“Cel ce-şi lasă legea sa cea pravoslavnică
şi pofteşte alta, iau plata de la direptul
Judecător Dumnezeu”.
(+Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu)
Cel mai mare împărat creştin s-a născut în Dacia Mediterana, la Naisus, în 280 d.Hr. în familia ofiţerului thrac Constanţiu Chlorus şi al Elenei (tot de origine thracă), sub numele de Flavius Valerius Constantinus. A fost născut şi crescut pentru a sluji Neamului său şi lui Dumnezeu. S-a legat sufleteşte de locurile natale, a primit educaţia creştină de la mama sa Elena, iar pe cea ostăşească de la tatăl său, pe care a desăvârşit-o la Sirmium şi la Nicomedia, la curtea lui Diocleţian. Deşi s-a născut în porfiră imperială, necazurile nu l-au ocolit. Tatăl său avid de putere a părăsit-o pe Elena, căsătorindu-se cu fiica lui Maximianus Hercules. Tânărul prinţ aflat între dragostea mamei şi cariera ostăşeasco-imperială a tatălui, l-a urmat pe tatăl, dar a rămas cu mama. În calitate de mare strateg s-a ocupat special de frontiera Dunării de Jos. A ajuns împărat-cesaerus (a fost proclamat de armată) în ziua de 25 Iulie 306, iar augustus în 25 Decembrie 307.
Graţie iubirii mamei sale şi dragostei creştine cu care l-a înconjurat Mântuitorul Iisus Hristos i-a oferit sceptrul biruitor al Crucii. În ajunul războiului cu Maxenţius-împăratul Romei, în urma rugăciunilor sale de a fi ajutat de Dumnezeul Cel Viu, i se arată pe cer Sfânta Cruce, în jurul căreia se afla inscripţia: „Cu acest semn vei birui!” Semnul a fost întărit şi de viziunea apariţiei Mântuitorului, care-L confirmă pe Dumnezeul Cel Viu. Şi Constantin a biruit, nu numai pe rivalul său, dar asemeni lui Iisus Hristos a biruit lumea păgână.
A intrat în Roma, unde a fost întâmpinat cu bucurie de întregul popor. A înălţat apoi în mijlocul Cetăţii o statuie a Biruitorului cu Crucea în mână, iar pe piedestal s-a scris: „Prin acest semn mântuitor, semnul adevăratei puternicii, eu am eliberat cetatea voastră de jugul unei domnii tiranice; am dat senatului şi poporului roman libertatea, onoarea şi strălucirea!”. (Ierodiacon Visarion Iugulescu, Predici „Pâine şi apă pentru suflet”, tipărită cu binecuvântarea P.S. Părinte Galaction – Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, p. 695).
Este al doilea mare Voievod thrac, după Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, căruia Bunul Dumnezeu îi dă coroana şi cununa de Biruitor. Roma n-a fost niciodată în topul preferinţelor lui, de aceea, Constantin îşi avea reşedinţa imperială când la Sirmium (Mitroviţa), când la Sardica (Sofia). Prieten cu scriitorul creştin Lactanţius, cu Fericitul Augustin, cu Fericitul Ieronim şi episcopul Eusebiu de Cezareea, tânărul împărat şi-a consolidat tot mai mult cunoştiinţele religioase. Prin multiplele legături tracice de sânge, dar şi spiritual-ortodoxe, împăratul Constantin a păstrat un echilibru diplomatic şi creştin între Imperiu şi Biserică. „Sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine” (Preot Mihai-Andrei Aldea, Zbor Prin Vâltoarea Vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Editura Christiana, Bucureşti 2007, p. 52).
Preocupat permanent de menţinere unităţii şi integrităţii imperiului Constantin îşi dă seama că această consolidare nu poate veni decât de la o religie unică şi anume creştinismul. Devine aşadar şi Cap al Bisericii – Pontifex Maximus, aducând cea mai mare realizare politico-spirituală: Edictul de Toleranţă de la Mediolanum (Întâia Constituţie Creştină Universală a Drepturilor Omului) din anul 313, prin care acorda libertate, drepturi şi responsabilităţi tuturor cultelor, familiei, cetăţenilor, instituie Duminica-sărbătoare religioasă în tot imperiul, aboleşte pedeapsa capitală, punând egalitate prin creştinism între prinţ şi cerşetor-între categoriile sociale, devenind în tot imperiul propăvăduitor al creştinismului, nepersecutând însă alte religii. (Prof. Emilian Popescu, Curs de Istoria şi spiritualitatea Bizanţului, Bucureşti, 1996, p. 33-35).
Încet, dar sigur, fără să forţeze, evitând cu multă diplomaţie tulburările, a întărit şi consolidat creştinismul şi imperiul, în mod expres frontiera Dunării. A ridicat centre fortificate pe malul stâng al Dunării, începând din Banatul de astăzi până în apropierea de vărsarea Oltului. Astfel de centre sau Castre au fost ridicate la Pojejena de sus şi Gornea, în judeţul Caraş-Severin, la Sviniţa şi Dierna (Orşova), în dreptul Dunării la Cazane, judeţul Mehedinţi, la Ad Mediam (Mehadia), judeţul Caraş-Severin, la Drobeta, Bistreţ şi Desa în judeţul Dolj şi la Celei-Corabia în judeţul Olt, continuând în dreptul câmpiei Munteniei şi în sudul Moldovei, pe braţul drept al Dunării în mod special: Histria, Tomis, Callatis, Dinogeţia, Noviodunum, Carsium, Troesmis, Tropaeum Traiani (a cărui inscripţie pe fundaţie este un document grăitor: „Romanae securitatis libertatisque vindicibus Dominis nostris Flavio Valerio Constantino et Liciniano plis felicibus aeternis augustis, quorum limitis tutelam etiam Tropaeensium civitas auspicato a fundamentis feliciter opera constructa est”. (D. Tudor, Historica, III, Craiova 1974, p. 95-100; N. Gudea, Actes du IX-e Congres internaţional d’etudes sur les frontiers romaines, Mamaia, 6-13 Septembrie 1972, Buc. 1974, p. 175-180; Teodor Mommsen, Istoria Romană, vol. IV, Editura Enciclopedică Bucureşti, 1991, p. 30-33; Dacoromania, I, Freiburg, Munchen, 1973, p. 151-153; Banatica, Reşiţa, 1977, p.12-15).
Cea mai mare realizare politică, dincolo de unitatea şi integritatea Imperiului a fost construirea unei noi capitale la Bizanţ, pe Bosfor, în anul 330. Această „cutezanţă”, i-a conferit domniei sale o strălucire nemaiîntâlnită şi o semnificaţie superioară pentru noi, Românii. Transferul puterii din Roma-Civilizaţiei în Bizanţul-Culturii creştine a fost un act providenţial. Împăratul Constantin, cu siguranţă sfătuit de mama sa Împărăteasa Elena, a avut o viziune profetică, dând imperiului creştin o capitală creştină. Din acel moment, anul 330, imperiul creştin se numeşte Romania – Terra Romanorum – Imperiul Thraco-român sau pur şi simplu: Imperiul Românilor.
Constantinopolul (Cetatea lui Constantin) – Noua Romă, atribuie Neamului Românesc acea latură spirituală care este romanitatea Românilor. Preponderenţa elementului românesc al capitalei creştine – Constantinopole, a fost net superior celui grecesc şi latin. „Centrul spre care Străromânii îşi îndreptau privirile nu era Roma, ci Noua Romă, Constantinopole (Ţaringrad). Romanitatea românească a fost legată astfel întâi de Biserică şi Ţară (Romania/România), iar apoi de Constantinopole şi regalitatea pe care o reprezenta”. (Preot Mihai-Andrei Aldea, op. cit. p. 55)
În plan creştin a construit ajutat de mama sa împărăteasa Elena zeci de catedrale monumentale între care se pot aminti: Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, a Naşterii Domnului din Betleem, a Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor, a Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, Sfântul Petru din Roma, Lateran, Cirta (Numidia), în Nicomedia şi Antiohia, etc. Pentru Catedrala Sfinţilor Apostoli s-au adus Sfintele Moaşte ale tuturor Apostolilor- devenind astfel Catedrala-Capitală a întregii creştinătăţi.
Tot în acest plan-cadru intră şi organizarea Sinodului I Ecumenic din anul 325, de la Niceea, condus direct de către el, Sinod care sub autoritatea Sfântului Duh, consfinţeşte, primele 7 articole ale Simbolului de Credinţă, şi puterea Ortodoxiei; Biserica devenind: Una-Sfântă-Sobornicească şi Apostolească.
Împărăteasa Elena, pe lângă meritul de aleasă trăitoare creştină şi influenţa decisivă în convertirea fiului, de augustă ctitoriţă a sfintelor lăcaşuri, adaugă şi minunea descoperirii Sfintei Cruci (pe care a fost răstignit Mântuitorul lumii), în anul 327, alături de patriarhul Macarie al Ierusalimului şi ridicând-o în văzul tuturor, mulţimea a strigat cu mare glas: „Doamne miluieşte-ne!”. Din lemnul Sfintei Cruci s-a împărţit Bisericilor de la Ierusalim, din Constantinopole, din Grecia, din Roma, din Paris, din Antiohia, din Alexandria, din Tomis, din Sardica (Sofia), din Săruna (Salonic)…
Faţă de această strălucire a Creştinismului în lume vine şi revolta şi calomnia iudaică: „O sectă nouă s-a ivit, ce poartă numele de creştinism. Ea susţine ateismul şi distruge toate legile. Învăţătura sa este nelegiuită şi detestabilă, sacrilegiu!” (Ierodiacon Visarion Iugulescu, op. cit. p.694).
De cu totul altă părere este un alt iudeu istoricul-episcop Eusebiu de Cezareea: „Cât de fericiţi suntem noi-văzând aceste locuri devastate până ieri, pustiite şi jefuite, că încep o viaţă nouă, că tempelele Domnului se ridică din ruine, se înalţă mai mari, se împodobesc cu şi mai multă strălucire!” (ibid. p. 696).
Acel act uimitor al împăratului Constantin de a muta capitala la Constantinopole, alături de Edictul de la Mediolanum, de Sinodul I Ecumenic şi botezul creştin, i-a conferit în istorie supranumele: „Cel Mare”, iar în Cartea Vieţii: „Sfântul Împărat Constantin”, alături de mama sa Elena, „întocmai cu Apostoli”, între cele mai mari cinstiri dumnezeieşti.
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Bucureşti, miercuri, 20 mai, 2009
(+ Cuv. Marcu pusnicul)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.