…Bunul simţ, în forma sa de pledoarie pentru măsură şi echilibru, se regăseşte într-un cod nescris al bunei cuviinţe pe care-l descoperim în înţelepciunea tuturor popoarelor din timpuri îndepărtate…
Pentru cei ce tratează bunul simţ drept un concept filozofic, acesta poate fi şi chiar este considerat un ansamblu de idei despre lume, viaţă şi om, având ca izvor tradiţia populară şi cuprinzând elemente ale gândirii ştiinţifice. Noi însă, cei mulţi şi neavizaţi, ne-am obişnuit să-l privim drept o măsură a bunei creşteri, a bunei cuviinţe, a respectului pentru cei din jur.
Bunul simţ îl ai, sau nu-l ai. Este o moştenire de la cei ce te-au zămislit şi apoi „te-au făcut om”, deprinzându-te să acţionezi în conformitate cu nişte norme pe care şi ei, la rândul lor, au fost învăţaţi să le respecte. Cu toate că specialiştii în domeniu îi mai spun şi simţul comun, sau intelingenţa mediocră, Descartes considerându-l „lucrul cel mai drept împărţit în lume” (să fi fost bunul simţ atât de răspândit în acele vremuri, sau mai mult, să se fi găsit în aceeaşi măsură la fiecare?), aşa cum ne uităm noi astăzi la el, plin de încărcătură morală, constituie o valoroasă calitate umană care, în mod cert, nu este împărţită în mod egal. Pentru că atunci n-ar mai exista opusul cuvântului „simţit” sau „plin de bun simţ”.
Îl putem oare dobândi pe parcurs şi pe cont propriu, fără a avea o înclinaţie nativă spre a-l preţui, a-l căuta şi a-l practica? Înclin să cred că nu, că îl avem acolo, în străfundurile noastre, alături de celelalte simţuri cu care am fost înzestraţi, ca pe un simţ aparte ce ne dă certitudinea binelui şi frumosului în relaţiile cu semenii noştri şi ne determină să-i tratăm cu respect pe cei din jur, să fim politicoşi şi civilizaţi, să nu depăşim limitele, să fim recunoscători şi cinstiţi, să nu profităm de poziţia pe care o avem, să ne pese şi să ţinem cont de ceilalţi etc. Şi toate astea, pentru că aşa ne simţim bine, dintr-un imbold interior fără de care comportamentele noastre ar rămâne simple formalisme.
Şi mai înclin să cred că el, bunul simţ, în forma sa de pledoarie pentru măsură şi echilibru, se regăseşte într-un cod nescris al bunei cuviinţe pe care-l descoperim în înţelepciunea tuturor popoarelor din timpuri îndepărtate. Maxime, cugetări, citate celebre aparţinând învăţaţilor, filozofilor, oamenilor de ştiinţă sau de litere, ne transmit prin vreme esenţa bunului simţ. Şi nu este întâmplător faptul că îndemnurile, sfaturile, observaţiile transmise îşi găsesc corespondenţe de la o cultură la alta, de la un popor la altul, el fiind un adevăr general valabil în care putem să credem fără să ne înşelăm.
Nu este ceva senzaţional ca aceste spirite erudite să creioneze pentru contemporani şi pentru posteritate profilul universal al bunului simţ. Există însă cei mulţi şi anonimi, (semn că bunul simţ nu ţine neapărat de erudiţie, ci mai degrabă de o nobleţe a spiritului şi a inimii), autorii unei creaţii populare pline de har prin care, dacă frunzărim, găsim reale lecţii de educaţie, norme de comportament, reguli şi legi de căpătâi pentru acest cod atât de necesar lor pe care-l puteau aplica singuri, fără intervenţia judecătorilor nedrepţi şi corupţi în încercarea de a schimba lucrurile, de a învinge tarele societăţii.
Dacă ar fi să judecăm după bogăţia şi varietatea acestor creaţii colective şi anonime, noi, românii, ar trebui să fim un etalon al bunului simţ. Proverbele şi zicătorile noastre sunt edificatoare în acest sens. Grăiri pline de tâlc, ele comprimă în nenumărate nuanţe codul etic al poporului român amendând minciuna, lăcomia, hoţia, corupţia, avariţia, înşelătoria, impoliteţea şi câte, Doamne, s-ar mai putea înşira, toate avându-şi rădăcinile în lipsa bunului simţ, dar arătând şi preţuirea cuvenită adevăratelor virtuţi, cu aceleaşi rădăcini, bunul simţ. Valoarea lor stă în faptul că sunt nişte concluzii ale vieţii sociale perfect valabile şi acum şi multă vreme de acum înainte. „A da cinstea pe ruşine”, „A nu-ţi cunoaşte lungul nasului”, „A uita de unde ai plecat”, „A sta în banca ta”, „A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”, „A te întinde cât ţi-e plapuma”, „A vedea paiul din ochii altuia” sunt doar câteva adevăruri care se rostesc şi astăzi cu năduf, cu sarcasm, cu durere şi dezamăgire, cu satisfacţie, în toate mediile.
Cu ironicul sau satiricul „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”, m-am întâlnit pentru prima dată în urmă cu aproape cincizeci de ani. Era primul contact cu creaţia populară. Învăţătoarea ni l-a explicat ca fiind o vorbă veche din bătrâni. Am privit-o toţi cu mare respect şi a avut un efect grozav asupra noastră. Salutam în stânga şi-n dreapta, pe oricine şi nimeni nu ne-a spus că pe necunoscuţi nu-i nevoie să-i saluţi. Oricum aceştia erau puţini pentru că trăiam într-o comunitate restrânsă.
La oraş lucrurile stau altfel. Aici nu prea e în regulă să dai „bună ziua” oricui. Ai părea o curiozitate şi unii chiar ar privi compătimitor în urma ta. Se salută doar cei care se cunosc între ei şi câteodată şi aceştia întorc capul prefăcându-se că nu s-au văzut.
Acum ştiu însă că acolo, la sate, politeţea nu este o formulă ci o atitudine a bunului simţ. Localnicii şi mai ales cei în vârstă, te întâmpină cu bineţe chiar dacă nu te-au văzut niciodată şi ştiu că nici nu te vor mai vedea. Port cu mine imaginea câte unui bătrân cu o cămaşă cusută după obiceiul locului, purtată peste un pantalon mai actualizat, care te priveşte binevoitor şi-ţi spune „ziua bună”, făcându-te să tresari mirat şi să te ruşinezi că ţie, orăşeanului şcolit şi dichisit, nu ţi-a trecut prin minte să-l saluţi pentru că nu-l cunoşteai şi la oraş nu se obişnuieşte. O port de demult, de prin satele bănăţene şi am reactualizat-o de curând, prin satele ardelene. Nu a dispărut şi cred că o poţi întâlni în orice regiune a ţării, pentru că acum ştiu că vine tot de acolo de unde vine şi obiceiul pur românesc de primire cu pâine şi sare a străinilor. Tradusă în cuvinte, această atitudine ar însemna: bine ai venit la noi, străine şi bună să-ţi fie inima!
Lor nu le este teamă de ridicol. Vin cu treburi la oraş, îşi frământă mult căciula în mâini până să spună ce au de spus pe la uşile oficiale care nu li se prea deschid, dau bineţe pe stradă necunoscuţilor orăşeni, aşa cum ştiu ei, cu simplitate, naturaleţe şi chiar cu evlavie şi se întorc în veşnicia lor, unde toate, chiar şi bunul simţ, se păstrează ca la începuturi, în formă nealterată, în ciuda aparenţei cum că el ar fi pe cale de dispariţie. Până întâlnim astfel de atitudini, din care şi noi ne tragem seva, nu trebuie să ne temem. Bunul simţ nu dispare. El doar nu se poartă de oamenii zilei pentru că nu prea face casă bună cu puterea, oportunismul, popularitatea. Îl găseşti acolo, în anonimatul ce reprezintă una din dimensiunile sale.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.