90-60-90 – Am citit această temă cu mare interes, în primul rând pentru a-mi mai desluşi câte ceva din mitul feminin. În al doilea rând, sper ca articolul să fie de folos mai ales unora dintre noi care se simt mai complexaţi în acest sezon cald decât în altele mai învelite.
Vroiam să dau bacu` şi din edu, aşa că profesorul de sport a făcut bine şi m-a speriat rău. ,,Dacă nu dai şapte-opt kile jos te-ai ras’’. La vremea aia nici nu prea aveam ce să rad. Aveam însă ce să dau jos, un surplus de douăze` şi de kg, aşa că am înţeles imediat ce trebuia făcut. Cu alergatul s/zilnic, le-am cam lăsat în urmă şi ultima etapă era să mă întrec pe mine. Aveam obsesia 65 la 1,65 înălţimea, cum îmi spunea doctoriţa de familie. Greutatea la bărbaţi egală cu înălţimea. Iată idealul, mă gândeam. Ţelul la care trébuie să ajung ! Îmi ştiam capacităţile, doar am dat capacitatea, nu ?
În schimbul greutăţii mele am dobândit ambiţie. Şi aceasta se vedea, pe umeri, braţe, antebraţe, gambe, alte şi alte. Flotări, abdomene, genoflexiuni, gantere, alergat pe malul Mureşului, înot. Epuizat. Muncit. Mergeam la facultă şi trebuia să scap odată de povara asta suprareală. Când mai îndrăzneam să privesc înspre oglindă, mă convingeam că e măsluită, că mă deforma, că nu reflecta adevărul. Adevăr greoi care stătea pe mine. Îl purtam în cârcă, îl simţeam pe cum urcam scările, îl ascundeam trăgându-mi din burtă. Eram mereu plin, gâfâiam între etaje, oftam prelungit în loc să respir. Necăjit. Asudat. Dacă erau spaghete, înfulecam toată oala. Dacă roşii, alunecau ca săpunul prin bolul de sticlă pe un sfert uleios când amestecam salata. O salată de şuncă cu brânză, boia, caşcaval şi cârnaţ, cu urme de castraveţi ici-colo, fâşii subţiri de ardei, pliate străveziu pe vas, roşii şi firicele de ceapă verde, tăiate pătrat. Tăvălită în aurul dublu rafinat, roşeaţa salamului de casă îţi dădea impresia că-i gulaş. Bine c-am scăpat, altfel, poate într-o zi mi-ar fi scăpat picioarele de tot, din glezne incapabile de joc. Pironit, chinuit. Riscând diabet.
Pe de altă parte, acum abuzam de cântar şi mă urcam pe acesta cu burta plină, încercând să mă autoînvinovăţesc. Costumul de banchet l-am dus la retuşat de două ori în patru luni. Negru, cu cămaşa aşişderea şi vesta tot aşa. Johnny Cash, Walk The Line. Într-atât m-am subţiat încât ţinuta de pe mine se lăbărţa în franjuri de togă. Fundul îl aveam lăsat la început, slăbind brusc şi brutal. Pieptul, şi el, pronunţat. Cu ceva vreme în urmă, pe vremea lipidelor liceene, având exces de estrogen, m-am operat. Am rămas cicatrizat inutil. Nu mai îmi simt ca lumea sfârcurile, cusute înapoi inestetic, nereuşit. Rămase cu circumferinţa peleagă. Stâlcit. La bărbaţi nu se cade să cadă, trebuie să stea acolo solizi, david hassellhofferian. Aveam arderi ca şi când nu le aveam. Acum, pot spune că am rămas la fel de gurmand. Mănânc mult şi totuşi mă menţin. Noaptea, prost, cu frigiderul deschis luminându-mi moaca înfometată.
Ah, da, bacul. Când alţii cădeau ca nişte saci de cartofi pe salteaua de gimnatiscă şi luau 10 pe nemeritate, eu reuşeam din a doua încercare să stau în mâini, dădeam în bară la fotbal, săream prea puţin de pe loc. Făceam flotările corect şi un timp ok la viteză în schimb, ţinându-mă scai după un atlet care mă trăgea după el. După toate eforturile antebac, reuşeam un 9.60. În rest, toţi erau Nadia. Apropo de toate astea, nu sunt oare probele la sport prea standardizate ? Mă gândeam aşa, pitic fiind.
E nasol cu controlul. Acum, după patru ani încerc să nu sar peste şaiş’nouă. Şi mi-a cam reuşit. Sunt în continuare uşor, dar n-am să uit cât exageram cu supleţea. Îmi plăceau umflăturile, urme ale sportului dus la extrem, afişându-le mândru. Fundul ferm, braţele bombate, abdomenul pachet de şase. Eram echipat, după cum spuneau colegii, cu brand. Atâta apă beam cât încăpea să umpli un bidon. Lămâile pe sec erau la ordinea zilei, fructele şi legumele le mestecam mecanic, cafeaua o turnam pe gât în cantităţi aproape mortale. Palpitam, sufeream. Îmi fierbeam ceaiuri chinezeşti cu ginseng, le înghiţeam cu fălcile încleştate, experimentam dureri de burtă, cu flora stomacală distrusă. Îmi luam doar M-uri la tricouri. M de la motivant. Consumam orice era diuretic, mâncare mâncam puţină. În prostia mea, mă feream până şi de banane. Salivam când mai urmăream un tenis la tele şi îi vedeam cum depieliţau una la pauză. Mâncam în schimb kile de mere. Făceam şi eu calculul 40 kal X… Totul scăpase de sub control. De alergat, o făceam până când muşchii îmi zvâcneau, până plesnea pulpa şi mi se băşicau tălpile. Doar atunci mă opream. În rest, făceam orice în ritm alert, orice să fac mişcare. Duceam gunoiul, coboram-urcam scările, alergam pe jos oriunde trebuia să ajung. Transpiram în şiroaie, neputând sta într-un loc. Nimic nu mai avea o măsură. Dacă mâncam noaptea, compensam a doua zi prin exerciţii suplimentare şi băut apă în prostie. Îmi crăpa stomacul. Maţele îmi erau înecate. Dacă o săptămână nu aveam timp de sport, recuperam înzecit, depunând o osteneală supraumană.
Fumătorii se satură foarte uşor cu o cafea şi un fum, pentru că ţigara are efect anorexigen, adică scade pofta de mâncare. Corpul se luptă cu substanţele nocive ale acesteia, consumând în medie 20 calorii per ţigară. Prin urmare, e posibil să te îngraşi dacă laşi deoparte ţigările, fiindcă nu mai arzi caloriile necesare pentru elimininarea toxinelor. Am putea spune că nicotina şi gudronul acţionează precum o pastilă de scădere în masă, cu efect secundar cancerul. Ieşit cu colegii, prima ţigară nu am fumat-o doar pentru că era cool, ci pentru că ştiam că slăbeşte. Consideram că nu mă afectează prea mult şi pac!, primul pachet. Dependent.
Într-o vară, după ce venisem de la festivalul Peninsulă. Atunci chiară m-am speriat. Aveam 59. Nefiresc, am spus. Îngrijorat, de cum am apucat, am mâncat de toate. Apoi, mă simţeam vinovat la loc.
Ni se pare nesănătoasă celulita sau neadecvată afişarea ei în public. La fel, ne dezgustă hainele care scot în evidenţă grăsimile ce dau pe dinafară. De asemenea, tindem spre uniformitate, liniar, simetrii şi iluzia perfecţiunii, mai ales dacă subiectul în discuţie este femeia. Femeile mă atrag prin diferenţierea lor una de cealaltă. Prin felul lor de a fi, prin imperfecţiuni, prin perspicacitatea unor ochi vigilenţi ce nu pot fi păcăliţi uşor, printr-un zâmbet care se lasă furat cu greu. Inteligenţă nativă, umor, optimism şi hai, un pic de frumuseţe fizică.
Black Beauty. Am văzut-o. Aş fi vrut cu încetinitorul. Brunetă, cu forme de relief, îndesată voluptos în nişte pantaloni negri de saten, lucioşi, mulaţi, ilustrând nişte fese rotunde, profunde, cu o cămaşă strâmtă pe sâni, cu părul întins, rujată, fardată, rimelată, cu genele întoarse, potcovită în tocuri şi cu mersul nu foarte în X. Fain mai e să vezi una de-asta pe stradă. După care, cu raţiunea recăpătată, stai şi te întrebi cât ar costa oare întreţinerea unui asemenea animal sexual ? O femeie la care nu poţi spera decât cu o maşină de Formula 1 care ai impresia că sapă spre China şi muuult mult plastic în portmoneu.
Colegele de apartament pe care le-am avut mereu se credeau prea late-n şolduri, complexate ba că aveau pistruii prea adunaţi, ba că gambele le aveau prea pronunţate. O colegă de liceu credea că pomeţii îi erau prea proeminenţi, fapt care i-a adus însă un post de crainic TV. Aveam o prietenă care ţinea cura de slăbire închizând şi deschizând combina frigorifică. A rămas schiloadă o vreme. Acum e imensă.
Woody Allen, în filmele ce îi poartă semnătura, foloseşte numai şi numai (!) frumuseţi apropiate de acea perfecţiune fizică, de suprafaţă. La prima vedere, ochiul privitoriului este din nou ademenit cu ceva nefiresc, prelucrat şi artificial. În contrast cu acest fapt însă, regizorul ilustrează labilitatea emoţională a femeii, a cărei prăbuşire totală culminează cu o găleată de îngheţată, cu renunţarea la restricţiile alimentare. Depresia, decepţiile, amărăciunea, lacrimile şiroaie, toate sunt însoţite de foame, de o îndopare fără precedent şi un foarte puţin control asupra acţiunilor disforice de după. Bulimice. Poate cel mai bine se vede acest lucru în pelicula ,,Anything Else’’. Peliculele sale au astfel o doză serioasă de… hai să-i zicem misoginism pozitiv. Personajele feminine sunt bipolare şi dezorientate, distimice, veşnic indecise, nelămurite, schimbătoare. Sunt de fapt un avertisment rafinat, un sfat prietenesc dus la cote înalte, adresat ambelor sexe printr-un scenariu presărat cu mult umor. Femeia lui Woody face greşeli, e rece, n-are sentimente, ci crize de identitate, nervi. E veşnic schimbătoare, alunecoasă, nu-şi ia în serios bărbatul sau, la extrema cealaltă, îl agasează cumplit. Defectă ca o busolă stricată. Bărbatul, într-un final, în loc să-i fi fost acul, ajunge să nu mai înţeleagă nimic, debusolat.
Cea mai lungă relaţie a mea era voluptatea în persoană şi dura şapte luni bune. Cu buzele cărnoase, un fund ferm şi lucrat, cu sânii mari, puţin lăsaţi, cât să sară. Angie, ce mai. În liceu făcuse volei cu un antrenor pretenţios, venit din Bucureşti de la echipa masculină de seniori, care stătea doar să critice: ,,Tu eşti prea slabă, tu eşti prea înaltă, tu ai fundu’ mare, tu eşti cam ţâţoasă…’’ Şi le băga prostii în cap. Îmi povestise că la un moment dat ajunsese anorexică. Rămase cu bulimia şi ea. Nu mai ştia să se controleze, dădea afară şi o mânuţă de nuci dacă mânca. Manifesta un stres vizibil în prezenţa mea, neputând vărsa. Era preocupată mereu de cum arăta, deşi mai punk ca ea nu cred că s-ar putea. Ce e femeia, dacă nu un paradox ?
De la ţigări, expectora o mâzgă maronie, nesănătoasă. Fuma groaznic de mult. Viceroy. M-am hotărât să o aduc pe drumul cel bun. Încercam să-i explic ce consecinţe are vomatul, cât acid produce acesta, cum îi rarefia părul şi-i ataca smalţul dinţilor, cum ne afecta până şi viaţa sexuală. Pe lângă asta, stomacul îi era probabil mutilat aproape complet pe din interior pentru că bea. Toate astea, amestecate cu firea ei logică, latura sa nihilist-cioraniană, spiritul ei analitic şi o isteţime neobişnuită.
Neputincioasă şi puternică deopotrivă, inconstantă, delăsătoare, depresivă, imposibilă, încăpăţânată, boemă, nebună. Irezistibilă. Îmi era atât de dragă. Încruntată, iute la nervi, irascibilă, dominată de o stare de agitaţie şi tensiune. Aveam nevoie de cineva care avea nevoie de cineva. E aşa de bine să te simţi dorit şi util în acelaşi timp. În antiteză cu acestea, eu veneam răbdător, calm, glumeţ… ardelean. Ea era câmpulungeancă, explozivă ca un vulcan activ. Astfel, o botezam ,,bubă’’. Îi plângeam, îmi plângea. O iubeam, mă iubea. Ne iubeam. Eu eram yang-ul în acest balans.
Măsuri. Dimineaţa mâncam bine. Făceam piaţa alergând prin roua matinală şi apoi printre zarzavaturile crude, zăpăciţi de mireasma de legume, flori şi fructe. Ne lăsam de ţigări, iar după sau înainte de mese beam puţin vin, nemâncând după şase. Alergam în fiecare seară să nu ne îngrăşăm, căutându-ne motiv să o facem. Făceam ture zilnice până la ea la cămin pentru nimicuri: o cordeluţă, o carte, un curs, un măturat pe jos. Şi aveam grijă să mai lăsăm câte ceva în urmă. O periuţă de dinţi, un piaptăn, un pliculeţ de frappe, o gumă de păr. Mai o luam şi prin Botanic, dar mai rar. Ea stătea la mine, noi doi însă ne situam în puncte diametral opuse unul faţă de celălalt. Numai bine. Căminul ei era suficient de departe pentru o mişcare şi o stare de bine. Adică la capătul celălalt al oraşului ce dădea spre gară. Alergatul şi dulcea epuizare de după sunt cele mai faine forme de high. Pe lângă asta, îţi întreţine libidoul, nivelul de testosteron, şi deci, vigoarea sexuală.
Totul la noi devenea fizic, sportiv, sănătos. Pe păr o mânjeam cu gălbenuş frecat şi firul îi se întărea, tot mai bogat. Strălucitor, senzual, ameţitor. O vedeam cum nu se lăsa, cu ochii ieşiti din orbite, roşie în obraji, cu mâinile sub ea, ridicând din picioare abdomene la nouăzeci de grade. Ne tăvăleam printre cearceafuri, scăldaţi în bălţi de sudoare, alunecând unul de pe altul, uzi, calzi. În sfârşit, putea.
Mă bucuram când îi vedeam burta sătulă şi nu-mi păsa că o avea, încercam s-o fac să înţeleagă asta, să nu o mai chinuie gândurile. Ele în general nu înţeleg că nu ne prea pasă, atâta timp cât nu-s chiar cât o batoză cu nişte coapse înghesuite una de cealaltă, între care rămâi blocat. Spre surprinderea lor, nu ne interesează aceste aspecte prea în detaliu.
Întotdeauna am admirat-o pe Kate Winslet pentru naturaleţea ei, pentru faptul că nu a fost niciodată o actriţă manechină şi nu a ţinut în viaţa ei o cură de slăbire. O dădeam exemplu tuturor prietenelor influenţabile (vulnerabile) pe care le cunoşteam, de câte ori puteam. O artistă care pledează pentru o viaţă normală, lipsită de prostia anorexică şi orice soi de exces. La Dorotheea Petre erau fundul bombat şi lăţimea exagerată a şoldurilor ca particularităţi care o diferenţiau concret de altele. Normalitatea formelor ei. Şi lui Federer, cu puţină burtă, chiar şi ca atlet, îi stă mult mai uman. Corpolenţa maternă a bunicii, la fel, mă liniştea. Cu toate astea, îmi place în continuare şi ideea de ţinută şmecheră, iute, graţioasă şi subţire à la George Best.
Cele şase sarmale. Într-o noapte, ajuns acasă târziu, beat de ţuică, am luat-o, am mângâiat-o pe creştet, am aşezat-o neîndemânatic pe un scaun, apăsând în acelaşi timp bumbul radioului. Am deschis frigiderul şi sub ochii ei şocaţi s-a petrecut ceva perfect normal pentru mine şi de neimaginat pentru ea. Cu o lingură imensă scobeam cratiţa şi din două lovituri, şase sarmale în viţă ! Puse pe foc, topşite într-un pireu puţin ars spre fund, aburinde, cu mine deasupra zâmbind de salivă. Mâncare de-acas’, de la mama. Horific ! Cu privirea contrariată mă întreba: ,,Atâta mănânci?“ Eu – ,,Da, mi-e foame…’’ Ea – ,,La ora astaaa ?“ Eu – ,,Păi da, mi-e foame. Cât e, două ?“ Ea – ,,Da, e două. Şi sunt şase !’’ Când se uita la mine cum făceam duş, mă studia, şi văzându-mi abdomenul lăsat, îmi spunea că oricărui bărbat îi stă bine cu un pic de burtică. Acum, îmi reproşa abaterea, denunţându-mi-o drept o ofensă adusă ei în mod direct. ,,Să ştii că mie nu-mi chiar convine să mă culc cu tine aşa burtos.’’ Mă rog, eram beat, mai mult nu-mi pot aduce aminte, dar vă daţi seama, oricare ar fi fost continuarea, în ce situaţie delicată mă aflam.
Sunt mândru că sunt păros. Bărbaţii de asemenea factură sunt mai virili. Şi pe mine mă deranjează uneori unele lucruri care ţin de corpul meu şi de mine, cum ar fi muşcatul buzei pe din interior ca tic, sebumul de pe faţă sau faptul că perspir excesiv sub braţul stâng. Dar nu fac din asta o tragedie, doar remarc şi rămân la atât. Am obiceul să îmi pigulesc cârlionţii de pe umeri, mă rad uneori la subţioară şi mai nou, mă pensez o dată la două-trei săptămâni. M-a prostit soră-mea într-o zi că mi se împreunau sprâncenele, pensându-mă. Pun pariu că nu se împreuna nimic. Corupt, acum trebuie să o fac periodic. Aşadar, cu exigenţe din ce în ce mai mari, mă întreb care ar fi echivalentul 90-60-90 pentru un bărbat ?
De ce nu au bărbaţii celulită ? Că nu le stă bine.
P/S: De cum am slăbit, mi s-a reproşat că nu mai sunt atât de haios pe cum eram odinioară, că m-am schimbat, a.k.a noul meu aspect corporal, vizibil îmbunătăţit, mi-a influenţat în rău imaginea. Dacă Michelangelo spunea că frumuseţea este eliminarea surplusului, s-a înşelat.
PP/S: Veneam de la lucru şi intrând într-un magazin second să-mi iau şi eu o vestă reflectorizantă, o întreb pe doamna de la casă: ,,Nu vă coaceţi aicea, pe aşa călduri teribile ? Vânzătoarea, o blondă cu forme: ,,Nu e cald, facem saună. Slăbim !’’
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.