Icoana

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Punte între cer şi pământ

Putem privi icoana prin două unghiuri, unul este cel al venerării sale ca obiect de cult, iar cel de-al doilea este cel de ordin estetic, ca operă de artă. Pe teritoriul României coexistă două tipuri de icoane: icoanele pe sticlă si cele pe lemn. Această tipologie este aleasă în funcţie de materialele folosite şi de tehnica abordată de către artist, în realizarea acestora.

În ceea ce priveşte icoana pe sticlă, se presupune că ar fi apărut în secolul al XVII-lea, existând însă dovezi vizuale abia din secolul al XVIII-lea. În această perioadă s-au dezvoltat centre de prelucrare a sticlei – materialul principal. Primele modele sau ,,izvoade” au fost xilogravurile. În această tehnică grafică, a gravării în lemn, s-au realizat primele icoane, dar fiind imprimate pe hârtie, un material perisabil, meşterii – ţărani au dorit să transpună imaginile respective pe suporturi mai rezistente, adică pe sticlă. Trebuie menţionat că icoanele pe sticlă sunt de factură tradiţională, adică au fost desenate şi pictate de meşteri populari. Primele icoane au fost pictate în alb-negru, deoarece aşa erau executate şi xilogravurile.

Ulterior ţăranul nostru iubitor de culoare, după cum atestă costumele şi ţesăturile ce împodobeau casele tradiţionale, va picta aceste icoane, folosind culori pure, puternice. Tipul de compoziţie va fi repetitiv, fiindcă acele „izvoade” se moşteneau de la un iconar la altul, astfel, se poate afirma că exista un arhetip compoziţional. În general culorile folosite în pictură erau naturale, adică din plante, obţinute prin tehnici diferite, stăpânite de meşterii iconari.

Încetul cu încetul, pe teritoriul României apar mai multe centre sau ateliere (Şcheii Braşovului, Sebeş-Alba, Făgăraş, Sibiu, Ţara Bârsei, Nicula) unde se păstrează meşteşugul acesta, dar se folosesc noi elemente decorative şi cromatice. Astfel că toţi cei ce doresc să studieze cu atenţie produsele acestor centre, adevărate şcoli de iconari, vor avea plăcerea să descopere atât similitudini dar şi deosebiri. Întrucât aceşti iconari proveneau din mediul rural, fiind oameni fără studii, care nu ştiau să scrie, greşeau sau omiteau anumite inscripţii în chilirică, de aceea, este greu de tradus azi, un anumit mesaj, sau numele unui sfânt.

Privite cu atenţie, descoperim că în cadrul aceleiaşi icoane, coexistă elemente de factură religioasă, ce se împletesc cu alte elemente prezente în legendele noastre populare. Aşa cum am menţionat, ţăranul iconar nu deţinea cunoştiinte de perspectivă sau de anatomie, de aceea figurile sunt pictate bidimensional.

Icoanele sunt alcătuite pe diferite teme, cele principale fiind: Fecioara cu Pruncul, Maica Îndurerată, Încoronarea Maicii Domnului, Naşterea Domnului Isus Hristos, Botezul lui Isus, Răstignirea, Învierea, iar cele secundare sunt icoanele ce înfăţişează figurile sau aspecte din vieţile anumitor sfinţi Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru, Sfântul Haralambie, Sfânţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Sfântul Nicolae, Adam şi Eva şi Judecata de Apoi. Acest tip de icoană s-a transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre, când o întâlnim pictată atât de cei ce provin din lumea laică, cât şi de cei care provin din lumea sacră a mănăstirilor noastre, atât călugări cât şi călugăriţe. Prin intermediul diferitelor expoziţii de factură internaţională, icoana românească pictată pe sticlă a pătruns în Occident, bucurându-se de aprecieri deosebite.

Icoana pe lemn este complet diferită faţă de icoana pe sticlă, atât din punct de vedere al materialului folosit – lemnul – cît şi al cromaticii abordate. Este mult mai veche, practic este menţionată în Biblie, când Isus dorind să-l ajute pe regele Abgar din Edesa, îi trimite un ştergar pe care îşi ştersere faţa rămânând imprimat pe acesta figura Sa. Istoria demonstrează că au existat perioade de evoluţie, dar şi de involuţie cum a fost cea din sec VIII e.n., când au fost interzise reprezentările sfinţilor şi ale Mântuitorului şi a Maici Sale, perioadă numită iconoclasm.

Spre deosebire de tabloul iconografic pe care l-au oferit artiştii secolelor XI – XVII, pictorii de icoane de tip bizantin, au respectat şi menţinut în tot acest timp, un canon (capul sfântului reprezentat în icoană luat ca unitate de măsură se cuprinde în trup de 11 ori). Orice element ce apare în compoziţia icoanei nu este aşezat întâmplător, deoarece are dublu rol – semn grafic şi simbol. Apar şi înscrisuri ale numelor sfinţilor sau ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului, în greacă sau o altă limbă, în funcţie de locul de unde provine icoana.

Pentru că icoana este o reprezentare a sfinţeniei, a frumuseţii spirituale, nu trebuia să ispitească prin figurile personajelor, prin peisaj, şi de aceea întâlnim o cromatică plină de substrat şi un desen mai mult schematic. Figurile erau pictate în nuanţe de brunuri, tocmai pentru a ne readuce aminte că am fost creaţi din pământ şi tot acolo ne întoarcem. Veşmintele nu evidenţiază trupurile, deoarece ele acoperă suflete şi prin culorile folosite – culori simbol, ne vorbesc despre aceste lucruri. Arhitectura ce apare în planul doi al icoanei foloseşte tipul de perspectivă inversă.

Fondul la mai toate icoanele este auriu. De ce auriu? Pntru că prin ntermediul icoanei omul primeşte o lumină ce îl poate duce pe drumul credinţei. Tot acest fond auriu este semnul pentru viaţa veşnică, un semn al spiritualităţii, al transcendenţei. După cum se poate observa, icoanele, atât cele pe sticlă cât şi cele pe lemn nu fac altceva, decât să concretizeze dorinţa omului de al cunoaşte pe Dumnezeu, de a i se adresa prin rugăciune şi de a primi răpunsuri.

Icoana reprezintă de fapt o punte între Pământ şi Cer.

————————————————————————–

Bibliografie Consultată – Icoană

Dumitru DANCU, Icoane pe sticlă din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998

Paul EVDOKIMOV, Arta icoanei: o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993

Marius PORUMB, Icoane din Maramureş, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1975

Frédérick TRISTAN, Primele imagini creştine: De la simbol la icoană : secolele II – V ,

Editura Meridiane, Bucureşti, 2002

Cristina OPREA
Craiova
Aprilie 2009

*Cristina OPREA, născută la Craiova, la data de 10 septembrie 1970. Critic de artă, prozator, poet. Artist plastic profesionist specializat în pictură de şevalet, pictură pe papirus, linogravură, gravură, grafică de carte, artă miniaturală, ex-libris. Publică studii şi critică de artă, eseuri şi poezii, foarte apreciate de citiori, în diferite reviste electronice precum: NIRAM ART (Portugalia, Spania), AGERO (Germania), CLIPA şi ROMANIAN VIP (SUA), NOU NU şi STARPRESS (România)

STUDII:

Liceul de Artă, Craiova, secţia pictură de şevalet (1985-1989)

Şcoala Populară de Artă, Craiova, secţia pictură (1985-1988)

Academia de Arte Vizuale ,,Ioan Andreescu”, Cluj-Napoca, secţia pictură (1990-1996)

Studii Aprofundate, Facultatea de Arte din Timişoara, secţia picturã de şevalet (2002-2003).

Bursă de studii: Nuova Academia di Belle Arti, Milano, 1999

Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, secţia Ştiinţe Politice – Universitatea din Craiova (2006-2008)

În prezent:

Doctorand la Universitatea din Craiova, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, secţia – istorie

Doctorand la Universitatea de Artã şi Design Cluj-Napoca, secţia arte vizuale

Master 2005-2007 „Cercetarea şi Conservarea Mãrturiilor Istorice”, Universitatea din Craiova

Volum de versuri: „Labirintul Albastru”, Editura Aius, Craiova, 2006

————————————————————

George ROCA