Gradina Maicii Domnului

Ascult imensitatea albă, care se odihneşte după atâtea râuri de fulgi ce au invadat-o. Paradoxal, azi lumina mă deprimă. Ceva s-a întâmplat în lumea noastră; optimismul românului s-a înecat în spaţiul de gheaţă. Toţi ne invadează cu ştiri de cât de răi sunt românii, iar dacă încercăm să explicăm că negrul nu-i atât de negru, suntem catalogaţi ca prea legaţi de trecut. Deşi creştinismul are aproape două mii de ani, nimeni nu se supără că sunt pomenite acele vremuri; mai mult, Vechiul Testament relatează de vremuri imemorabile. Nici un credincios nu ar considera nelalocul ei ideea de „popor ales”, iar la rândul lor evreii îşi respectă valorile şi le evocă prin sărbători specifice.

Mi se pare greu de înţeles de ce unii dintre noi refuză să vadă nişte adevăruri spuse de alţii. Referirea la poporul român care „a fost strălucitor şi va fi” apare, în diferite forme, de pe vremea lui Herodot (şi chiar mult mai înainte) până în 1999 – la Papa Ioan Paul al II-lea.

Poate cea mai veche referire este cea din Geneză – în care nişte greci au identificat Havila ca anagrama Valahiei. Apar afirmaţii alegorice deosebite şi în Cartea apocrifă a lui Enoh.

Herodot ne transmite un mesaj a cărui consecinţă este Uniunea Europeană: „Cei mai numeroşi după inzi sunt tracii şi dacă ar fi şi uniţi ar fi cei mai puternici”. Tot în „Istorii” îi prezintă şi pe geţi ca fiind „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acum aproape două mii cinci sute de ani Herodot ne prevedea un viitor deosebit, dacă vom fi uniţi. A urmat Iordanes (blamat de unii), susţinut (împotriva opoziţiei chiar a unor români) de italianul Carlo Troya – care a explicat cu argumente istorice eroarea grafică care a transformat getul în got.

Nostradamus a scris fără codificare despre poporul român de pe paralela 45. Mesopotamia Europei (în evul mediu toţi ne spuneau vlahi) a fost şi va fi strălucitoare, preciza el. Pentru cei care consideră că „istoria începe în Sumer” aceste afirmaţii par de-a dreptul inacceptabile. 

Mihai Eminescu, pe care unii nu-l pot înţelege (şi-l dezaprobă) a lăsat în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” o adevărată revelaţie şi un îndemn pentru realizarea ei. Era cunoscută în antichitate ca „Ţara Albinelor” şi avea un puternic sacerdoţiu format din pleistoi, ce consumau doar lapte şi miere (acel simbol al Ţării Făgăduinţei din Geneză) – aşa cum relatează şi Flavius Josephus. Astfel „dulce Românie” nu este un compliment gratuit. Cred că atunci când afirma despre „trecutul mare, mare viitor” Eminescu era conştient de destinul ţării. În unele concepte filozofice există ideea unui botez de foc, care purifică sufletul. Prin jertfa de sânge a neamului, se poate „arde” duşmanul interior. La geto-daci, ca şi la popoarele germanice, era credinţa că eroii ajung la Zalmoxis sau în Walhala. Această purificare, susţinută de credinţă şi iubire, ţine aprins „focul veşnic al ţării” – foc care atrage entităţi superioare, precum îngerii iubirii şi păcii.

Descoperirea din 1961 a tăbliţelor de la Tărtăria, prin scrisul de pe ele mai vechi decât primele scrieri sumeriene cu două mii de ani (5.500 îHr.), avea să schimbe viziunea despre trecut şi să dea sens expresiilor „Mesopotamia Europei” şi „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”.

Cuvintele Papei Ioan Paul al II lea, în 1999, la sfinţirea locului pentru Catedrala Întregirii Neamului, au confirmat încă odată ceea ce unii ştiu şi alţii refuză să înţeleagă. El a afirmat că „România este Grădina Maicii Domnului” şi că a venit „să contemple chipul lui Iisus în Biserica noastră”. Cred că acelaşi lucru îl înţelegea şi Eminescu atunci când compara ţara cu o fecioară, mireasă a îngerului ce va coborâ pentru a gusta din raiul ceresc.

Noi avem marea şansă să contribuim la materializarea înaltelor aspiraţii sau previziuni ale înaintaşilor. Este adevărat că în fiecare din noi există capacitatea de cunoaştere a binelui şi răului, că atunci când se dezvoltă latura spirituală ea rămâne uneori vremelnic ancorată şi în manifestări mai puţin înalte, dar putem să găsim în noi forţa ca să înclinăm balanţa spre bine. Nu putem irosi aceast dar hărăzit doar pentru că exită şi „uscături în pădure”. Chiar şi uscăturile sunt bune pentru focul schimbării şi evoluţiei. Dacă n-ar exista astfel de acţiuni negative n-ar fi fost date cele zece porunci, n-ar fi trebuit să fie nici învăţătorii biblici – care sunt dovata realităţii umane actuale în spaţiul culturii creştine; singuri putem alege drumul fie spre lumina iubirii şi înţelepciunii, fie spre întunericul nesiguranţei şi remuşcărilor.