Vai si amar… cand capul e prea stramt

Scria Mihai Eminescu în zi de întâi ianuarie, 1883: “Ca un sfinx mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege…”

În cuvinte  prea sărace, i-am conturat Anului Nou  urare şi chip. Ninşi de grabă, nu mai stăruim în idei, luăm nimicurile şi plutim cu ele sub cerul de staniol al zilei, crezându-ne fericiţi şi luminaţi…E păcat şi nu e demn – ar spune, iar, Eminescu. Cel care la începutul pomenitului an vorbea despre misiunea omului; dar şi despre misiunea poporului, căruia îi dorea vrednicie, să trăiască în bună înţelegere cu cei ce nu-l jignesc, să nu-şi viclenească moşia, să nu-şi facă vrajbă şi ură singur, să fie ferit de rea-credinţă, de zel pătimaş şi de nesocotinţă. Misiunea trebuie trecută prin minte limpede, scria Eminescu, întrucât  “vai şi amar de noi dacă, în vremurile noastre mari, am avea parte de a fi conduşi de oameni mici al căror cap e  prea strâmt spre a putea cuprinde concepţia bogată a misiunei unui popor…”

Trecător pe coaja pământului, omul, în gândirea lui Eminescu, inventează prea multe mijloace prin care îşi face viaţa grea şi dureroasă. “Fără îndoială ceea ce are să se-ntâmple se va întâmpla, dar e păcat şi nu e demn, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru” , scria Eminescu, în acelaşi întâi de ianuarie 1883, exprimându-şi speranţa în îngustarea deşărtăciunilor : “S-ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deşărtăciunea care este izvorul urei şi al dezbinărilor…”

 Zile fără deşărtăciuni… şi… nu vă temeţi!