Un an se trece, altul vine,
Pamantul insa se va tine,
In vesnicie, pe picioare.
Iata ca soarele rasare,
Apune si alearga iara
De unde-a pornit prima oara,
Sa reinceapa alta zi.
Vantul sufla spre miazazi;
Se-ntoarce-apoi, spre miazanoapte,
Cu ale palelor lui soapte.
'Napoi, revine peste fire,
Vesnic facand asta rotire.
Spre mare, raurile toate
Se-ndreapta. Apa lor nu poate
Sa umple a ei gura larga,
Ci spre izvoare, iar, alearga
Din nou sa curga, inspre mare.
In necurmata framantare
Sunt lucrurile. Ochiul meu,
Chiar daca le-ar privi mereu,
Nu se mai satura privind
Si nici urechea auzind.
Tot ce a fost, are sa fie,
Din nou, in vremea ce-o sa vie.
Tot ceea ce a fost facut,
Iar se va face. Am vazut
Cum că nimic nu-i nou sub soare.
De e vre-un lucru, despre care,
S-ar putea spune: "In sfarsit,
E ceva nou, neintalnit.
Priviti! Este facut cu rost!",
Acela nascocit a fost,
Cu multe veacuri, mai 'nainte.
Nimeni nu-si mai aduce-aminte
De tot ce fost-a in trecut,
Iar despre ce s-a petrecut
Acum – sau despre ce-o sa fie –
Nicicand n-are sa se mai stie,
Caci intamplarile din urma
Nu au sa lase nici o urma
Pe cerul lumii azuriu,
Fiintelor de mai tarziu.
Ioan CIORCA
(extras din adaptarea in versuri a Cartilor lui Solomon)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.