Bufonii

Din vremuri străvechi, marii domnitori ajunşi în jilţuri prin sabie şi rămaşi prin dinastii, şi-au luat pe lângă ei pentru descreţirea frunţilor împovărate de grijile provocate de menţinerea puterii şi a averilor, oameni deosebiţi. Nu vorbim aici despre pictori sau dependenţi de artă vorbită, mai puţin scrisă având în vedere sărăcia ca număr a lacaşelor de cultivare a maselor, biserica exercitându-şi doar dreptul de a îndruma mulţimea spre ascultare şi smerenie întru sporirea averilor celor bogaţi. Vorbim despre cei ce aveau prin protecţia de care se bucurau, cele mai multe drepturi la curţile domnitoare, despre bufoni.

La începuturi, aceştia aveau doar rolul de a stârni hohote de râs prin tot felul de scălâmbăieli care mai de care mai groteşti. Cu timpul însă, poate din dorinţa de a avea ascendent asupra rivalilor, sau nemulţumiţi că erau nevoiţi să cheme adeseori tot felul de învăţaţi aşa cum erau la nivelul ştiinţei şi culturii acelor vremi, pentru a discuta despre anumite idei apărute pe neaşteptate, domnitorii au început să preţuiască mai puţin umorul grosier al mişcărilor haotice ale trupului şi mai mult pe cel fin, izvorând din minţi agere, combinat cu mişcările scenice şi dând astfel o nouă faţă, mai elevată, vieţii de zi cu zi a traiului la curte.

Bufonii, dacă îi mai putem numi aşa, aveau drepturi mult deasupra celorlalţi exponenţi ai puterii, socotiţi fiind ca bunuri personale ale domnitorilor. Ei aveau dreptul să critice orice, oricând, oricum, şi pe oricine, prin mijloace mai mult sau mai puţin convenţionale, chiar şi pe stăpân câteodată, măcar aparent, fără teama de a fi pedepsiţi, cu toate că se cunosc cazuri când au înfundat temniţele sau au înfruntat securea gâdelui. Dar aceştia erau cei mai puţin destepţi. Toţi erau însă socotiţi cam săraci cu duhul de cei vizaţi săgeţilor lor, o mare greşeală dealtfel datorată îngâmfării şi autosuficienţei izvorâte din rigidele coduri de conduită existente.Se ştie că inteligenţa bufonilor făcea casă bună cu diformitatea trupului pentru că aşa şi erau aleşi şi era o plăcere să urmăreşti dialogurile dintre diferiţi membri ai curţii şi aceste minţi isteţe. Cu timpul, au devenit din simple jucării, confidenţi, apoi iscoade şi prieteni de nădejde ai regilor şi împăraţilor, oricum neavând altă şansă de supravieţuire în cazul căderii capetelor încoronate datorită numeroşilor duşmani pe care şi-i făceau de-a lungul vieţii.

Aveau acces aproape peste tot, la orice oră, cine să se ferească de nişte rebuturi ale naturii, cum erau socotiţi, buni doar pentru a stârni hazul ?… Dacă s-ar fi încercat să se răspundă atacurilor unor asemenea creaturi, ar fi însemnat recunoaşterea superiorităţii bufonului din punct de vedere al inteligenţei, ori acest lucru era exclus datorită rigidităţii în gândire şi a regulilor specifice castelor, reguli care fals socoteau că gradele de inteligenţă sunt, în urcare, direct proporţionale cu treptele sociale definite prin blazoane.

O victorie obţinută altfel decât prin inteligenţă, împotriva unuia dintre exponenţii clasei bufonilor nu a adus niciodată decât dezaprobarea celor din jur, aşa că prea puţini erau aceia care alegeau forţa drept cale de a rezolva asemenea conflicte.

Târziu, branşa aceasta a bufonilor, îmbrăţişată de componenţi ca fiind singurul mijloc de existenţă s-a divizat pe nesimţite poate,în alte două ramuri distincte, una conservatoare într-un fel, continuând tradiţia meşterilor circari şi rămasă doar în arene ca în vitrine de muzeu, cuprinzând noţiuni ca saltimbanc sau clovn, şi o alta, mai mult ca o desprindere din trunchiul rămas în declin, având ca deviză obţinerea zâmbetului prin orice mijloc inteligent. Definiţia clasică a noţiunii de bufon/bufonerie aplicată aceastei ilustre ramuri şi-a pierdut azi substanţa, ea devenind desuetă în condiţiile de acum. Mai mult, denumirea de « bufon » a rămas ataşată doar acelei imagini ce odinioară exprima neseriozitate şi frivolitate duse la extrem.

Exponenţi sau nu ai meseriei de stârnit zâmbete, având în ei acea detaşare prin care pot trece uşor peste asperităţile traiului de zi cu zi, luând mai în zeflemea, mai în glumă tot ce li se pare că nu funcţionează conform principiilor morale şi etice, aceşti pe undeva visători, pierduţi printre noi sau ieşind puternic în relief prin apartenenţa la domeniile literaturii, cinematografiei, picturii, etc., ne repetă obsedant un adevăr ca pe un îndemn la viaţă : «ÎMBRAŢIŞEAZA-ŢI FIECARE CLIPA POZITIVA ŞI TRECI UŞOR, ZÂMBIND, PESTE CEA NEGATIVA !»

Azi, « curţile domneşti » de odinioară, devenite între timp simboluri, se regăsesc peste tot, în toate mediile sociale, fabricanţii de zâmbete fiind un fel de catalizatori nelipsiţi din retortele vieţii, unde se zămislesc relaţiile zilnice interumane. Îi găsim alături tot timpul, fără a ştii câtă nevoie avem de ei, împrăştiind căldura zâmbetului şi aducând culoare timpului trăit. Îi alungăm, îi rechemăm , nu se supără, revin, şi o iau de la capăt. Deliberat sau nu, le urmărim evoluţiile fără să ne dăm seama că ceea ce fac ei reprezintă de fapt o reîncărcare cu energie a acumulatorilor noştri, ai tuturor. Ei sunt greierii ce fac să vibreze sufletele şi sunt mulţi , prea mulţi dintre ei cei pe care-i observăm doar atunci când nu mai sunt, lăsând cenuşiul rutinei să ne invadeze zilele. Azi, noi suntem acei « domnitori », iar ei, « confidenţii si prietenii noştri de nadejde » !…

Aşadar, să-i preţuim pe cei care sunt şi să-i cinstim prin neuitare pe cei pe care-i ştim şi pleacă fără să-şi ia rămas bun, poate pentru că li se sfârşeşte brusc misiunea încredinţată, poate pentru că nu vor să schimbe zâmbetul de pe feţele noastre cu grimasele tristeţii!…