Frumuseţea Dragostei Creştine

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

În Epistola Întâia către Corinteni adresată Bisericii din Corint, marele Apostol Pavel, după ce îi mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru credinţa corintenilor, arătând puterea Crucii ca rod al jertfei şi unităţii…

 

 

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,

dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale,

nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură

de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate

le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu

cade niciodată.” (Sf. Ap. Pavel I Corinteni 13, 4-7)

În Epistola Întâia către Corinteni adresată Bisericii din Corint, marele Apostol Pavel, după ce îi mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru credinţa corintenilor, arătând puterea Crucii ca rod al jertfei şi unităţii, al comuniunii dintre creştini şi Dumnezeu, ca esenţă a Evangheliei în care odrăsleşte înţelepciunea divină şi a cărei temelie a Bisericii dumnezeieşti este Hristos, unde înfloresc şi rodesc creştinii, fiecare după puterea şi frumuseţea miresmei sale trăite în Corola Darurilor Sfântului Duh, le descoperă Cununa Frumuseţii veşnice a Dragostei.

Dragostea fiind de esenţă dumnezeiască este mai presus de limbile oamenilor şi ale îngerilor, străluceşte deasupra darului Proorociei, se oglindeşte mai presus de orice Taină, este superioară oricărei Ştiinţe, este absolutul Credinţei şi infinitul Nădejdii, este suprema Împărăţie şi sacrul univers al Jertfei mai presus de orice jertfă.

Dumnezeu, fiind Dragostea absolută a făcut Creaţia Sa ca un Poem divin, al cărui laureat este Omul. Toată Creaţia în afară de om are ca esenţă Cuvântul, Logosul, Fiul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Sf. Evanghelie după Ioan, 1, 1-4).

Crearea omului însă are ca esenţă Dragostea absolută a Sfintei Treimi: Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră…Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1, 26-27).

Bărbat şi femeie înseamnă omul integral ca fiinţă şi persoană. Omul fiind creat din Dragostea dumnezeiască i s-a dat puterea şi mărirea divină de Fiu al Harului, de a cunoaşte Dragostea şi a trăi prin Dragoste pănă la asemănarea cu Dumnezeu, adică Jertfa dumnezeiască, Jertfa Sfântă a dăruirii lui Dumnezeu, Naţiunii şi Creaţiei.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu- Iisus Hristos, care s-a făcut prin Trinitatea Dragostei absolute a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, şi prin înfierea dumnezeiască de pe Cruce, creştinii născuţi din Scump şi Sfânt Sângele Său au devenit Mlădiţe divine alese: „Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă…Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 1-5).

A rămâne întru Hristos, întru Viţa Vieţii, înseamă a rămâne întru lumina Cuvintelor Lui, întru bucuria Dragostei Lui, ca la rându-ne să propăşim lumina şi să dăruim dragostea tuturor:

„Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă (adică dragoste) şi să vă faceţi ucenici (prieteni) ai Mei. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui…Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu! Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei (creştinii), dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 8-10, 12-14).

Aşadar, Dragostea care este Dumnezeu, este Totul în toate.

Dragostea fiind Totul se reflectă prin toate virtuţiile: adevărul, bunătatea, bunăvoinţa, castitatea, credinţa, curajul, dreptatea, demnitatea, dăruirea, evlaviea, fidelitatea, frumuseţea, iertarea,  jertfirea, mila, nădejdea, onoarea, răbdarea, smerenia, suferinţa, etc.

Cuvintele care sunt Mlădiţele Cuvântului sunt deopotrivă lumină şi har, adică înţeles (idee), lumină, faptă, împlinire.

Viaţa cuvântului atinge esenţa sa religioasă, sublimul ceresc, chiar şi antinomia, atunci când îi dăm o semnificaţie divină, o lăcrimare dumnezeiască, dublându-l, împlinindu-l într-o semantică serafică, care-i conferă putere şi autoritate. Astfel:

Adevărul Adevărului sau Adevăr adevărat, expresia folosită aproape permanent de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înseamnă adevăr din Adevăr, sau asumarea conştiinţei şi responsabilităţii depline.

Binecuvântarea Binecuvântării se defineşte ca har din Har, dăruit.

Bunătatea Bunătăţii sau Binele suprem.

Cântarea Cântărilor prefigurează Imnul divin ca încântare, splendoare sau dogma trăirii alese.

Credinţa Credinţei relevă curajul suprem al mărturisirii.

Crucea Crucii se revelează ca Jertfă absolută în Adevăr şi Iubire.

Dorul Dorului este însetarea sublimă a Dorului după Frumuseţe, sau lacrima Dorului de Rai.

Dragostea Dragostei consfiinţeşte adevărata libertate în care sălăşluieşte Dorul iubirii pentru toţi.

Dumnezeu-Omul revelat ca Domn şi Dumnezeu deopotrivă („Domnul meu şi Dumnezeul meu!”).

Fecioara- Mamă exprimă virginitatea divină absolută.

Frumuseţea Frumuseţii se oglindeşte-n sublimul ceresc al dumnezeirii.

Iertatea Iertării atinge milostivirea pentru toţi (chiar şi pentru vrăjmaşi).

Libertatea Libertăţii este axiologia Adevărului absolut .

Mama Mamei are ascendent în Mama mare.

Nădejdea Nădejdii se afirmă în Speranţa împlinită.

Ortodoxia Ortodoxiei se împlineşte în sfinţenia creştină dreptmăritoare.

Smerita Smerenie, devine marea nădejde a mântuiri.

Suferinţa Suferinţei consfinţeşte Jertfa jertfirii sfinte.

Viaţa Vieţii înfloreşte în Viaţa veşnică.

Sunt desigur şi virtuţi şi cuvinte virtuoase, expresii (alese), care prin numele lor definesc o mare dimensiune spirituală, o mare înţelepciune sfântă.

Fecioara Maria, cea Preaaleasă şi binecuvântată de Dumnezeu pentru a-L naşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coajutătoare la mântuirea creştinilor îşi exprimă cu bucurie cântarea: „Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.”

Îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru toţi de a-I urma pilda Crucii: „I-aţi crucea ta şi-Mi urmează Mie!”

Valeriu Gafencu (Sfântul Închisorilor) luceafărul basarabean al misticismului ortodox şi unul din marii martiri ai naţiunii Daco-române şi ai lumii ortodoxe a trăit în suferinţa pentru Domnul, deplin revelaţia fericirii: „Căutaţi fericirea în sufletele voastre (acolo unde trebuie să sălăşluiască Duhul Sfânt). Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât din lăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge.”

Demostene Andronescu evoca suferinţa în sistemul concentraţionar: „Aceştia (deţinuţii politici naţionalişti), conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor.”

Vorbind din plinul vieţii sale Ioan Ianolide a afirmat: „Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. Strig deci din adâncuri : HRISTOS este Mântuitorul!”

Sfântul Ioan Scărarul afirma: „Smerenia este mântuirea.”

Dumnezeu revărsând frumuseţea harului peste sublimul suferinţei lui Virgil Maxim, o acceptă ca pe un dar mântuitor spunând: „Prin fiecare din cei ce acceptă jertfa supremă, Neamul urcă o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Marele răzeş al Ortodoxiei româneşti Părintele Justin Pârvu, care şi-a canonizat suferinţa în iubire consfiinţeşte: „Sfinţii din Aiud- glasul care strigă în pustia lumii de azi.”

Iubirea Aspaziei Oţel Petrescu este o continuă dăinuire şi dăruire: „Am mers pe urmele unui ideal sfânt împreună (cu camaradele de suferinţă). Unele am avut un rol mai modest, altele mai important, în marea dramă a patriei înrobite de comunism, dar fiecare rol a fost sublim prin suferinţă şi dăruire.”

Radu Gyr- cel mai mare poet al Suferinţei creştine, ne zămisleşte-n sărutul său sublim: „Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul/ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,/nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă/sfârşitul unui cer sau începutul.”

Doar Dragostea se defineşte total şi absolut: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a afirmat confirmând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! ( adică, prin Credinţă, Adevăr şi Iubire atingeţi Viaţa veşnică, căci Eu sunt Dragostea Iubirii adevărate).

Părintele Arsenie Boca a dat o expresie aproape mai mare decât lumea aceasta: „Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Deci, Dragostea se naşte din Dragoste, este fiinţă şi persoană şi ajunge la Iubirea supremă când se dăruieşte tuturor, celor care deopotrivă se dăruiesc tuturor, adică lui Dumnezeu, Naţiunii, aproapelui şi vrăjmaşului.

Desigur, Dragostea deşi absolută are Ierarhia ei: dragostea dumnezeiască, dragostea îngerească şi dragostea pământească, umană şi ar mai fi cea naturală a tuturor fiinţelor, instinctuală ca o însufleţire a purtării de grijă odraslelor.

Dragostea dumnezeiască care este trinitară este deplină, unitară şi egală.

Dragostea îngerească este variabilă în funcţie de ardere, de focul iubirii, iar cea pământească este duală (el şi ea; ei şi urmaşii) sau solitară (numai el sau numai ea), dependente tot de ardere, dar de focul dăruirii spirituale.

Se spune că în inima îndrăgostitului bat trei inimi deopotrivă: a sa, a fiinţei iubite şi a Celui Care i-a ales, Iubitorul: Ce bine că sunt, ce minune că eşti, ce divin că iubeşti.

Dragostea e o grădină cu mireasmă divină, care ne mângâie privirile blânde din veşmântul virgin. În ea rărare floare lângă floare, împodobite de nuntă pentru inimile alese în care îngerii cântă.

În Dragostea, Grădina Dorului surâd bucuriile frumoase ca un potir al florii deschis, ca o lacrimă de vie ce se revarsă în sufletul primenit, pe care picură zâmbete de heruvimi. Taina razelor de soare se brodează în privirea lor (a îndrăgostiţilor) ca o ploaie de slove împodobite în sărbătoarea trăirii, sub flacăra arzătoare a iubirii. Mirii (îndrăgostiţii) capătă o seninătate sufletească permanentă în care se răsfrâng darurile dumnezeieşti nepreţuite. Trăirea este dulce şi adâncă, dar mierea e din lacrimi şi suferinţă, care se revarsă din uriaşe valuri de dor ce copleşesc toată fiinţa pătrunsă. Toate dorurile, toate visele şi toate suferinţele se trăiesc vii în sufletele lor înaripate de lumină.

În adâncul cel mai tainic al inimii susură izvorul nesecat al vieţii, iubirea. În pământul sacru al fiinţei lor odrăsleşte darul sfânt al nemuririi, făcându-i să trăiască pentru toţi.

Cât de inspirat spunea Ioan Ianolide: „Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu.” (Sfântul Închisorilor, Reîntregirea Alba Iulia, 2007, p.73).

Puterea Iubirii te îndatorează prin grija pe care o porţi lumii cu multă bucurie. Puterea Dragostei naşte în ceilalţi iubire şi dăruire.

În foişorul sufletului, candela iubirii arde pururea, arderea de tot, fără mistuire, ca Rugul Aprins spre care şi de la care lumina spirituală te binecuvântă şi te îmbrăţişează, dăruindu-te.

Lacrimile Dragostei sunt cuvintele frumoase din psalmi, care prin simplitatea lor sfântă sfărâmă manifestările cele rele.

Fiecare om poate fi părtaş dragostei, căci sufletul fiecăruia este chemat să-i slujească. Dragostea curăţă în omul creştin cugetul şi inima lui, prin focul harului dumnezeiesc, trezindu-l la iubire. Toate împrejurările trăirii îi dovedesc omului bucuriile suferinţei, căci numai prin suferinţă dragostea se împlineşte ca o într-o încântătoare splendoare.

Epistola Dragostei începe cu Iubirea, fiindcă nu este altceva care să fi fost înaintea ei. Din veşnicia ei s-a născut Începutul. Din Ea s-a fiinţat viaţa, a cărei finalitate se regăseşte tot în Dragoste.

O, ce slăvită Splendoare trebuie să fi fost în Neînceput!!!

O, ce slăvită Cântare trebuie să fi fost la Început!!!

O, ce slăvită Iubire trebuie să fie în Dragoste!!!

Ce dragoste nemărginită trebuie să fi fost în Cuvântul din care a ieşit Lumina, din care a ţâşnit Frumuseţea, din care s-a prelins Armonia, din care a înflorit Viaţa, din care a înmugurit Cântarea, din care a rodit Iubirea, din care radiază încântarea?

Acest Dar divin ne-a fost oferit spre a se împlini bucuria conştiinţei noastre întru fericirea proprie, întru fericirea lui Dumnezeu, a Creaţiei Sale şi a Maicii Domnului în care s-a împlinit suprema fericire: „De acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Luca 1, 48-49).

Fericirea nu este solitară, ci numai trinitară.

Marele poet şi predicator creştin Traian Dorz, pătimitor la rândul său al Dorului (şi consubstanţial cu el Dor-z) numeşte Dragostea ca pe o Cântare Eternă: „Tu eşti izvorul Cântării, din care cel mai frumos moment este sărutul Tău dat lumii la Betleem şi pe Golgota. Din acest sărut s-a născut lacrima. Şi din lacrima aceasta ne-am născut noi. Şi noi suntem cântarea dragostei după care a însetat tăcerea dragostei Tale.” (Almanah „Iisus Biruitorul”, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu 2001, p.57).

În Icoana Iubirii chipul Domnului suntem noi întru asemănare cu Dumnezeu, chipul ucenicului întru asemănarea Părintelui spiritual, chipul ei întru asemănarea celuilalt şi chipul celuilalt întru asemănarea ei.

Viaţa omului trebuie să fie o Icoană a identităţii Dragostei, a Mirelui Iubirii .

Marele duhovnic al României Părintele Arsenie Papacioc povesteşte o întâmplare din Pateric: „Un creştin cu viaţă bună a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a fost întrebat: <<Cine este acolo? Un creştin iubitor al Tău, a venit răspunsul. Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!>> Îngrijorat, foarte îngrijorat, s-a frământat el: „Care ar putea fi motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi frământându-se a intrat într-o smerenie autentică, profundă şi s-a dus din nou şi a bătut la uşă. <<Cine este acolo? a întrebat Hristos.>> „Tu eşti” a răspuns de astă dată românul. Mântuitorul Iisus i-a răspuns: „Dacă tu eşti Eu, intră!” Smerenia şi dragostea îl adusese pe creştin la aceeaşi identitate. (Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 84).

În perioada vedică de aur, mirii trebuiau să ajungă la aceeaşi identitate. De fapt este Regula de Aur pentru toţi mirii care trăiesc dragostea întru Domnul Iubirii.

Se spune că în noaptea nunţii, mirele merge şi bate la uşa alesei sale: „Cine-i acolo întreabă mireasa? Eu iubitul tău, se aude un glas tremurat.” După care linişte, nu se mai aude nimic. Transpirat mirele bate din nou, dar mai timid ca prima dată: „Cine este acolo? vine întrebarea de dincolo de uşă. Eu, iubit-o, eu, acelaş eu… Şi continuă aşa până dimineaţa. Epuizat, consternat şi descumpănit se prăbuşeşte pe pragul uşii. Dar în urma lovirii are o revelaţie. Se ridică şi bate categoric: Cine-i acolo ? vine întrebarea fiinţei epuizate de dincolo. „Tu” răsună răspunsul voios de astă dată. Şi mireasa radioasă îi strigă: „Atunci intră!”

Păşirea în universul însorit al Dragostei, coincide cu reflexele unei înfloritoare mirări ale fiorului incandescent: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…”

Comentând cugetarea regretatului poet prahovean Nichita Stănescu, Părintele basarabean Savatie Baştovoi, crede că „este una din cele mai frumoase şi mai adânci declaraţii de dragoste, pentru că în ea, cu discreţie dumnezeiască, asistă Însuşi Dumnezeu, izvorul mirării nesfârşite. Ce mirare că sunt, ce mirare că eşti…Ce bine că suntem!” (Între Freud şi Hristos, Cathisma, Bucureşti, 2008, p.62).

Dragostea este sentimentul divin, ca un soare în relief ce inundă cu lumina sa zarea îmbujorată a mirării noastre. În fiorul lui plutim în hora unor fluturi de sidef pe liniştea timpului ce surâde florii de salcâm. Cugetările adânci împletesc cununa de trandafiri a firii, care respiră imaculat farmecul atât de sfânt al uimirii, aşezându-ne tâmplă lângă tâmplă. Inimile cântă ca un zefir pe luncă învăluind divinul rapsod în epopeea unui parfum de roze. Nepreţuita trăire, scrisă cu cuvinte de aur în chemarea şi simţirea rostită de dor se păstrează în cuvintele sfinte sculptate într-o apoteoză de taină. Tăcerea ce ne învăluie cu sfiiciunea de fecioară ne cerne-n petalele de lumină ale azurului ce dă buzna peste fioruri. Curcubeul gândurilor culege nectarul unui sobor de stele ce se lasă lin peste îmbrăţişările serii.  Şoaptele lor trezesc florile de salcâm aprinse-n mireasma clopotelor ce bat de Vecernie. Vântul serii suspină alb în culcuşul împletit printre ramuri. Din iarbă se resfiră un dulce miros de smirnă din frăgezimea florilor ce surâd, înzăpezindu-ne clipele duioase. Pe bolta cerească se croieşte aidoma ca un strai de mare preţ urmele paşilor lor în iconografice aureole. Fiorul arde în ei şi-n toate celelalte ca nişte revărsări de foc. Din pieptul veşniciei hohotele sonore aclamă rapsodia nocturnă a inimilor-floare care se-aduc prinos. În foşnetul tainic al zorilor zborul rugii lor se-ncinge într-o sublimă cântare.

Râvna trăirii în Dorul creştin se aşează pe nemărginita bucurie a credinţei, a curajului ce dă unitate în dragostea creştină, căci credinţa noastră este iubire.

Dragostea este sentiment şi suspin de trăsărire creştină în care se aprinde scânteia divină. Făptura se înalţă heruvimic până se transfigurează într-o canonisire a frumosului, căci spunea Sfântul Ilie Miniat: „Sufletul omului nu-şi poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veşnicie şi nemărginire.”

Aşadar, pentru cine poate să iubească există o infinitate de motive, pentru cine nu vrea nu există nici unul.

Dragostea te aşează într-o împlinire duhovnicească cu un chip curat, senin, blând, cu ochi de lumină îngerească.

În Dragoste doar suferinţa este vrednică de bucuria iubirii. De aceea trebuie să iubim permanent, să iubim mult şi să iubim frumos, făcând din suflet altarul iubirii tuturor aleşilor.

Atotcreatorului, Răscumpărătorului şi Sfinţitorului a toate Li se cuvin roadele tuturor lucrurilor, dar mai întâi şi  mai presus de toate Li se cuvin toate roadele Iubirii neîncetate.

Inima trebuie înveşmântată permanent în frumuseţe, căci din ea ţâşneşte Dragostea.  Dragostea trebuie să rămână într-o definitivă statornicie, căpătând cinstea fără de asemănare de a sluji iubirii, dăruindu-se tainelor şi înţelesurilor prea frumoase.

Şi totuşi, Dragostea divină nu poate fi decât ortodoxă.

Închei prima parte a acestui poem al Frumuseţii Dragostei creştine, cu una dintre cele mai sublime poezii ale celei mai mari poete isihaste Maica Teodosia-Zorica Laţcu, o creatoare de geniu împlinită într-o suferinţă deplină de mucenică pătimitoare:

 

„ Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,/ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,/Te port în trup, în sânii albi şi grei,/cum poartă rodia sămânţa ei./Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,/un cântec vechi, cu crai din Răsărit./Şi port la gât, nepreţuit şirag,/strânsoarea cald-a braţului tău drag./Te port în  mine tainic, ca pe-un vis,/în cer înalt de noapte te-am închis./Te port, lumină rumenă de zori,/cum poartă florile mireasma lor./Te port pe buze, ca pe-un fagur plin./o poamă aurită de smochin,/Te port în braţe, horbote subţiri,/mănunchi legat cu grijă, fir cu fir./Cum poartă floarea rodul de cais,/adânc Te port în trupul meu şi-n vis.”

( Te port în mine )