Când Sartre va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene. Este părerea lui Robert Kanters, “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v.Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991).
Acesta se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat Occidentului, vinovat de răstignirea României la Yalta: Istoria, din perspectiva împlinirii destinului uman, îşi pierde orice semnificaţie. În pragul marii treceri, un filozof ajuns deţinut politic spune că “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol.II, 2010, p.299). Dintre toate neamurile europene, românii s-ar fi singularizat de-a lungul veacurilor prin capacitatea lor de “a experimenta contemplaţia în suferinţă”, ilustrată de atitudinea contemplativă a ciobanului din balada Mioriţa (“O anumită incapacitate”, în vol. Fragmentarium, ed. I-a1939; 1994, p. 146). Interesat din tinereţe de transcendent, de “tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru”, Mircea Eliade era convins că unii oameni ajung să trăiască precum sfinţii, într-un prezent continuu, deosebit fundamental de prezentul evanescent al timpului istoric măcinându-şi clipa iluzorie între a fost şi va fi fost. În Noaptea de Sânziene el face o aluzie cât se poate de transparentă la timpul istoric în care au fost schingiuiţi şi omorâţi după gratii opt sute de mii de români (apud. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu) în marea lor majoritate ortodocşi din milioanele de români întemniţaţi sau deportaţi din ţară sau din provinciile incorporate după 23 august 1944 în URSS.
In momentele ultime ale existenţei în temniţă a lui Valeriu Gafencu, trecut în lumea de dincolo într-o stare de har, Ioan Ianolide a trăit ieşirea din timpul istoric sub forma beatitudinii extazului mistic, având simţământul că Hristos era prezent în prietenul său care-i spusese atunci: “Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea si o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi si voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii…A urmat o pauză… A putut să mai rostească ‘S-a sfârşit!’ Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit… Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952” (I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, 2006, p.189-190).
Părintele Arsenie Boca, el însuşi urmând a avea în 1989 o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul de la Mânăstirea Brâncoveanu), spunea prin anii patruzeci că Evanghelia a fost menţinută vie în conştiinţa veacurilor de toţi cei martirizaţi pentru credinţă (Cărarea Împărăţiei).
In romanul deschiderii cerurilor la echinox, Mircea Eliade imaginează trei personaje masculine, care însă evoluează în dublet: Biriş-Viziru şi Partenie-Viziru. În timp ce Partenie (romancierul de mare succes) este ucis prin confundarea acestuia cu alter ego-ul său, atât Biriş cât şi Viziru ajung pe tărâmul vieţii fără de moarte. Stefan Viziru în exilul de la Paris, în Noaptea de Sânziene, iar Petre Biriş – împrumutând trăsături de la filozoful Mircea Vulcănescu -, este asasinat, ca si acesta, prin schingiuire în temniţa comunistă. Inainte de a-şi da duhul, Biriş transmite un mesaj destinat lui Viziru, mesaj care nu este altceva decât o mărturie de credinţă în viaţa de dincolo. Într-o perfectă linişte interioară, semn al transcederii suferinţei şi a depăşirii spaimei de moarte Biriş spune următoarele: “Există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei !”. Dar Eliade n-a dedublat doar personajele masculine. Ciru Partenie si Stefan Viziriu se intersectau în existenţa lor cu Ioana şi Ileana, ultima fiind cea care reface cu Stefan cuplul primordial, ajuns în noaptea de Sânziene “la umbra unui crin” în Paradis.
Foarte schematic, povestea din balada Mioriţa se reduce la trei inşi din care unul moare ca să ajungă la prezentul etern al vieţii veşnice. Asociind baladei idei din filozofia platonică, în urmă cu nişte ani observasem că tripartiţia sufletului omenesc implică o singură parte cu acces la nemurire obţinut prin desprinderea de ursita celorlalte două (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miotiţa/ The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004). Faţă de această intrare pe tărâmul vieţii fără de moarte, creştinismul a adus noutatea |Împărăţiei lui Iisus care, “din destinul Lui” (apud. Arsenie Boca), a făcut destinul care “ne atrage spre Adevăr, spre Cale şi spre Viaţă”(ibid.).
După anii de temniţă şi de Canal, ieromonahul Arsenie Boca, scos abuziv din preoţie în 1959, pictează într-un altar pe Maica Domnului cu Iisus în zeghe de puşcăriaş. Interesant este că nimeni nu observă, aproape jumătate de secol, nici haina pruncului Iisus, nici tunsura sa de puşcăriaş, deşi icoana de dimensiuni impresionante este cum nu se poate mai la vedere, chiar în altarul celei mai impunătoare biserici din mijlocul capitalei. Abia în 2007, Părtintele Arsenie Boca îi dezvăluie în vis unui student la Teologie semnificaţia imaginii pictată de el în altarul Bisericii Sf. Elefterie cel nou. Studentul vede zeghea, pe care de atunci încoace o observă multă lume, dar lui, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ si mai ascuns mulţimii. Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus. Toţi sfinţii români din temniţele în care ocupantul sovietic a decapitat vârfurile spiritualităţii româneşti au mărturisit adevărul biblic după care “pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare. Necazurile de acum nu sînt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare” (Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia în Cărarea împărăţiei).
Pe când scria Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade observase că omul modern a renunţat a-şi fructifica viaţa spirituală. Mesajul adresat Apusului de un deţinut politic schingiuit până în pragul morţii nu se referă însă nici la timpul istoric, nici la balada Mioriţa, îngânată în timp ce era torturat. Doar la nevoia stringentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii. Fiindcă, în opinia lui Eliade, asemenea urgenţe de natură spirituală au fost păstrate numai de românii sacrificaţi de Occidentali.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.