Dacă luăm aminte că statul român de-acum este – aidoma predecesorului său bolşevic – un tâlhar fără scrupule, atunci putem constata că la acest capitol dăm dovadă de-o neonorabilă statornicie şi continuitate,
prin urmare suntem cu adevărat noi înşine, adică bravii locuitori de la porţile Orientului, unde dinspre Apus şi Răsărit s-au adunat în decursul secolelor (cu deosebire de la fanarioţi încoace) suficiente scursori pentru ca instituţiile dâmboviţene să se prezinte azi cam la fel de curate ca grajdurile lui Augias.
Iar cu curăţatul grajdurilor este într-adevăr o mare problemă, atâta timp cât nici măcar grecii zilelor noastre nu se ridică la nivelul străbunilor, ceea ce înseamnă că-s incapabili să zămislească un nou Hercule care să facă mai întâi curăţenie în ţara lor bântuită de duhul nechibzuinţei şi pe care – aşa ca între balcanici picaţi ca musca-n lapte în Uniunea Europeană – să-l împrumute apoi şi românilor pentru o perioadă nedeterminată. Că de, pe-aici e de lucru, nu glumă!…
Dar actualul stat român prezintă niscaiva particularităţi de formă, nicidecum de conţinut, care prin aparenţele lor de transparenţă şi corectitudine etalate tot acuşi-acuşi de reprezentanţii săi mai mult sau mai puţin mincinoşi şi necinstiţi, altfel spus incompatibili cu posturile pe care le ocupă, izbutesc să întreţină în rândul naivilor speranţa că binele şi prosperitatea vor poposi odată şi odată (nimeni nu ştie când) şi pe aceste meleaguri şi că altele sunt alcătuirile şi rosturile statelor postdecembriste în comparaţie cu cele bolşevice.
Două sunt particularităţile pe marginea cărora se poate trăncăni la nesfârşit (ce altă treabă au ciocoii demagogi?!) şi se pot construi scenarii cu toptanul:
1)Ne amăgim cu gândul că trăim într-un stat angajat ferm pe calea democraţiei, adică un stat care, potrivit Constituţiei, veghează cu străşnicie la apărarea drepturilor şi libertăţilor tuturor cetăţenilor României. Nimic mai fals, atât în ceea ce priveşte egalitatea românilor în faţa legilor, cât şi drepturile şi libertăţile acestora.
Este adevărat că Legea fundamentală stipulează că Nimeni nu-i mai presus de lege şi că pe ici-pe colo mai este luat câte unul la întrebări de justiţie (în general ăştia sunt din tabăra adversă guvernanţilor), o justiţie deosebit de vigilentă cu interesele angajaţilor săi (lefuri, indemnizaţii etc.), precum şi cu interesele de fond şi de grup ale deţinătorilor puterii. Să nu se creadă, Doamne fereşte, din cele afirmate mai sus că justiţia română a zilelor noastre ar asculta de comandamente politice sau că ar încălzi la sânul ei şarpele corupţiei…
Pentru că la noi, în lupta oarbă şi surdă dusă împotriva conceptului de corupţie, destul de des se fac descinderi, ba uneori se operează şi arestări în rândul ciocoilor de mâna a doua, dar încă nu s-a auzit de vreo confiscare de avere ilicită, ca şi cum toţi răufăcătorii cu niscaiva ştaif, odată ajunşi în faţa magistraţilor, înfăţişează acele documente miraculoase prin care-şi dovedesc cinstea şi corectitudinea în afaceri, încât oamenii legii, muţi de uimire, se văd obligaţi să-i pună de îndată în libertate. Bineînţeles, cu scuzele de rigoare pentru deranjul provocat, că doar aşa-i democratic şi aşa recomandă normele europene…
Dar atunci unde sunt îmbogăţiţii din PSD, alde Adrian Năstase şi alţii ca el, cărora impropriu li se spune “baroni˝? Unde sunt mogulii împotriva cărora în campania electorală Traian Băsescu tuna şi fulgera? Când vor fi demontate cercurile de interese şi când vor fi aduşi în faţa justiţiei “băieţii˝ deştepţi şi grei de osânză? Pesemne că mai avem mult de aşteptat, pentru că una i se spune “boborului˝ şi cu totul altceva se întâmplă în realitate. Iar de “băieţii˝ deştepţi şi de banii lor, oricât ar fi ei şi banii lor de murdari, care partid n-are nevoie acum în prag de an electoral?!
Cu toate că confiscarea averilor tâlharilor ar reprezenta un act de dreptate îndelung aşteptat de grosul românilor ajunşi la sapă de lemn şi cu toate că atari resurse ar fi extreme de binevenite pentru guvernul în exerciţiu, el nemaifiind nevoit să împovăreze ţara cu noi şi noi împrumuturi de la cămătarii lumii, totuşi, ele (confiscările) n-au avut loc până în prezent şi-i de presupus că nici nu vor avea loc într-un viitor apropiat. Iar astfel de evenimente nu vor petrece pe la noi datorită faptului că tâlharii de pe aceste meleaguri, indiferent de culoarea şi simpatiile lor politice, sunt indestructibil uniţi prin marea asemănare dintre ei (lipsa de scrupule de care dau dovadă la procurarea banilor) şi prin idealul care pune în mişcare atotputernicile lor structuri mafiote – atingerea cu orice preţ a obiectivelor fixate, obiective aducătoare de noi şi importante profituri, chiar dacă pentru asta ei trebuie să treacă deseori peste cadavrele unor tovarăşi.
Dar mafioţii ştiu prea bine că nu se poate câştiga o mare bătălie fără jertfe (Dostoievski face cunoscut în romanul Demonii că sângele este cel mai bun liant pentru o organizaţie de acest fel!), după cum putem bănui că sunt la curent şi întru totul de acord cu anticul principiu care spune că decât dezordinea clanului sau partidului, mai bine nedreptatea…
Iată de ce putem spune cu toată convingerea că afirmaţia deliciosului George Orwell din Ferma animalelor – “Toate animalele sunt egale. Dar unele sunt mai egale ca altele…˝, se simte în România mai ceva ca-n sânul lui Avraam.
Tot aparenţe corect ambalate în acte normative sunt şi drepturile şi libertăţile românilor de azi, atâta timp cât statul şi instituţiile sale centrale (parlamentul, preşedinţia, guvernul) necinstesc în văzul lumii drepturile fundamentale ale cetăţenilor (educaţia, sănătatea, siguranţa) şi atâta timp cât libertăţile (cum ar fi libertatea cuvântului, a scrisului şi a protestului împotriva nedreptăţii) sunt auzite de putere numai întrucât aşa este politicos şi democratic, dar ele sunt sistematic ignorate, căci aşa cer interesele grupului de comandă din spatele partidului şi statului. Şi nu-i deloc sigur că îndrăzneţii nu vor avea mai devreme sau mai târziu de pătimit de pe urma curajului lor de-a uza de asemenea libertăţi primejdioase, adevărate săbii cu două tăişuri.
E drept, astăzi nu se mai procedează în maniera brutală şi grosolană a democraţiei proletare, ci mult mai subtil şi mai perfid. Dar efectul loviturii primite pe la spate este chiar mai dureros şi mai descurajant decât pe vremea fostului regim. Pentru că lovitura astfel primită este rezultatul lucrăturii detestabile a unor cozi de topor, acele lichele cu mâinile cărora statul scoate castanele din foc şi care, nu de puţine ori înainte (fireşte, în discuţii particulare), au condamnat cu vehemenţă necinstea şi demagogia regimului, precum şi slugărnicia lacheilor lui.
2)Cea de-a doua particularitate o constituie maniera de jefuire a cetăţenilor. Dacă statul bolşevic o făcea de câte ori considera că acest lucru este necesar pentru mennţinerea autorităţii sale (la început etatizarea şi confiscarea neruşinată a bunurilor, apoi controlul riguros al proprietăţilor particulare), procedând cu brutalitatea specifică regimurilor despotice, actualul stat urmăreşte ca toate jafurile şi abuzurile sale să dobândească o formă legală sub umbrela democraţiei.
De-abia după ce într-un asemenea chip şi-a acoperit hidoşeniile şi punctele vulnerabile, el trece la disponibilizări şi la ciupeli consistente din lefuri şi din pensii. Şi totul este făcut cu aerul că măsurile luate sunt strict necesare pentru viitorul ţării şi al statului. De parcă un stat responsabil caută să se salveze prin ciupeli, lăsând de izbelişte toate compartimentele productive ale ţării (industrie, agricultură, transporturi, turism), şi de parcă actualul stat şi-ar îndeplini obligaţiile pe care le are faţă de cetăţenii săi după perceperea atâtor taxe şi impozite, când se ştie că părinţii sunt obligaţi să cotizeze pentru copii încă din şcoala primară şi că angajaţii trebuie să achite noi taxe de consultaţie la medic, cu toate că lună de lună angajatorii virează pentru ei la bugetul de sănătate sumele prevăzute de lege.
Iar umilinţa la care sunt supuşi şomerii depăşeşte orice închipuire, căci ea tinde statornic către înjosire. Deşi indemnizaţia reprezintă la urma-urmei banii şomerului, adică rezultatul contribuţiilor lunare din anii când a fost angajat, totuşi, pentru a intra în posesia acelei sume mizere, el nu numai că trebuie să prezinte funcţionarului de la biroul de resort un maldăr de documente (acte în original şi cópii după ele, diverse adverinţe şi o declaraţie de mână pe propria răspundere), dar mai are obligaţia şi să se prezinte la biroul de şomaj în fiecare lună şi la data fixată în carnetul de şomer, altminteri (chiar dacă întârzie doar o zi) poate să se şteargă pe gură după bani.
Se procedează ca şi cum indemnizaţia ar fi un ajutor din partea statului. Păi dacă-s banii şomerului, cu ce drept statul se erijează într-un stăpân atotputernic şi hapsân, însuşindu-şi un bun care nu-i aparţine, pe motiv că cel în cauză nu s-a prezentat la data fixată?
Iar indemnizaţia odată tăiată, rămâne pierdută pentru luna în curs! Nedreptăţitul nu-şi mai primeşte drepturile după această gravă abatere de la normele tâlharului de frunte al României, ci cel mult el poate să reintre în drepturi pentru luna următoare, cu ajutorul unei adeverinţe de la medicul de familie, din care să rezulte că a fost bolnav la data stabilită în carnetul de şomer, motiv pentru care n-a putut face act de prezenţă…
Funcţionarii sunt de-acord că într-un atare mod dictatorial li se face o dublă nedreptate şomerilor: întâi prin sumele derizorii stabilite de guvernanţi şi prin durata de 12 luni la toate categoriile de şomeri, indiferent de perioada cotizării, apoi prin modul incalificabil în care sunt deposedaţi de această unică şi penibilă sursă de supravieţuire atunci când au ghinionul să nu se poată prezenta la raport. ”Dar, spun ei cu degajare, asta-i legea. Şi unde-i lege nu-i tocmeală…”
Ba uite că merită să ne tocmim niţel. Că doar nu de florile mărului a afirmat însuşi şeful statului de-atâtea ori: Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi! Vasăzică, vrea să spună acest brav cetăţean şi vânător de vrăjitoare, nu poţi să ai încredere nici în legi, nici în cei care le aplică…
Măcar dacă ar fi aplicate legile în folosul statului! Logica bunului simţ ne spune că de s-ar dori cu adevărat despovărarea şi însănătoşirea statului român, atunci s-ar trece de urgenţă la aplicarea celor trei măsuri, care tuturor guvernelor postdecembriste le-au stat cam ca sarea-n ochi:
a)Pentru că industria este pe butuci, iar agricultura aşijderea, România se află în incapacitatea de a produce şi exporta măcar atât cât să-şi acopere consumurile interne, ceea ce încă ar asigura un trai decent pentru populaţie, ştiut fiind că prosperitatea reală rezultă din diferenţa dintre valoarea globală a producţiei interne, inclusiv valoarea relizată prin exporturi, şi valoarea totală a importurilor.
Dar cum pentru România această diferenţă înseamnă un negativ mai mult decât îngrijorător şi cum guvernanţii continuă să împrumute sume uriaşe de la cămătarii lumii pentru ca din aceşti bani să cumpere circa 80% din hrana cetăţenilor, concluzia se impune de la sine: Țara trebuie să treacă de îndată la economii!
Desigur, acţiunea nu trebuie să fie doar de formă şi să se oprească la acele economii meschine făcute pe seama instituţiilor din teritoriu (e drept, la acest nivel ar cam fi cazul ca şefilor să li se ia maşinile pe care oricum le folosesc mai mult în interes personal!), ci ea să vizeze economii substanţiale prin ridicarea la nivel central (parlament, preşedinţie, guvern, ministere), în principal prin reducerea deplasărilor în străinătate la cele strict necesare şi prin scăderea plafonului de decontare pentru toate tipurile de deplasări;
b)Disponibilizări consistente în instituţiile centrale ale statului, unde numărul funcţionarilor este aproximativ egal cu cel al tuturor funcţionarilor din teritoriu. Printr-o asemenea măsură s-ar obţine un dublu avantaj:
-instituţiile ar deveni mai suple;
-s-ar realiza importante economii la bugetul de stat, cunoscut fiind faptul că funcţionarii din Bucureşti au venituri (lefuri, sporuri, stimulente, indemnizaţii) de câteva ori mai mari decât cei din restul teritoriului;
c)Extirparea tuturor firmelor căpuşă, care de ani şi ani se îngraşă cu banii statului.
Întrebarea este: Se vrea cu adevărat reforma statului, ori e doar o petardă aruncată ca atâtea altele de către chiriaşul de la Cotroceni, în primul rând pentru a se răzbuna în maniera-i caracteristică pe acele categorii socio-profesionale care-i sunt ostile prin însăşi structura lor de intelectuali (cadre didactice, medici), în al doilea rând pentru a abate atenţia cetăţenilor de la problemele extrem de grave cu care se confruntă ţara?
Căci dacă se vrea, e greu de crezut că nu se poate. Dar după cum se mişcă lucrurile, se pare că mult trâmbiţata reformă a statului va avea aceeaşi soartă ca modificarea Constituţiei şi ca iniţiativa de reîmpărţire administrativ-teritorială a României euroatlantice.
Atâta doar că cei disponibilizaţi vor îngroşa rândurile şomerilor (evident, fără ca din ei statul român să-şi poată încropi colacul de salvare), timp în care va spori numărul funcţionarilor din aparatul central, dacă nu pe faţă în instituţiile existente, atunci pe din dos, adică prin fel de fel de agenţii special înfiinţate pentru ei, unde pesemne că vor fi mai bine plătiţi ca înainte.
La drept vorbind de ce ar fi altminteri, când anul care vine este unul electoral! Că doar suntem la porţile Orientului, unde – era de părere Raymond Poincaré în perioada interbelică – ”totul se înfăţişează mai puţin grav”. De-atunci lucrurile în România au involuat continuu…
Şi iac-aşa hidra bicefală de tip B mai bifează în dreptul ei o ”realizare memorabilă” pentru istoria încă nescrisă a românilor.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.