sufletul mi-l lumina”
Cezar Ivănescu
Aş dori să fac o notă la textul doamnei Lucreţia Stanciu (publicat recent în revista „Minimum” din Israel n.r.) în legătura cu statutul Uniunii Scriitorilor din România, pentru că eu consider că este important să se vadă că toată conducerea USR (la nivel de uniune – Bucureşti, dar şi de asociaţie – Iaşi) a acţionat nestatutar.
Trebuie să fie clar că un asemenea comunicat (cum foarte bine şi cu mare onestitate afirmă şi doamna Lucreţia Stanciu) nu ar fi denotat altceva decât un gest normal de respectare a Statutului USR, Cezar Ivanescu fiind membru al USR şi membru în Consiliul USR.
Articolul doamnei Lucretia Stanciu este încă o mărturie în cazul Cezar Ivănescu. Şi din acest articol reiese neîmplicarea totală a celor din USR, inclusiv din reacţia domnului Valeriu Stancu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, în care activa ca membru şi Cezar Ivănescu.
Ce ar mai fi de spus…? Deţin o inregistrare în care Cezar Ivănescu relatează cum l-a contactat pe domnul Valeriu Stancu pentru a-i cere să ia atitudine – exact în acea perioadă critică, 29-30 ianuarie 2008 -, când în calitatea domniei sale de preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi ar fi trebuit să declare ceva în mod public şi în conformitate cu Statutul Uniunii, şi că acesta i-a spus: „Unde sunteţi, domnule Ivănescu, în Bucureşti? Vă sun eu înapoi imediat”. Bineînţeles că nu l-a mai sunat şi că nici nu a mai dat nici un semn de viaţă. Elocvent…
În cazul defăimării „pe surse”, a cărui victimă a fost Cezar Ivănescu, este foarte important de precizat că toate actele de la CNSAS veneau în mod oficial pe adresa instituţiei care ceruse verificarea, Uniunea Scriitorilor din România (cerută bineînţeles cu acordul dat în clar de către toţi cei care urmau a fi verificati).
Deci propriul statut şi toate aceste evidenţe îi obligau să aibă o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat. Adică să spună clar dacă au primit ceva sau nu. Atât şi nimic mai mult. Nedând această declaraţie au arătat clar de care parte a baricadei se situează.
Daca ar fi existat o vocală, o virgula, orice fapt minor suspectibil de a-i fi imputabil lui Cezar Ivănescu presa ar fi fost plină, ar fi vuit, l-ar fi transat public, precum pe stâlpnici, odinioară.
Înţelegeţi, o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe!
Puteau afirma orice, că a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că Ştiu Ei. (În acest sens dl. Cristian Teodorescu şi începuse, tot în presă, şi tot în Cotidianul, cu afirmaţii de genul „are privire de criminal”, „ca de cuţitar” s.a.m.d.
Dumneavoastră cum aţi numi un om care afirmă că X-ulescu este securist pentru ca are privire ca de criminal? (Şi aici aş face o trimitere la bancul clasic, cel cu tuberculoasa… pentru cunoscători!) Citez spre ruşinea veşnică a domnului Cristian Teodorescu: „Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat”. (Cezarul Securităţii, 30 ianuarie 2008, Cotidianul)
Atunci l-am întrebat pe Cezar Ivănescu ce este cu acest Cristian Teodorescu. Nu o să vă spun ce mi-a răspuns, dar a răspuns într-un mod sublim, rafinat şi elegant. La sfâşitul discuţiei mi-a spus, şi nu-mi ies din minte cuvintele sale, cu o resemnare şi o tristeţe de natură divină: „Mă înjură cu toţii, fără ca măcar să mă cunoască. (…) Daca m-ar citi, m-ar înţelege. Ar inţelege cum sunt eu cu adevărat".
Din toate aceste motive Cezar Ivanescu pentru mine este un OM cu totul excepţional, înainte de a fi un GENIU (desigur, nu genul de OM elogiat de domnia-sa domnul Nicolae Manolescu în numărul de pomină, post-mineriadă, al României literare), un OM cu totul excepţional şi un OM de mare caracter pentru că nu avea diferenţe de limbaj şi de enunţ, ceea ce spunea în mod public, spunea şi în particular. Eu recunosc cu sinceritate: despre mine însămi nu pot afirma asta.
Nu o boală l-a ucis, ci suferinţa, suferinţa generată de conştientizarea faptului că în toată lupta sa de o viaţă, cu un întreg sistem putred, corupt şi corupător, cu tot ceea ce a însemnat ciuma socială numită comunism, a fost trădat mereu şi mai cu seamă de prieteni. Ştia că l-au trădat mulţi, dar măcar nu îi ştia chiar pe toţi, pe toţi şi atunci, şi acum îi ştie numai Bunul Dumnezeu.
Am locuit în Bucureşti, alături de Maria şi de Cezar Ivănescu şi am trecut împreună prin toate momentele cumplite de după aşa-zisa revoluţie. De la prima grevă a foamei din 5 ianuarie 1990, anunţată de Romania libera (grevă făcută în semn de protest pentru desfacerea în mod ilegal a contractului de muncă de la revista Luceafărul de către domnul Mircea Dinescu!). Deci Cezar Ivănescu a fost primul grevist al foamei din democraţie şi primul scriitor nemembru de partid dat afară de SISTEM). La sosirea acasă transfigurat/mutilat, cu capul spart, cu hainele îmbibate, şiroind de sânge, având tot trupul tumefiat, aşa încât a trebuit să-i tăiem toate hainele în fâşii pentru a reuşi să îi desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge ca urmare a bătăii crunte pe care i-au aplicat-o „minerii” în sediul din bulevardul Magheru al Societăţii Scriitorilor Români, societate pe care a reinfiinţat-o după revoluţie. De la alegerile din 2005 până la ceea ce a însemnat campania de presă murdară, fără probe, fără absolut nimic, începând din 29 ianuarie 2008, care de altfel i-a determinat dpdv moral şi social moartea. Tot mai des mi se spune „A murit ca Labiş”, cine înţelege acest enunţ cu adevărat dramatic, pricepe totul!
Amintesc aceste lucruri pentru că suntem din nou în 13 iunie… şi din nou victimele mineriadei sunt uitate. A fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară civilizată, modernă şi europeană, când o parte a societăţii civile a fost asmuţită, cu bună-ştiinţă împotriva alteia… Nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei… Aşteptau „sfioşi” venirea nopţii…! Uitaţi că toate acestea s-au putut petrece sub lumina blândă şi îngăduitoare a zilei, în democraţie… atunci când lupii tineri şi cei mai puţin tineri au simţit miros de putere, de răzbunare şi de sânge… s-au putut petrece fără ca nimeni să fie pedepsit, ba din contră aş spune… Aşadar, eu chiar ştiu cine este cu adevărat Cezar Ivănescu, cel atins de aripa geniului şi ucis de „trimişii beznei”, cei atât de prezenţi – ca o sumbra imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.
Închei cu un fragment dintr-o ultimă scrisoare deschisă adresată de Cezar Ivanescu domnului Nicolae Manolescu în calitatea domniei sale de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România:
„[…] dupa primele anunţuri murdare ale presei, din 30. 01. 2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă, sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper… pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea […]”
martie 2008
Şi altele:
Aproape de finalul emisiunii, Radu Moraru îl întreabă pe Cezar Ivănescu: „Ce aţi simţit atunci când primul om pe care l-aţi văzut la TV după fuga lui Ceauşescu, era Mircea Dinescu?”. Cezar Ivănescu: „Am înţeles foarte multe lucruri. Că ne aşteaptă lucruri îngrozitoare şi cumplite. Cum ne-au şi aşteptat. (…) Totul trebuie să fie controlat”.
(Emisiunea Nasul, B1tv, 6 febr. 2008)
Final?
„!neam bun şi blând, –/ de trădători,/ cuminte neam,/ frumoasă cruce,/
pe Fiii lui dumnezeieşti/ neamul cu drag/ pe cruce-i duce!”
(Cezar Ivănescu, Sutra XI)
Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit.
Istoria literaturii va nota nimicnicia unor aşa-zişi lideri care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos, să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, romane) din Bucureşti… întru cinstirea creştina şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevarata ÎNVIERE?
Cu speranţe şi gânduri bune,
Clara ARUŞTEI
Bucureşti – Iaşi
Iunie 2008
———————————————————————————————————————
Articol publicat în revista „Minimum”, iunie 2008, Israel
MOARTEA UNUI POET
A citit în presă că, aşa cum susţin cei de la CNSAS, ar fi fost agent al Securităţii. A intrat, în semn de protest, în greva foamei. S-a îmbolnăvit grav. Iar luna trecută a fost înmormântat. Poetul despre care vorbim este Cezar Ivănescu din Iaşi, unul dintre cei mai de seamă scriitori români de azi. Colaboratoarea noastră Lucreţia Stanciu din Ramat Gan l-a cunoscut bine. Şi ne-a trimis rândurile de faţă:
Vreau să vă mărturisesc că m-a afectat mult moartea poetului Cezar Ivănescu. După apariţia acelei informaţii false (29. 01. 2008) precum că ar fi primit Decizie de la CNSAS că ar fi făcut poliţie politică, i-am telefonat să-l susţin. M-a revoltat atitudinea celor de la Iaşi, optzeciştii, cum li se mai spune (scriitorii afirmaţi în anii '80, n. red.), care, atunci când erau debutanţi în poezie, se foloseau de poetul Cezar Ivănescu, iar acum nu l-au apărat în presă în nici un fel. Am avut o convorbire şi cu Valeriu Stancu (preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi) în acest sens, dar fără rezultat. Puteau să dea ştirea că nu s-a primit nici o decizie de la CNSAS. Nimic mai mult. Cezar era membru în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi. Valeriu Stancu mi-a spus: „Am vorbit cu cei din comitet şi au spus că e o problemă personală, ce nu ţine de Asociaţie”. „Da, dar cum sunt apăraţi membrii de o defăimare de nedescris?”. Nimic!
Când Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei (04. 02. 2008) pentru adevăr, l-am susţinut în continuare pe Internet, la diverse publicaţii şi agenţii de ştiri din România. Un semnal al meu lansat la o agenţie de ştiri (Amos News) a fost preluat, ca o previziune, de autorul unui articol apărut în „Jurnalul Naţional“ (30. 04. 2008). care sună aşa:
„PREVIZIUNE, în luna februarie, când Cezar Ivănescu intra în greva foamei, un cititor, pe forum, lansa următorul semnal: «Scriitori români din ţară şi de pretutindeni, e bine să vă uniţi pentru dreptatea confratelui dumneavoastră, poetul Cezar Ivănescu! Lăsaţi micile neînţelegeri deoparte! Acum e o situaţie majoră. Sănătatea lui e sub semnul întrebării. Deja, cu două zile înainte de începerea grevei foamei, nu a putut mânca. Cineva o să răspundă dacă viaţa îi va fi în pericol. Ştiţi foarte bine ce au făcut aşa-zişii mineri în Capitală în 1990. Cezar Ivănescu se numără printre numeroşii intelectuali care au fost maltrataţi de către aceştia. Dacă era informator la Securitate, ar fi fost protejat de „mineri“ şi nu ar fi avut parte de atâtea nenorociri. Dumnezeu să-l ocrotească!», îngrijorarea acelui cititor a fost fioros de îndreptăţită. Cezar Ivănescu nu mai este. Dumnezeu să-l odihnească!”
La începutul lunii martie am aflat de la fiica adoptivă, Clara Aruştei, că el, marele poet şi director la editura „Junimea“, locuieşte la Muzeul Literaturii din Iaşi. Avusese un apartament închiriat, însă proprietarul îl vânduse, obligându-l să elibereze locuinţa. Ştiam că Cezar Ivănescu ajunsese într-o stare jalnică după defăimarea în ziare; nu mânca, fuma mult şi slăbise 20 de kilograme. Am vrut să-l ajut, să-l salvez, din respect pentru valoarea sa, şi i-am propus să se mute în apartamentul meu care nu era locuit de nimeni, fără chirie, ci suportând doar costurile de întreţinere. Cu mare bucurie a primit oferta mea şi s-a mutat imediat. Era mulţumit şi avea şi multă inspiraţie, după cum îmi spunea la telefon.
Cu o zi înainte de a muri am primit o scrisoare de la el, însoţită de patru cărţi cu dedicaţii, un CD şi un DVD cu muzică dintr-un spectacol de-al lui. Scrisoarea a făcut pe drum două săptămâni, timp în care m-a întrebat de câteva ori dacă am primit-o. Parcă nu voia să ne părăsească până nu primesc scrisoarea, un fel de adio. A reuşit să-i spună fiica lui, pe patul spitalului, că eu am primit scrisoarea.
Citez un fragment din scrisoare: „Ştiu că anul acesta e decisiv şi dacă Dumnezeu va vrea să fie şi ultimul în viaţă, vreau să ştii că îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine în această lume şi, în Ţara Sfântă în care te afli, îţi trimit gândul meu de dragoste…”.
Lucreţia STANCIU
Ramat Gan
Motto:
„!neam bun şi blând, de trădători,
cuminte neam, frumoasă cruce,
pe Fiii lui dumnezeieşti
neamul cu drag pe cruce-i duce!”
Cezar Ivănescu
( Sutra XI)
Am constatat [a câta oară!] că altfel stateau lucrurile atunci [în groaznica perioadă comunistă] când lupta era luptă, şi sistemul oricât ar fi fost de odios totuşi putea fi înfruntat. Atunci gloria era maximă şi pentru Luptător şi pentru Sistem. Acum totul a ajuns de o băşcălie criminală… Morţii sunt victime şi nu eroi.
Cu toate acestea, consider că lupta în numele Adevărului şi a unui om mort, lipsit deci de Apărare, este necesară, onorantă şi onorabilă… Şi este singura formă de supravieţuire pe care o pot accepta. Într-un fel este şi o lecţie totală de morală pe care o primesc cu umilinţă şi dragoste de la Cezar Ivănescu, de dincolo de moarte… lecţie pe care sufletul său tandru şi sfânt mi-o trimite cu bunătate părintească şi creştină…
Eu, netrăind în acele vremuri ale terorii totale, nu prea aveam senzorii necesari pentru a înţelege cum stăteau exact faptele cu „lichidarea” lui Labiş. De câteva ori l-am întrebat pe Cezar Ivănescu (spre ruşinea mea) de ce se zbate atât de mult pentru Labiş… nici măcar nu l-a cunoscut… de ce consideră că este cauza lui. Mi-a explicat cu blândeţe totul, cu vocea lui frumoasă şi cu aceeaşi inteligenţă extraordinară care întotdeauna îmi stârnea admiraţia. Atunci am acceptat, în sfâşit acum, am şi înţeles.
Culpe criminale: morale, medicale…
„Am manuscrise din studenţie pe care acuma le desfac din dosare, necitite de exact 30 de ani. Sunt scrise de când eram student în Iaşi şi le-am purtat din dosar în dosar ca să nu mi le fure sau să nu mi le găsească Securitatea sau să nu mi le ardă, să nu mi le distrugă nemernicii. Am scris o viaţă, nu am publicat. Ceea ce am publicat sunt firimituri. (…) …n-am timp cu amândouă mâinile să transcriu ce-am scris deja. Ei ce au? Nu au nimic în casă şi nimic în cap. Şi mai ales, ceea ce e cel mai grav, nu au nimic în suflet, dragul meu. (…) …eu n-am făcut rău nici unei furnici: de-aici îmi vine forţa şi curajul să le spun că sunt o adunătură de nemernici.“
[Cezar Ivănescu, interviu publicat în Timpul, nr. 2(45)/februarie 1997]
Cezar Ivănescu a fost obligat la vârsta de 66 de ani să declare greva foamei doar pentru a obţine o declaraţie din partea domnului Nicolae Manolescu cum că la sediul USR nu a sosit niciodată nici măcar o înştiinţare din care să rezulte că Cezar Ivănescu ar fi fost invitat vreodată să-şi consulte dosarul la sediul CNSAS sau oriunde altundeva pe Terra. Cezar Ivănescu a murit fără a primi măcar un răspuns, fără a-şi vedea dosarul, fără ca vreo instituţie a Statului Român, Democrat, European, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile domniei-sale.
A trimis scrisori deschise, cu număr de înregistrare atât domnului Nicolae Manolescu – preşedintele USR, cât şi domnului Traian Băsescu, preşedintele României, garantul respectării Constituţiei. Nu a primit răspuns. Timpul legal s-a scurs, 30, 45 de zile, Cezar Ivănescu a murit. A murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit, după ce cu doar câteva zile în urmă se întorsese dintr-o vizită triumfală în Albania, ţara de origine a mamei sale.
Născut în ziua Schimbării la Faţă şi mort în Joia Mare… Dintr-o operaţie care ar fi trebuit să fie banală (de hemoroizi), într-o clinică particulară din Bacău [clinica Palade], ca urmare a unui şir continuu de culpe medicale s-a ajuns la acest final cumplit. Totul a fost cauzat de incompetenţa medicilor, de lipsa lor de reacţie,de faptul că se pare ca a fost supus operaţiei înainte de a fi sosit rezultatul analizelor, fără ca măcar să i se facă o minima verificare din punct de vedere cardiologic (aceasta este o culpă de natură penală, dar în România este aproape imposibil de dovedit pentru că se muşamalizează totul), de faptul că, ulterior, i-au greşit şi diagnosticul, tratându-l în mod superficial de embolie pulmonară, cu toate că suferinţa sa era de natură cardiacă, că nu l-au transferat imediat la Iaşi, ţinându-l la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău fără să anunţe familia, că nu i-au făcut nici măcar o ecografie a inimii pentru a vedea de ce natura îi este suferinţa, nemaispunând de grava eroare de a i se face anestezie generală…
Iată ce scrie Mădălina Rotaru în „Ziarul de Bacău”, din 15 iunie 2008. Desigur, după cele relatate în articol sunt publicate şi câteva comentarii ale cititorilor printre care şi răspunsurile mele:
Mădălina Rotaru
CAUZELE MORŢII POETULUI CEZAR IVĂNESCU, ÎNVĂLUITE DE MISTER
Pe 21 aprilie a.c., scriitorul Cezar Ivănescu a fost internat la Clinica Palade din Bacău, unde, a doua zi, avea să fie supus unei operaţii pentru hemoroizi. La 24 de ore de la intervenţie, care a fost efectuată de medicul chirurg Vasile Palade, se pare că scriitorul a suferit o complicaţie, motiv pentru care a fost transferat la secţia Terapie Intensivă din cadrul Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău. De aici, pe 24 aprilie, s-a luat decizia transportării lui cu un elicopter SMURD la Spitalul Floreasca din Bucureşti. În aceeaşi zi, în instituţia amintită, Cezar Ivănescu a decedat.
Printr-o sesizare ajunsă la Colegiul Medicilor din Bacău, pe 9 iunie a.c., semnată de o prietena apropiată a lui Ivănescu, stabilită în Israel, se solicita cercetarea cauzelor care au dus la moartea poetului, cauze de care este legat de aceasta numele medicului băcăuan. De asemenea, surse din anturajul scriitorului, printre care şi fiica adoptivă a acestuia, Clara Aruştei, susţin că „în Clinica Palade, pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănatate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse”. Un alt semn de întrebare ridicat de apropiaţii poetului este acela al supunerii lui, înainte de operaţie, anesteziei generale, în condiţiile în care, se pare, pacientul „era practic, inoperabil”.
Chirurgul spune că a respectat procedurile
Contactat de reporterii Ziarului de Bacău, medicul Vasile Palade susţine ca a urmat îndeaproape procedurile care se impun în astfel de cazuri, mai mult, că poetul Cezar Ivănescu a beneficiat de tratemente „mai aparte”, fiind considerat o persoană specială. „A venit la consultaţie, l-am vazut, l-am diagnosticat cu hemoroizi gradul IV, sîngerînzi, cu o vechime a bolii de cel puţin 15 ani”, a declarat dr. Palade.
Potrivit acestuia, cei doi, medic-pacient, au convenit de comun acord data la care Ivănescu urma să fie supus intervenţiei chirurgicale pentru boala sa. „Nu s-a plîns de alte afecţiuni şi, în 21 aprilie, ora 10.00, a fost internat. Înainte de operaţie, i-am făcut analizele de laborator, i-am efectuat electrocardiograma, seara l-am sedat şi l-am hidratat. A doua zi a fost operat, după ce l-am anesteziat general, în condiţii normale, intervenţia durînd circa 15-20 de minute. Totul a decurs fără probleme. Cam la şase-şapte ore după, deja vorbea la telefon şi se arăta chiar mulţumit de tratamentul de care beneficiază în clinică. În cursul nopţii a avut evoluţie normală. În 23 aprilie, la vizită, totul era, din nou, normal. L-am pansat, după care eu am intrat la program, el rămînînd în salon. Pe la prînz, în jur de ora 12.30, asistenta m-a sesizat că Cezar Ivanescu e cam apatic. I-am luat tensiunea, care arăta opt, anestezista l-a luat în grijă.Totuşi, tensiunea continua să scadă, moment în care am luat hotărîrea că trebuie transportat la Spitalul Judeţean, la secţia ATI, unde a şi ajuns, în jurul orei 13.30. Acolo, sub tratament, a avut o evoluţie imediată favorabilă, a început să-şi revină şi chiar să colaboreze cu noi, iar tensiunea se menţinea în jur de 11-12. Pe 24 aprilie, a venit cineva din familie, care a solicitat transferul lui Cezar Ivănescu la Bucureşti. Am spus că trebuie vorbit cu cardiologii în privinţa acestui lucru, personal avînd reţineri la transfer. A ajuns la Floreasca, unde am aflat că a murit la scurt timp. A fost ceva total neaşteptat”, a relatat medicul chirurg Vasile Palade. În ceea ce priveşte acuzaţia de neefectuare corespunzătoare a analizelor preoperatorii, Palade a precizat că, din rezultatele analizelor înscrise pe buletinul medical al pacientului, nu a reieşit în nici un fel că supunerea acestuia unei anestezii generale ar fi prezentat vreun risc. Totodată, medicul a declarat că „există formular de consimţămînt în vederea tratamentului anestezic-chirurgical, semnat de pacientul Cezar Ivănescu, în 21 aprilie 2008, şi-n care se specifică explicit atît natura intervenţiei, cît şi riscurile posibile, inclusiv cel mortal”.
La Colegiul Medicilor a demarat o ancheta
Luni, 9 iunie, petiţia semnată de prietena din Israel a poetului Cezar Ivănescu, trimisă iniţial la Colegiul Medicilor din Bucureşti, a ajuns şi în atenţia Colegiului Medicilor (CM) din Bacău. „Reclamaţia este dată Comisiei de Jurisdicţie. Urmează să se audieze reclamatul şi sa fie contactaţi cei implicaţi”, a declarat dr. George Ioan Coneac, vicepreşedintele CM Bacau. Potrivit acestuia, ancheta va fi una de durată, cu atît mai mult cu cît reclamaţia nu este venită din partea unui membru al familiei decedatului. „Declanşăm ancheta, dar reclamantei îi vom putea transmite doar atît cît ne permite legea, ţinînd cont de principiul confidenţialităţii datelor”, a mai spus dr. Coneac. Contactată telefonic, fiica adoptivă a scriitorului Cezar Ivănescu ne-a declarat că intenţionează, la rîndul ei, să se adreseze instituţiilor competente în elucidarea cazului. Vom reveni cu amănunte.
———————————————————————————————————————
4 comentarii la “Cauzele morţii poetului Cezar Ivănescu, învăluite în mister”
- Antonia on Iunie 15th, 2008 at 10:48 pm
Domnule dr. Palade, culpa dumneavoastră este majoră! Nu pacientul trebuie să se plângă de afecţiuni!
Medicul în conformitate cu meseria pe care şi-a asumat-o trebuie să facă numai acte responsabile! Nu omori un pacient pentru 15 minute şi pentru o operaţie minoră şi programată. Problemele care se pun în acea clinică sunt majore!
2. Clara Aruştei on Iunie 15th, 2008 at 11:56 pm
Singurul poet de premiu Nobel al României lichidat de incompetenţa crasă a medicilor contra unei sume exorbitante la Bacău.
Poetului Cezar Ivănescu tocmai îi apăruse o traducere în limba albaneză (Jeu d’Amour), la editura Ora din Tirana. Editura condusă de un distins domn, intelectual rafinat, fost Ministru de Externe al Albaniei, fost Ambasador UNESCO la Paris, actualmente Preşedinte al PENCLUBULUI Albanez şi Deputat în Parlamentul Albaniei, Besnik Mustafaj – scriitor şi om de o eleganţă şi de un discurs extrem de rafinat şi intelectualizat.
Domnul Besnik Mustafaj a declarat că a fost profund impresionat de poezia lui Cezar Ivănescu, şi apoi după ce l-a cunoscut pe Cezar Ivănescu în carne şi oase, că a fost cucerit de forţa pe care o emană, de candoarea şi erudiţia lui şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii i-a propus ca „Cezar Ivănescu să devină candidat din partea Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatură”.
A revenit în ţară, apoi a plecat la Iaşi şi ulterior la Bacău. În Bacău a fost convins de nepoata sa, dr. Carina Ribac că trebuie să facă o intervenţie minoră pentru tratarea hemoroizilor pentru că ea cunoaşte un profesor [sic!] cu o clinică modernă şi că oricum ea nu îl va lăsa nici o clipă singur, nesupravegheat etc. Este singurul motiv pentru care poetul Cezar Ivănescu a acceptat aceasta intervenţie în oraşul Bacău.
Luni dimineaţa 21 aprilie, în jurul orei 8:45, a ajuns împreuna cu şoferul său la Carina Ribac, nepoata sa, medic în Bacău. Cezar Ivănescu, şoferul şi Carina Ribac au mers împreună la Clinica Palade. În jurul orei 9:30 Cezar Ivănescu era în rezervă, dând telefoane şi făcându-şi programul pentru toată săptămâna, începând cu ziua de miercuri. În cursul zilei, înainte de efectuarea vreunor analize, Cezar Ivănescu a primit permisiunea de a consuma cafea.
Tinând cont de datele particulare ale pacientului, şi anume, vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată pentru rezolvarea unei probleme de sănătate minore şi nu a unei suferinţe acute de natură a-i pune viaţa în pericol; de faptul că pacientul era fumator activ, se impunea efectuarea tuturor analizelor standard preliminare unei operaţii (radiografie pulmonară, serii repetate de EKG-uri, toate analizele de orientare a diagnosticului).
Din seara zilei de marţi 22 aprilie, Cezar Ivănescu nu a mai luat legătura telefonic cu nimeni. În dimineaţa zilei de 23 aprilie a fost sunat cu mare insistenţă de prietenii din ţară, cât şi de cei din străinatate. Nu a mai raspuns. În schimb, un element straniu este că există doi martori care au declarat că cineva le închidea apelurile telefonice, atât în seara zilei de marţi, cât şi miercuri.
În cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALA, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul Cezar Ivănescu aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU. Diagnosticul la internare în Clinica Palade menţionat în aceasta fişă era: Hemoroizi grad IV. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică.
Diagnosticul la transferul din Clinica Palade către Spitalul Judeţean de Urgenţa era: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Atunci: „În ce a constat de fapt intervenţia chirurgicală la care a fost supus pacientul? De ce la transferul din Clinica Particulară Palade starea pacientului era extrem de gravă, iar diagnosticul foarte mult agravat?”
La epicriză este specificat atât: „În cursul zilei de 23. 04. 2008 sub o evoluţie aparent simplă acuză dispnee din ce în ce mai severă şi prăbuşirea valorilor tensionale la 80 mmHg. Se instituie terapie intensivă. Se suspicionează posibilitatea instalării unui infarct miocardic şi se ia decizia transferului pacientului la spitalul judeţean.” F.O. nr. SC 348 cu care Cezar Ivănescu a fost transferat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău a fost semnată doar de dr. Vasile Palade, în calitate de director al clinicii şi de medic curant.
De altfel situatia analizelor pare mult mai complicată. Cezar Ivănescu nu figura nicăieri ca având o suferinţă cardiacă. Dacă a fost diagnosticat, a fost diagnosticat la clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Şi dacă într-adevar a fost diagnosticat atunci cum de s-au încumetat să-l opereze a doua zi şi facându-i anestezie generală? Fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace, fără a-i pune în vedere pacientului că este suferind cu inimă, fără a o informa pe nepoata acestuia Carina Ribac şi familia? Toţi prietenii acestuia cunosc faptul că nu figura nicăieri ca fiind bolnav de inimă, şi sunt peste 15 martori care pot depune mărturie.
Deci, dacă acel control chiar a avut loc, dr. Vasile Palade şi-a asumat nişte riscuri nepermise şi putem crede că de fapt a pus ulterior diagnosticul de cardiopatie ischemică nedureroasă pentru a-şi acoperi cumva urmele, a justifica evoluţia extrem de nefavorabilă, faptul că pacientul a fost operat fără a i se face un control cardiologic şi fără a i se face investigaţiile standard paraclinice absolut obligatorii unui pacient care urma a fi supus unei intervenţii chirurgicale, rezultate în urma carora decizia operatorie cu anestezie generala ar fi impus amânare pâna la stabilizarea pacientului.
Familia a fost informată foarte târziu, în seara zilei de 23 aprilie cum că „Cezar Ivănescu este internat la Spitatul de Urgenţa Judeţean din Bacău pentru că are nişte minore complicaţii”, fără a se specifica exact gravitatea situaţiei. Că miercuri dimineaţa era bine, că s-a plimbat pe terasă, că i-au scos pansamentul şi că spre prânz, dar fără a se specifica vreo oră i s-a făcut rău şi a fost dus la Spitalul Judeţean de Urgenţă… Se poate presupune că de fapt pacientului i s-a făcut rău în cursul serii de marţi, 22 aprilie, că era singur, nesupravegheat şi că a fost găsit probabil dimineaţa în stare foarte gravă.
Imediat ce am aflat am plecat cu primul tren spre Bacău cu toate că dr. Carina Ribac mă minţea în continuare, neinformându-mă absolut deloc despre starea sănătaţii sale.
La ora 4:15 – 4:20 dimineaţa eram deja în Bacău, la Spitalul Judeţean de Urgenţă. Nu m-au lăsat să intru la terapie intensivă, am reuşit să sun de la poartă şi să aflu şi să-i implor să aiba grijă de starea sănătaţii sale, să nu îl lase singur. Am intrat pe la 6:30, era conştient, lucid şi a vorbit cu mine, avea sonda, îi făceau în continuare heparina, era cianotic, avea extremităţile reci.
Întreb, dar şi acuz…
Cum este posibil ca unui pacient în stare critică, sosit cu tensiunea 6 la SJU Bacău să nu i se facă nici o investigaţie [tomografie, ecografie etc.] să fie ţinut în stare critică fără să fie anunţat un medic şi un spital competent, la 2 ore de un centru universitar [Iaşi]?
La ora 4:30 dimineaţa, pe holul SJU Bacău, am întâlnit un pacient care avea o fractură, acel pacient era considerat o urgenţa medicală şi lui i-a fost facută o radiografie la acea oră. Poetul Cezar Ivănescu în schimb zăcea în stare critică fără ca membrii familiei să fie lăsaţi sa intre, fără ca să i se acorde sau să i se facă investigaţiile necesare, zăcea cu un diagnostic fals şi un tratament ineficient.
Ca urmare a nenumăratelor intervenţii telefonice făcute din acel moment de prietenii lui Cezar Ivănescu din ţară şi din străinatate la Spitalul Judeţean Bacău au început să apară informaţii despre starea sănătaţii acestuia. Diagnosticul pus la Spitalul Judeţean Bacău era de embolie pulmonară (diagnostic acoperitor!) şi tratamentul adoptat cel clasic, cu heparină.
În cursul zilei de joi dimineaţa Spitalul Judeţean Bacău nu avea un diagnostic pus ca urmare a unor investigaţii medicale serioase şi un tratament adecvat. Pacientul avea extremităţile reci, cianozate (degetele de la picioare, degetele de la mâini, vârfurile urechilor – parţial), limba de culoare normală, conştient, extrem de deshidratat (dupa cum declara medicul de la ATI) şi avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge. Medicul privind aceasta sonda i-a mai cerut asistentei să-i facă încă un furosemid.
A sunat şi domnul ambasador Simirad, fost primar al laşiului şi ni l-a recomandat pe prof. dr. Tinică, care intra la ora 9 la o operaţie de transplant. Domnul profesor dr. Tinică [Iaşi] a fost extrem de săritor, l-am sunat şi l-am pus în legătură cu doctorul de gardă Dahnovici, de la Spitalul de Urgenţă Bacău.
Familia pacientului nu avea informaţii despre starea reală a sănătaţii acestuia. Prin intermediul prietenilor, familia a pus medicii de la Spitalul Judeţean Bacău – Secţia Terapie Intensivă în legatură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Tinică, prof. dr. Datcu). Doctorul de gardă Dahnovici de la ATI Bacău părea complet depăşit.
Diagnosticul de embolie pulmonară a fost pus fără ca pacientului să i se facă o ecografie, o tomografie sau vreun alt examen medical complex. În aceeaşi zi, pacientului i s-au administrat 3 furosemide (un medicament care, conform contraindicaţiilor, provoacă aritmii şi scăderea tensiunii, şi este total nerecomandat în cazul insuficienţei renale şi persoanelor în vârstă), asta în situaţia în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 6. Se pare că nu îi făceau şi altceva în afară de heparină pentru că le era frică de o hemoragie. Acest risc este de neînţeles în cazul unei intervenţii minore de hemoroizi.
Este de menţionat şi reacţia de totală consternare a echipajului Salvării din Bacău (care s-a nimerit a fi acelaşi ca în ziua anterioară, când Cezar Ivănescu a fost transportat de la Clinica Palade la SJU Bacău), doctoriţa, căreia îi mulţumesc pentru onestitate şi pe aceasta cale, efectiv a strigat la mine: „De ce nu aţi chemat imediat SMURD-ul, ieri, imediat trebuiau chemaţi şi trebuia efectuat un examen medical complet, imediat!” Atunci am realizat, din nou, gravele erori care s-au produs şi nepăsarea criminală cu care a fost tratat marele poet, poetul de geniu Cezar Ivănescu.
Diagnosticul incomplet de pe fişa de transfer dintre Clinica Palade şi Spitalul Judeţean de Urgenţa Bacău denotă că pacientul nu a fost evaluat preoperatoriu şi, în absenţa unui control preoperatoriu, diagnosticul a fost pus făcându-se presupuneri (embolie pulmonară).
La Spitalul de Urgenţa Floreasca a ajuns în stare foarte gravă, în comă profundă, semnele vitale (ritmul cardiac şi respirator) erau foarte slabe şi de la început medicii Urgenţei au afirmat ca şansele sunt minime. Imediat i-a fost făcută o ecografie şi analizată inima. În Bucureşti diagnosticul corect a fost pus în 3 minute, în Bacău nici după aproape două zile pacientului nu i s-a pus un diagnostic corect…
Constant cu mare durere că actul medical nu este un act asumat de către medici, aceştia dând dovadă de o nepăsare crasă. Şi nici chiar acum, după ce un mare poet al României, cel mai important după mulţi: Marin Preda şi Basarab Nicolescu, Noica şi Eliade, Petru Creţia şi Nichita Stănescu, a murit în condiţii inumane, chinuit, abandonat fără a i se da practic nici cea mai mică şansa de supravieţuire, nu se autosesizează nici un for competent. Cezar Ivănescu a murit pentru că practic a fost trimis la moarte de incompetenţa crasă şi de nepăsarea criminală de care au dat dovada toţi acei medici care ar fi trebuit să-i protejeze viaţa şi nu să se acopere pe ei, omorând prin nepăsare, nepricepere şi neimplicare un om, un mare om şi un excepţional poet.
Fac un apel public la toţi cei care îşi pierd rudele, prietenii ca urmare a nepăsării medicilor, la toţi cei care rămân marcaţi pentru tot restul vieţii, la toţi cei care suferă în timp ce medicii beau şampanie [cum era şi atunci când Cezar Ivănescu zăcea…], la toţi cei care au pierdut pe cineva drag, să ne unim şi să facem tot ce ne stă în putinţa ca cei dragi nouă, genii şi muncitori, copii şi bătrâni, tineri şi mai puţini tineri să nu mai fie măcelăriţi şi omorâţi cu zile…
Mă rog pentru sufletul lui Cezar Ivănescu, mă rog, dar nu iert… Un mare poet a murit umilit în propria sa ţară… Istoria literaturii va consemna asta… dar înainte de toate a murit un om care ca şi noi toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, avea dreptul la viaţă, dreptul la un tratament corect şi eficient, drepturi esenţiale garantate prin Constituţie şi prin Cartea Drepturilor Omului…
Nu este posibil ca în anul 2008 să se moară dintr-o operatie de hemoroizi de 15 minute, este nedrept, inuman şi cineva trebuie să răspundă pentru asta… S-a stabilit că nu avea embolie pulmonară şi că toate problemele erau de natură cardiacă. Conform unor surse medicale de la Spitalul Floreasca inima mărită putea fi consecinţa unei anestezii generale greşite.
3. Flory Berzintu on Iunie 16th, 2008 at 1:46 am
Am neclarităţi privind conţinutul articolului. De aceea fac cîteva completări:
Cezar Ivănescu, începând cu 29 ianuarie 2008 cînd a apărut defăimarea sa în presa din România, fără nici o bază legală, şi-a declanşat o scădere a imunităţii organismului prin greva foamei, nealimentaţie, dezhidratare, stres, ajungând până la internarea în clinica Palade din Bacău din 21 aprilie 2008, cu 20 kg mai puţin. Cum era posibilă o intervenţie chirurgicală cu anestezie generală pe un organism atît de epuizat?
Vorbind cu el la telefon în acea perioadă grea, am cunoscut din vocea sa că era fără putere, epuizat, respira greu… sigur analizele n-ar fi ieşit bune!
Cu o zi înainte de a muri am primit o scrisoare de la el în care îmi scrie ca i s-au umflat picioarele şi-i anchilozase o mână. Cum poate să afirme un medic că era sănătos? Şi mai ales cum era posibilă o intervenţie de orice natură, pe un asemenea organism?
Nu cred că i s-au făcut analizele şi electrocardiogramă. Nu ar fi ieşit bine.
Înainte de transferul pacientului la Spitalul de Urgenţă Bacău, ce diagnostic avea? I s-a făcut vreun control în acest sens?
Nu apare în articol nici o informaţie privind măsurile luate la Spitalul de Urgenţă Bacău, pentru salvarea pacientului Cezar Ivănescu. De aceea aduc câteva informaţii: în noaptea de 23/24 aprilie am vorbit la telefon cu medicul de gardă şi asistentul de serviciu şi mi-au spus că pacientul Cezar Ivănescu a făcut embolie pulmonară, i se aplică tratament cu heparină, fiind conectat la aparate pentru respiraţie, având tensiunea 10. Mi s-a mai spus că în dimineaţa zilei de 24 aprilie îi vor face tomografie să vadă ce-i de făcut pentru salvarea vieţii. Ei bine, în următoarea zi, trecuse dimineaţa şi nu i se făcuse nici o tomografie pîna la ora 16.00 când a sosit elicopterul SMURD.
Dacă trebuia un cardiolog pentru pacient, nu era de datorie personalului din Bacău să aducă acel specialist? Oricum, medicul cred că e răspunzător privind decizia de transfer, sau decizia dacă un pacient e operabil sau inoperabil, după examinarile de rigoare. Cred că nu e valabilă părerea pacientului în a spune ca nu are nici o afecţiune. El poate să nu ştie de vreo afecţiune cu inima, mai ales în cazul Cezar Ivănescu, după defăimarea în ziare, călcându-i demnitatea în picioare. Pacientul nu-şi facuse analize şi controale, cred, de mulţi ani de zile. Nu avea nici medic de familie. Ştiind că-i bolnav, îl rugasem să se interneze la spital pentru control şi tratament. Avea de gând să se interneze la Elias. Chiar vorbise cu un medic în acest sens.
Problema cu operaţia de hemoroizi a apărut aşa, dintr-o dată. El nu se gândea la asta. Suferea de hemoroizi de cel puţin 30 de ani, şi nu 15 cum e scris în articol. Putea să mai traiască mulţi ani aşa, fără operaţie. Dar acum este o altă tehnică de a scăpa de hemoroizi, fără operaţie!
La operaţie a ajuns din cauza că l-a influenţat o nepoată din Bacău, dr. Carina Ribac. L-a invitat acasă la ea, în Bacău, la un sfârşit de săptămîna şi l-a controlat în sacoşă să vadă ce medicamente foloseşte. Astfel i-a găsit supozitoare pentru tratament hemoroizi, şi a provocat discuţia în acest sens, spunându-i că trebuie să se opereze, că ea îl va duce la o clinică privată (clinica Palade), că va avea grijă lui s.a.m.d.
Tot acea nepoata, Carina, i-a dat lui Cezar Ivănescu să ia câte 3 furosemid pe zi, cu cca. o săptămână înainte de operaţie, ceea ce a dus la o mare deshidratare, adăugată la organismul mult slăbit şi nealimentat.
Transferat la Spitalul de Urgenţă, pacientul fiind operat de hemoroizi, avea instalată sonda pentru urină cu urme de sânge în urină, ceea ce a văzut fiica lui Cezar Ivănescu, şi, era normal astfel?
Daca pacientul a fost transferat de la Clinica Palade la Spitalul de Urgenţă Bacău la ora 13,30 (23 aprilie 2008) de ce nu a fost anunţată familia, mai ales că era în stare foarte gravă, cu tensiunea 6? E normal ca familia să fie anunţată abia seara pe la ora 21.00? Anunţul nu l-a făcut cineva de la Clinica Palade, ci de nepoata Carina, care este înafara clinicii profesional, ea având clinica ei – după cum am înţeles, un laborator de analize medicale.
Elicopterul SMURD a venit cu patru ore întârziere, având acelaşi personal medical care l-a transferat de la Clinica Palade la Spitalul de Urgenţă Bacău, ceea ce mă face să cred, că în cele patru ore viaţă pacientului ar fi putut să fie salvată.
- Clara Aruştei on Iunie 16th, 2008 at 2:00 am
CEZAR IVĂNESCU A FOST TRATAT MAI RĂU DECÂT ULTIMUL AUROLAC… TRAGIC ŞI ADEVĂRAT…
„A venit la consultaţie, l-am văzut, l-am diagnosticat cu hemoroizi gradul IV, sângerânzi, cu o vechime a bolii de cel puţin 15 ani” spune dr. Palade… Atunci vă întreb, dacă tot susţineţi că era o afecţiune veche, de ce v-aţi grăbit atât de tare?
Din moment ce pacientul a fost „diagnosticat” în clinica dvs. cu afecţiunea „cardiopatie ischemică cronică nedureroasă”, cum de aţi riscat viaţa unui pacient diagnosticat pe 21 aprilie cu această suferinţă cardiacă [!]? Cum de i-aţi făcut o anestezie generală fără a-i face sau măcar recomanda în regim obligatoriu seria de analize care se impunea, inclusiv [absolut obligatoriu] o ecografie…?
Ceea ce aţi făcut este de o gravitate criminală, de altfel anestezia generală a şi provocat moartea pacientului… Şi cum bine aţi declarat dvs. acest pacient chiar dacă avea o suferinţă cronică era în viaţă, scria, muncea cu un talent deosebit, era activ şi în plină glorie literară…
Incompetenţa crasă, faptul că Cezar Ivănescu a fost tratat în Bacău ca ultimul aurolac au dus la acest deznodământ tragic…
În Bacău, în SJU Bacau, la ATI, am fost întrebată: „Cum a ajuns în spital, era în trecere prin Bacău şi i s-a făcut rău?”. Această întrebare este inadmisibilă. Cum este cu putinţă ca nişte cadre medicale să nu cunoască absolut deloc starea unui pacient? Şi apoi nu era evident că acestui pacient i se făcuse o intervenţie chirurgicală?!
Sunt extrem de multe semne de întrebare în legatură cu şirul continuu de culpe medicale care s-au produs la Bacău, începând cu operaţia în sine, cu anestezia, cu ceea ce s-a întamplat la SJU Bacău unde nu i s-a făcut nicio investigaţie serioasă…
Motto:
! Aşteptând să vină moartea
treaz lucrez pentru gloria ei… !”
Cezar Ivănescu
(La Baaad)
„Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti… După disoluţia acestei lumi a plutocraţiei şi a mafiocraţiei, veni-va, poate, şi Noua Era a noocraţiei… Până atunci însă artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului… El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea libera care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»… Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu, ce mai contează că or să te omoare, doar e ştiut din Bhagavad-Gita, că nimeni nu poate să ucidă şi nu poate fi ucis…“ (Cezar Ivănescu, interviu, 1996)
Realitate versus normalitate
Într-o societate clădită pe normalitate, Marin Preda ar fi luat şi acum masa la Restaurantul Uniunii Scriitorilor împreună cu Cezar Ivănescu, apoi Cezar Ivănescu i-ar fi cântat aşa cum îi cânta pe vremuri, la Mogoşoia, cu vocea sa frumoasă, plimbându-şi mâinile la fel de frumoase pe corzile chitării sale uşor dezacordate… În cea reală, cumplit de reală, chitara zace într-un colţ în aşteptarea veşnic fără de sosire de acum a Poetului, adusă de la Iaşi, din Casa Flory [cum îi plăcea să numească locuinţa în care prin bunătatea unei vechi prietene stătea, apartament pe care îl adora şi pe care îl considera sigur, trainic şi frumos precum un Imperiu, casa liniştii sale vremelnice, unde a scris cu înverşunare în ultimele două luni, cu mânuţele înţepenite, cu trupul încătuşat de toată suferinţa dată de o existenţă genială, cumplită „ardere de tot”], casă în care hainele i-au rămas încă adunate în nişte bocceluţe. Adunate pentru… adunate să…?
Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit… Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie… („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia… / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia… / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia). „Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe… Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital… captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea… şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată…
Ţin să mulţumesc acum şi veşnic, din suflet, tuturor celor care mi-au fost alături şi prin acest gest au făcut ca ultimul parcurs terestru al poetului Cezar Ivănescu să fie unul încununat de glorie şi nu unul al umilinţei cum ar fi dorit cei care nu au permis ca trupul său să îşi găsească odihna preţ de câteva ore în sediul USR sau în cel al Muzeului Literaturii Române. Trăim într-o ţară a groazei, nişte vremuri îngrozitoare şi de aceea efortul celor care ne-au stat alături este cu atât mai de preţ şi recunoştinţa noastră cu atât mai mare. Sufletul nobil al domnului Victor Roncea a pus în mişcare forţe nebănuite şi astfel poetul Adrian Păunescu, ignorând faptul că şi pentru domnia-sa era sărbătoare, marea sărbătoare a Învierii, a reuşit să elibereze trupul poetului Cezar Ivănescu din captivitatea impusă de un sistem birocratic şi amoral. Primarul Iaşului, domnul Gheorghe Nichita, personalitate de mare caracter, i-a întregit Clipa de Linişte şi Priveghi creştinesc, apropierea admiratorilor, discipolilor şi familiei… Numai Inimile lor de Aur au făcut ca Sufletul drag şi sfânt al lui Cezar Ivănescu, cel născut în ziua Schimbării la Faţă şi mort în Joia Mare, să se înalţe la Ceriuri din Moldova mai puţin înlăcrimat…
În căutarea dreptăţii
Cezar Ivănescu a suferit nespus ca urmare a acuzaţiilor profund nedrepte şi nefondate lansate aşa, într-o doară, de la Paris, de domnul Mircea Dinescu…, a suferit cum numai un suflet mare o putea face. După o viaţa întreagă trăită în onestitate, sărăcie şi martiraj a fost nevoit, la vârsta senectuţii, să înfrunte un atac mediatic unic în România postdecembristă. După prigoana comunistă a urmat teroarea postcomunistă, de nedescris, începând cu darea afară de la revista Luceafărul, prin desfacerea în mod ilegal a contractului de muncă de către domnul Mircea Dinescu, continuând cu bătaia cruntă pe care „minerii“ i-au administrat-o în Sediul Societăţii Scriitorilor Români de pe bulevardul Magheru…, şi tot aşa, într-un crescendo de neînţeles, până la ultimul atac şi cel mai cumplit, care i-a determinat moral şi social moartea, din 29 ianuarie 2008. A suferit pentru că, deşi avea de partea sa Statutul USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), deşi era un cetăţean liber trăitor într-o ţară liberă şi europeană, nu s-a simţit nicio o secundă ocrotit de un stat de drept, ci livrat la bunul plac al unor indivizi de neoprit.
Cezar Ivănescu a trimis mai multe scrisori deschise. Reproducem un fragment dintr-o scrisoare deschisă (postumă) adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel:
Scrisoare deschisă Preafericitului Daniel (Părintele meu), Patriarhul României
Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi… Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan… Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit… De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee…
/…./
Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?
Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală? Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:
Să ne strîngem ura stivă
Şi să facem colectivă!
Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria…
What is a man, Preafericite?
Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?
Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul,
batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care
au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos
s-a coborât la rându-i printre morţi?
În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“
Cezar Ivănescu
***
Tragedia poetului Cezar Ivănescu continuă şi după moartea sa. Primesc în continuare mesaje de la cunoscuţi şi de la necunoscuţi. Iată conţinutul unui email primit recent:
Cezar avea şanse mari să fie ales la preşedinţia USR. În această competiţie era principalul adversar al lui NM – care i-a dezamăgit pe mulţi din susţinatorii lui din 2001 (LIS este el însuşi unul dintre cei care l-au ales şi acum îşi regretă gestul profund).
Multe încep să se clarifice. Privatizarea USR nu s-ar mai fi realizat sub conducerea lui Cezar, or aici e vorba de grămezi inimaginabile de bănet (gândiţi-vă numai la ce profituri aduce Casa Vernescu, transformată în cazinou, şi la toate celelalte proprietăţi ale USR, Neptun, Valea Vinului etc., nici eu nu le ştiu). Un motiv suficient pentru a face moarte de om.
Un articol publicat pe site-ul de mai jos ne-ar putea da de gândit:
http://www.tiuk.reea.net/lis.html
ANTITEZE
Liviu Ioan Stoiciu
PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR
Reiau (rescriu) un contrapunct. Zilele trecute îmi scria un tânăr poet că i s-a rătăcit dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a întrebat la filială (la Bucureşti) cum de e posibil, i s-a răspuns că „trebuie să se obişnuiască şi cu chestii din astea, că aşa e la USR”. Tânărul poet mi-a spus că nu mai ştie ce să creadă – merită sau nu să insiste să intre în USR, de drept? Câştigă în definitiv ceva că se inregimentează? Îl ajută cu ceva „acest statut, de membru al unei uniuni de creaţie?” Şi a continuat cu (îl citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis că a auzit o chestie ciudată: în 2008 se pare că USR-ul se va privatiza şi va urma o cuponiadă pentru proprietăţile sau patrimoniul ei”! Mărturisesc, m-a lăsat cu gura cascată. La orice mă aşteptam, dar să aud că se privatizează USR, nu!
O fi bine, o fi rău că se privatizează USR? Că fiecare scriitor devine cuponar-acţionar pe averea USR? Pe ce lume trăiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, dacă habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizării USR, „de care se discută” (ca nu iese fum fără foc) la nivelul conducerii operative a USR? Iata cum se fac şi se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mână de oameni se crede providenţială, în frunte cu preşedintele N. Manolescu…
Ştiam că se rescrie în secret, în Comitetul Director („al celor 11”, complici ai preşedintelui USR), Statutul USR, dar că s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasa în 2005 prin delegaţi ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 40 de membri ai USR, că adunarea generală nu mai poate fi convocată, din lipsa de bani) depăşeşte orice imaginaţie, e clar. Şi nu numai atât: contrariat, am întrebat un scriitor aflat în preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizării USR? Până într-atăt se schimbă Statutul USR? Răspunsul lui: el ştia numai că se regionalizează USR (nu auzise de „cuponiadă”)…
Altă bazaconie: acum s-a găsit USR să-şi piardă capul de la Bucureşti, să se regionalizeze (să aibă atâtea capete câte filiale are USR, 15, eventual), când Ministerul Muncii (care dă o jumatate de pensie în plus fiecărui pensionar al USR, conform unei legi care funcţionează din 2007) ţine cont de USR „ca instituţie reprezentativă naţională, centralizată”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual că membrii USR îşi plătesc la zi cotizaţia, că n-au murit şi pot primi jumătatea în plus de pensie…
Tocmai lăudam abilitatea USR de a se perpetua în structurile democratice ale Uniunii Europene centralizată (în UE nu există decât uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, după afinităţi şi interese) prin legea jumătăţii de pensie în plus pentru membrii USR. În condiţiile în care USR a devenit extrem de atrăgătoare pentru pensionari din cauza acestei legi (inventate de Adrian Păunescu şi reevaluate de Varujan Vosganian, vicepreşedinte al USR, la nivel parlamentar şi guvernamental): cererile de intrare în USR s-au înmulţit aberant, iar comisiile de validare sunt bănuite de corupţie (circulă deja legenda că primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticlă de whisky).
Ce o fi adevărat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arăta viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (căruia i se pare că nu are destule puteri de dominare, deşi face ce doreşte la USR, arogant cum e în funcţie, neîndrăznind nimeni să-l tragă de mâneca) a anunţat din 2005 că vrea să-l schimbe radical, fără să dea amănunte? Personal, nu uit că N. Manolescu a fost acuzat de dictatură cât a condus Partidului Alianţei Civice, chiar de către membrii lui scriitori, făcându-se caz în mass-media de o revoltă oficială, în acest sens. Ar trebui să se ia aminte. Cu atât mai mult cu cât N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest şi înţelegător cu soarta scriitorului român — azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiţie de trai (de lux, face parte acum din „lumea buna”, cu venituri ameţitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris şi se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decât cu imbogăţiţii şi descurcăreţii postcomunişti, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Ştefoi, fostă propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada).
N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rând. De altfel, pe aceşti scriitori (deci, şi pe mine) îi va învăţa minte cu Istoria sa critică… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, după ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mâine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gândit preşedintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puţinii scriitori necompromişi de comunism (în schimb îi ţine la inimă pe foştii colaboraţionişti cu PCR-Securitate). Vreau să cred că până la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus în drepturi cetăţeneşti şi literare în România cu ajutorul USR. Şi mizez pe bunul simţ: până atunci trebuie operată deconspirarea scriitorilor colaboraţionişti cu PCR-Securitate! Că e nevoie şi de curăţenie morală la vârful USR şi al revistelor ce apar sub egida ei.
Altfel, USR a găsit soluţii de supravieţuire onorabile — ultima dintre ele, aceea a susţinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anunţat că se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (să nu se uite că, în 1994, USR, condusă de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Că Varujan Vosganian va face tot posibilul să fie modificată legea timbrului de carte, prin ordonanţa de urgenţă, şi că banii veniţi din timbrul literar vor fi cheltuiţi şi pe susţinerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social. În paranteză fie zis, N. Manolescu are o slăbiciune pentru Noua Literatură (neintrată în conştiinţa scriitoricească, dar motivată că e reprezentantă a „tinerilor scriitori”), această revistă îşi acoperă toate cheltuielile de la USR, faţă de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborarilor, ori pentru tipografie, ori pentru sa
larii şi chirii. Interesant, şi noua serie a revistei Luceafărul a apărut numai din banii USR, rămâne de văzut cât timp, neavând acordul Consiliului de conducere al USR, care răspunde de fiecare leu al USR cheltuit (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-şef numit la revistele ce apar sub egida USR, după ce a fost ales noul preşedinte al USR, nu a fost votat în Consiliu; N. Manolescu îşi pune „oamenii” în funcţii după propriul plac).
Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-aş micşora rolul de sindicat al USR (cum aud ca se va întâmpla prin noul Statut la care se lucreaza), scriitorul trebuie protejat — fiindcă numai ajutoarele sociale şi medicale, plus cele de înmormântare îl obligă moral pe scriitor cu adevărat. În rest, a fi membru al USR înseamnă doar să plăteşti o cotizaţie şi, dacă eşti pensionat, o jumătate de pensie în plus. E adevărat, scriitorii în activitate mai apelează la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primeşte 200 de euro pentru o lectură publică (dacă e în graţiile preşedintelui de filială). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci şi literatura română (acest grup e cel care profită de traduceri şi plimbări în străinatate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv în China şi Vietnam, de exemplu) îşi vede mai departe de interesele lui, abuziv…
PS. Apropo de ajutorul de înmormântare şi de „gaşca Manolescu”. Am citit în presă ca „şefia” USR a refuzat să depună, la sediul ei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l ierte, să poata să se reculeagă prietenii şi duşmanii poetului, la capătâi. Mai mult, nici Muzeul Naţional al Literaturii Române (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, Radu Călin Cristea) nu l-a primit pe catafalc – deşi majoritatea scriitorilor dispăruţi au plecat spre cimitir de aici! Şi am mai citit în presă că USR s-a spălat pe mâini, n-a cheltuit nici un leu cu înmormântarea lui Cezar Ivănescu, o personalitate extraordinară a literaturii române (care a murit chiar în ziua în care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR, pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autorităţile ieşene – la înmormântarea sa neparticipând nici un membru bucureştean din conducerea USR… Aşa că trebuie să întreb iar: pe mâna cui a încăput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviţi”, dezonorant, chiar şi când mor scriitorii de prim rang, dovediţi incomozi cât au fost în viaţă?
30 aprilie 2008. Bucureşti
***
Un alt ecou, din partea domnului Ion Murgeanu. Iată comentariile domniei-sale adaugate la articolul „Cauzele morţii poetului Cezar Ivănescu, învăluite de mister” de Mădălina Rotaru apărut în „Ziarul de Bacău” din 15 iunie 2008:
Ion Murgeanu on June 16th, 2008 at 10:40 am
Cezar Ivănescu a fost asasinat cu premeditare chiar dacă numai şi moral. Vinovaţi de moartea poetului sunt în primul rând Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu. Mircea Dinescu care aflat la Paris a lansat fumigena cu colaborarea poetului cu Securitatea. Îl cunoşteam pe Cezar Ivănescu încă din ultima lui clasă de liceu…
A fost dintotdeauna un anti-comunist convins, şi un luptător puternic pentru dreptul la liberă comunicare şi la libertaţile elementare ale omului, în afara oricărui compromis cu ideea, sau cedare în faţa cenzurii şi a celorlalte „comandamente” ale vremii şi vremurilor. Aşa l-am descris, pe mai multe pagini, în cartea mea de „memorii”, „Himera literaturii”, Editura Curtea Veche, 2007, într-un dialog epistolar cu Ion Lazu.
Este inimaginabil să îl acuzi pe Cezar Ivănescu de colaborare cu infamul regim comunist pe care l-a urât şi condamnat fără oprire toată viaţa, iar cea mai evidentă mărturie este opera sa absolut genială. Ştiu ce vorbesc, am debutat împreună cu poezii în ziarul Flacăra Iaşului, august 1959, am rămas prieteni apropiaţi până la moartea sa survenită, între-un mod absolut suspect, şi am fost primul care, într-un articol apărut în superbissima revistă „Al cincilea anotimp”, de la Oradea, îi propuneam numele, la Premiul Nobel pentru literatură, atragând de fapt atenţia asupra marii sale opere şi personalităţi. Articolul se intitula „Candidatul meu la Premiul Nobel”.
Ultimele 35 de zile din viaţa sa pot spune că am fost printre cele mai apropiate fiinţe din anturajul său. Când am aflat despre defăimarea incalificabilă a poetului, un atac grosolan la persoană, dar cu un scop bine scontat, compromiterea şi înlăturarea lui din viaţa publică, am scris un articol, „Defăimarea poetului Cezar Ivănescu”, apărut mai întâi on-line, dar tipărit imediat şi în Meridianul Românesc, Anaheim, California, USA, şi post-mortem, în revista Baaadul literar, din Bârladul natal, al cărei director fondator fusese.
Nu aş avea nici un interes să-l învinuiesc pe Mircea Dinescu, pe care-l îndrăgeam înainte de-a o face pe inchizitorul, tocmai el despre care, da, ar fi atâtea de spus, şi pe N. Manolescu, al cărui comportament la moartea poetului a fost incalificabil; nu a admis pur şi simplu din poziţia lui de preşedinte al Uniunii Scriitorilor ca trupul neînsufeţit al poetului să fie depus la US sau cel puţin la Muzeul de literatură, măcar pentru o zi, după care putea să-l paseze Iaşilor, aşa cum s-a lepădat de altfel cu ură nedisimulată, din prima clipă, cu laşitate şi impostură.
Locul de veci al lui Cezar Ivănescu ar fi trebuit să fie alături de Eminescu, lângă Nicolae Labiş, pe testamentul de limbă literară şi geniu al cărora şi-a scris întreaga OPERĂ: repet şi subliniez cu majuscule, GENIALĂ. În faţa incomensurabilei pierderi, cu tot şirul ei de confuzii, ce aparţin parcă unei bine puse la punct acţiuni de lichidare fizică, a Securităţii de altă dată, cu personaje dubioase din umbră, fie ele nepoate sau netoate, şi doctori corupţi şi incompetenţi, care i-au luat de pe card şi ultimul leu, pentru a-l duce la moarte sigură, şi din nou, parcă, dinainte parcă planificată: în faţa tuturor acestora, personal nu ACUZ, ci BLESTEM.
Urmaşii lui Cezar Ivănescu şi discipolii lui adevăraţi şi sinceri vor mai avea timp să vadă cum vor dispărea, sau ieşi din scena, cei care au făcut să dispară marele nostru poet şi prieten de o viaţă, CEZAR IVĂNESCU.
(va urma)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.