O perspectiva teologica asupra fricii

Trăim într-o cultură paradoxală, în care frica pare să domine mai toate aspectele vieţii noastre, direct proporţional cu eforturile pe care le întreprindem în direcţia exterminării obscurităţilor conştiinţei noastre, tainiţe în care se ascund resorturile fricii. Multe dintre înfăptuirile noastre urmăresc eutanasierea sensibilităţii şi a durerii; creaţiile noastre sunt preţuite numai dacă se dovedesc painkillers eficiente; încercăm să obţinem un control tot mai deplin asupra circumstanţelor exterioare ale vieţii. Şi totuşi frica rămâne o coordonată importantă a experienţei cotidiene, planând ameninţător în orizontul neliniştilor noastre. Justificate, de aceea, încercările de diagnosticare şi interpretare a fenomenului.

Sunt posibile diverse abordări ale fricii (biologică, psihologică, sociologică, patologică etc.), toate îndreptăţite şi relevând complexitatea fenomenului uman în discuţie. Propriu teologiei este să raporteze acest fenomen la demnitatea regală a omului, punând în evidenţă pârghiile necesare recuperării şi promovării suveranităţii acestuia faţă de sentimentul fricii şi faţă de orice aspect al tiraniei puterilor iraţionale/anonime.

Abordarea teologică propune perspective diverse pentru investigarea fricii. În cele ce urmează, intenţionez să mă refer la trei dintre acestea. Mai întâi, dezvăluirea fricii ca expresie a ignoranţei, aşadar a unui eşec existenţial. În al doilea rând, valorizarea fricii ca mijloc pentru realizarea comuniunii cu Dumnezeu şi a dreptei vieţuiri. În al treilea rând, mesajul care proclamă faptul că frica este lipsită de putere în faţa lui Hristos şi a celor ce cred.

(1) Frica – Expresie a unui Eşec Existenţial

Potrivit Sfintei Scripturi, omul care a ajuns la familiaritatea cu Dumnezeu nu mai cunoaşte frica. Este de ajuns, pentru ilustrarea acestui aspect, fie şi o lectură rapidă a Cărţii Psalmilor. „Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata care zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima care bântuie în plină zi” (Psalmul 90/91,5-6). Dumnezeu este ajutorul, stânca pe care se întemeiază viaţa, izbăvitorul, astfel încât de nimic nu se mai teme omul aflat sub ocrotirea lui: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor în necazurile care ne împresoară” (Psalmul 45/46,1).

De fapt, ajuns la familiaritatea cu Dumnezeu şi gustând, biblic vorbind, din pomul vieţii – deşi încă nu este pregătit să dezlege enigmele cunoaşterii binelui şi răului –, omul se află mai presus de orice frică, pentru că-l are pe Dumnezeu ca viaţă a sa. Doar în comuniune cu Dumnezeu şi în măsura în care se manifestă ca imagine terestră a lui Dumnezeu (a fi după chipul Creatorului) se descoperă suveranitatea omului asupra naturii, asupra fricii şi asupra morţii (Facerea, 1,26-28). În aceste condiţii, frica nu poate fi percepută decât ca simptom al renunţării omului la propria măreţie, manifestarea unui eşec existenţial, care implică, deopotrivă, un eşec în relaţia sa cu Dumnezeu.

Frica, potrivit Sfintei Scripturi, îşi face loc în om numai atunci când acesta, despărţit de Dumnezeu – în urma nechibzuinţei de a lua pe cont propriu aventura cunoaşterii, de a asuma, aşa-zicând, o existenţă autonomă –, se descoperă pe sine „gol” de orice virtute, de orice putere, abandonat nesiguranţei (Facerea, 3,7-8).

El se poate ascunde în „grădină”, în sânul naturii, cum face Adam, dar constată rapid că natura nu-i poate oferi siguranţă absolută. În realitate, nu-i poate oferi nici o siguranţă, cum descoperă omul atunci când constată că moartea este atotcuprinzătoare. Totul, în natura lucrurilor, este moarte, şi nimic nu poate pretinde autosuficienţă, autoconsistenţă. Universul este fragil, materia în schimbare, viaţa în descompunere – toate curg, nimic nu stă, nu există siguranţă, totul este ameninţat cu dispariţia… [Nu întâmplător, popoarele nefamiliarizate cu marea îşi imaginau în vechime pământul ieşind din ape, ape care ameninţau mereu să inunde, să înghită orice organizare terestră şi orice reuşită umană. Spre exemplu, în Apocalipsa, 18,21, Babilonul, cetatea-imagine a lumii corupte, este înghiţită de mare… La rândul său, Cartea Genezei vorbeşte despre o civilizaţie a lipsei de evlavie („oamenii aceştia … sunt numai trup”, „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ”; 6,3-5), înghiţită de apele potopului.]

Toate aceste aspecte, implicate în eşecul existenţial al omului, îşi descoperă măsura ultimă în atitudinea pe care acesta o are de acum faţă de Dumnezeu. Ratarea cunoaşterii binelui şi răului se soldează cu pierderea discernământului: omul uită că cel ce i-a oferit până atunci adăpost şi bucurie îi este prieten – şi se ascunde, înfricoşat, de Dumnezeu (cf. Facerea, 3,8). Naraţiunea biblică are valoarea unei parabole în care ne putem toţi recunoaşte şi care, consecutiv, are funcţia unei chei descifrative pentru experienţa omului dintotdeauna şi de pretutindeni. Şi nu este evident că noi încă mai suntem o cultură a fugii de la faţa lui Dumnezeu?

Închis până acum în cercul ignoranţei privind propria natură şi demnitate, care nu se revelează decât în familiaritatea cu Dumnezeu, omul este mereu cuprins de frică, redus la ritmurile puterilor anonime, pentru a-l parafraza pe C. Noica, ale instinctivităţii – el este copleşit de tristeţea unei vieţi deşarte, lipsită de bucurie. Curajul de care mai dă dovadă uneori nu este de ajuns pentru a înlătura această povară. Frica de moarte se ascunde – dincolo de subtilele camuflaje inventate între timp – în toate întreprinderile sale.

(2) Transfigurarea Vechi-Testamentară a Fricii

Pentru teologie, evaluarea fricii nu este însă, cum spuneam, simplistă. Sfânta Scriptură oferă teologiei posibilitatea de a evidenţia o dimensiune pozitivă a fricii, printr-o adevărată reconvertire a acesteia, prin transformarea ei într-o categorie constructivă.

Evident că omul timpurilor noastre, omul recent – al cărui termen de garanţie nu a expirat încă, după observaţia lui H.-R. Patapievici –, nu este în stare să acţioneze creator decât dacă, luându-şi inima în dinţi, încearcă să uite de frica morţii. Şi chiar reuşeşte să construiască, depăşindu-şi propriile limite, însă mereu în afara sa. Îndărătul marilor sale reuşite, el rămâne singur, pustiit lăuntric şi la fel de nesigur ca şi atunci când era dependent, mai mult decât acum, de ritmurile şi capriciile naturii. Acum s-a înconjurat de eficienţa instrumentelor create de el însuşi, şi-a modificat mediul de viaţă, dar el nu poate lupta cu cel dintâi şi cel de pe urmă duşman al său şi al lumii – moartea (cf. 1 Corinteni, 15,26).

Lumea noastră, omul muritor mai precis, nu poate lupta cu frica. Nu facem altceva decât să încercăm să uităm de ea, fie ridiculizând-o (scriem cărţi horror şi vizionăm filme care întrupează fantasmatic asemenea cărţi), fie ocupându-ne conştiinţa cu altceva – mai plăcut. Expresia ultimă a acestei frici este neasumarea realităţii aşa-cum-este de către semenii noştri alienaţi care-şi caută refugiul în aburul narcoticelor şi în „realitatea virtuală”.

În Scriptură aflăm însă o cale pentru înfruntarea şi înfrângerea fricii. Procesul este îndelungat, numărând doi paşi uriaşi: primul, al transfigurării fricii într-o energie pozitivă, prin care omul poate ajunge la înţelepciunea dreptei vieţuiri (perspectiva Vechiului Testament – VT); al doilea, al înfrângerii desăvârşite a fricii, omul ajungând la libertatea şi demnitatea de fiu al lui Dumnezeu (perspectiva Noului Testament – NT).

Teologia liberală modernă consideră că VT este o lege a fricii, în timp ce NT o lege a iubirii. Trecând peste unilateralitatea acestei judecăţi – pentru că NT nu face decât să reveleze natura ultimă, autentică a VT, cel puţin aşa cum se descoperă aceasta Bisericii lui Hristos –, trebuie spus că VT propune o viziune foarte nuanţată asupra fricii. Foarte interesant mi se pare faptul că, dincolo de cele câteva aluzii de prin Cartea Psalmilor, în Scriptura Veche nu se vorbeşte despre frica de demoni sau duhuri rele. Semnificaţia acestei lipse apare clar numai ştiind că Scriptura nu obişnuieşte să discute decât despre lucruri care contează, deopotrivă pentru protagoniştii istorisirilor şi pentru cititori. Astfel, tăcerea Scripturii în această privinţă arată conştiinţa puternică a poporului lui Dumnezeu că forţele întunericului sunt neputincioase faţă de slava Domnului. [Chiar dacă în NT există o demonologie mai dezvoltată, şi aici „puterile întunericului” sunt privite ca deja biruite de Hristos, fapt ce motivează şi lupta Bisericii împotriva acestora – vezi, în tradiţia Bisericii ortodoxe, exorcismele citite înaintea administrării botezului şi cele pronunţate public în ziua Anului Nou civil.]

Adevărat, VT este plin de ameninţări. Dumnezeu foloseşte adesea un limbaj poruncitor, ameninţându-i cu pedepse pe cei nedrepţi şi binecuvântându-i pe drepţi. Acest limbaj este, spun Părinţii Bisericii, potrivit cu vârsta imatură, spiritual vorbind, a poporului evreu din acele timpuri. Însă dincolo de acest limbaj se descoperă mila Domnului, care nu porunceşte decât pentru a-şi îndemna fiii să lase calea pierzaniei şi să calce pe drumul vieţii. „Mila Domnului [este] din veac în veac spre cei care se tem de el” (Psalmul 102/103,17).

În aceste condiţii, frica pe care o inspiră manifestările lui Dumnezeu (scara văzută de Iacov; tufişul aprins, în care l-a văzut Moise; teofania de pe Sinai, în faţa întregului Israel; vederea carului slavei de către profetul Iezechiel), pe de o parte apare ca un răspuns firesc, reverenţios, al martorilor Domnului, iar pe de alta ca îndemn şi motivaţie spre calea virtuţii. „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Proverbe, 1,7). Într-adevăr, în condiţiile în care omul este mereu tentat să-şi afirme libertatea ca autonomie faţă de Dumnezeu, o şcoală a teonomiei – cum este cea prin care a trecut Israel – impune utilizarea unui limbaj care să atragă atenţia asupra lucrurilor cu adevărat importante, pentru a-l parafraza pe Al. Paleologu. Frica este pedagogul celui ce vrea să se lase învăţat de Dumnezeu, al celui care vrea să intre în ambianţa vieţii divine. „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de el cutremurându-vă!” (Psalmul 2,11).

Nu frica (acel mysterium tremendum al lui Rudolf Otto) este tema VT, aşadar, ci înţelepciunea vieţii, înţelepciunea care-l scoate pe om de sub tirania iraţionalului, spre pământul luminos al speranţei şi al iubirii.

Lipsa fricii l-a aruncat pe om în braţele morţii; frica de Dumnezeu îl călăuzeşte acum spre bucurie şi pace. „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. […] Chiar dacă voi umbla prin mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, pentru că tu eşti cu mine” (Psalmul 22/23,1 şi 4).

(3) Noul Testament sau Biruinţa asupra Fricii

Transfigurarea fricii în şcoală a înţelepciunii reprezintă numai un pas, cum spuneam. Oricum, este evident că numai din superficialitate mai poate fi perpetuată ideea că Dumnezeul VT este „terifiant”. Frica a devenit, în VT, o categorie pozitivă, pregătind completa recuperare a suveranităţii omului. Cuvintele Psalmistului, citate imediat mai sus, anticipează victoria deplină asupra fricii, ambele Testamente conţinând îndemnuri insistente ale lui Dumnezeu, transmise direct sau prin profeţi, către biruirea fricii. „Nu te teme!”, îi spune Domnul lui Avraam (Facerea, 15,1). „Nu te teme, turmă mică!”, se adresează Hristos Bisericii (Luca, 12,32).

Evaluând rezultatele mântuirii înfăptuite de Hristos, sfântul Pavel le arată creştinilor că nu au primit un spirit al robiei, „spre frică”, ci „Duhul înfierii”, prin care îndrăznesc să i se adreseze lui Dumnezeu ca Tată (cf. Romani, 8,15). Noul popor al lui Dumnezeu a realizat un salt al conştiinţei, a absolvit şcoala dificilă a ascultării şi a fricii; un popor care a găsit libertatea şi curajul, sau, cum spune chiar Pavel, „libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Romani, 8,21). De aceea nici nu mai primeşte porunci: noul Sinai, muntele „fericirilor”, este locul din care acest popor primeşte laudă pentru iniţiativele sale de a se smeri, de a se îndrepta, de a cultiva compasiunea, de a lupta în favoarea păcii şi a dreptăţii (cf. Matei, 5,1-12)… Pentru că a aflat iubirea, este eliberat de frica păcatului şi a pedepsei: „în iubire nu este frică, pentru că iubirea adevărată alungă frica” (1 Ioan, 4,18). Mesajul este rezumat în invocaţia liturgică dinainte de rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”, prin care poporul lui Dumnezeu cere să fie îmbrăcat de sus cu îndrăzneala de a i se adresa Stăpânului cu apelativul paternităţii.

Bine pregătit, acest popor mai trebuia să-l înfrângă pe acel ultim duşman, sursa fricii, care este moartea. Însă, de această dată, nu el avea să fie protagonistul luptei, ci Domnul său. Într-adevăr, prin moartea sa, Hristos a „călcat cu moartea pe moarte”, cum cântă Biserica în toată perioada pascală, biruind-o, eliberându-i pe cei pe care „frica morţii îi ţinea în robie întreaga viaţă” (Evrei, 2,15). De aceea poate apostolul să proclame: „moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa?” (1 Corinteni, 15,54-55). Prin această biruinţă, nu slava lui Dumnezeu a fost restaurată – căci nu există ceva, în cer şi pe pământ, care să o poată umbri –, ci demnitatea împărătească a omului, suveranitatea sa faţă de orice frică, faţă de orice condiţionare.

Acelaşi Pavel, evaluând eclesial învierea Domnului, anunţă că abolirea fricii are să se manifeste în Biserică într-o formă eroică: martiriul. „Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos?, întreabă el. Necazul, […] sau prigoana […], sau primejdia, sau sabia? Căci este scris: pentru tine suntem omorâţi în orice zi, socotiţi precum oile pentru sacrificiu. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin cel care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile (nici cele de acum, nici cele ce vor fi), nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, oferită nouă prin Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani, 8,35-39).

Purtând acest mesaj, membrii Bisericii au intrat în istorie ca participanţi la o comunitate mărturisitoare, mereu pregătită să anunţe bucuria evangheliei cu preţul vieţii. Martiriul, fenomen straniu pentru criteriile omului modern – obsedat de supravieţuire şi confort –, este semnul prin excelenţă al acestei comunităţi, dovada faptului că, la temelia Bisericii, a vieţii în Hristos, nu se află o ideologie frumoasă, ci puterea de viaţă a învierii. În noaptea de Paşti, Biserică anunţă: „Astăzi, toate s-au umplut de lumină – cerul, pământul şi cele de dedesubt. Aşadar, toată făptura văzută şi nevăzută să serbeze, pentru că a înviat Hristos, bucuria veşnică!”. Ce frică mai poate fi atunci când, în Hristos, universul a fost eliberat de sub umbra cumplită a morţii?

Şi aş spune, pentru încheiere, că nu de curaj este în primul rând nevoie pentru biruirea fricii. Este nevoie de bucurie. Bucuria însă este greu de câştigat în lipsa celui care, biruind moartea, a dăruit umanităţii evanghelia/vestea bună a învierii. Într-o cultură a eufemismelor, a fugii de realitate, Biserica lui Hristos proclamă victoria desăvârşită asupra fricii – tocmai pentru că are curajul, împreună cu Domnul său, să înfrunte realitatea şi moartea.