Evanghelia dupa Iuda – piata de incercare a omului postmodern

   

    Nici nu s-au stins bine ecourile furibunde provocate de fantezistul scriitor american Dan Brown prin teribila găselniţă „Codul lui Da Vinci”, că o nouă provocare perfidă a asaltat fragila conştiinţă a lumii postmoderne contemporane: aşa-zisa Evanghelie după Iuda. Text apocrif de provenienţă gnostică, documentul antic oferă necunoscătorilor o versiune senzaţională a vieţii lui Iisus, creând impresia, susţinută chiar de unii cercetători, că va da o lovitură fatală creştinismului oficial.

    Promotorii „Evangheliei după Iuda” încearcă un fel de reabilitare a ucenicului trădător, punând în faţă o pretinsă înţelegere complice între Iisus şi Iuda, conform căreia Mântuitorul îi cere expres celui mai îndrăgit apostol, Iuda, să-i faciliteze arestarea, tortura şi răstignirea pe cruce pentru a-L scăpa de povara trupului material şi a săvârşi, astfel, mântuirea neamului omenesc. Drept urmare, Iuda şi-ar fi câştigat un merit deosebit în iconomia mântuirii, stârnind gelozia celorlalţi apostoli, care, probabil, îl ucid şi denaturează toată lucrarea mântuitoare.

    Această ciudată versiune a originii creştinismului, prezentată împreună cu documentul în cauză într-o emisiune TV, a produs o multitudine de reacţii şi un interes sporit printre oameni de diverse categorii. Aceasta deşi documentarul a fost prezentat într-o manieră polemică, absolut neştiinţifică, pornind de la premisa fabulatorie că versiunea noii evanghelii este cât se poate de adevărată, iar cele patru scrieri canonice sunt un fals susţinut de complicitatea instituţională a Bisericii.

    Astfel s-a creat necesitatea de a preciza şi lămuri pentru cei smintiţi de această apariţie unele aspecte în legătură cu credinţa în Hristos şi istoria Bisericii, cunoscute tot mai puţin omului contemporan îndepărtat de viaţa creştină. „Evanghelia după Iuda” nu aduce nimic nou şi nu are ce schimba în peisajul spiritual creştin, nu va revoluţiona în nici un fel Biserica, care este garantul adevărului revelat, şi nu va afecta deloc credinţa celor care trăiesc viaţa în Hristos din următoarele motive:

    1. Creştinismul nu este creaţia omului, care să-l ticluiască după propria minte, ci în primul rând este opera lui Dumnezeu, Care conlucrează permanent cu omul şi îi transmite învăţăturile sale. Credinţa în Hristos nu s-a răspândit în lume printr-o carte sau prin scrieri cu caracter secret, ci pe cale orală şi faptică, la vedere, ca un mod de viaţă care înnoieşte fiinţa umană, neputând fi cunoscut în esenţa lui prin studiu, ci prin experienţă directă sau prin mărturia vie a celor care-l trăiesc (apostolii, sfinţii, martirii).

    Iisus nu a scris nimic şi nu a poruncit să se scrie învăţătura Sa, trimiţându-i pe apostoli să răspândească credinţa în lume prin propria lor mărturie de viaţă, fără să ascundă nimic. El însuşi nu a avut nimic de ascuns, ci învăţa şi făcea totul pe faţă, iar ucenicii Săi au fost în stare mai târziu să-şi dea viaţa pentru această mărturie în strânsă legătură cu Învăţătorul lor, Care îi îndruma permanent. Astfel, creştinismul nu poate fi cunoscut din documente sau din cărţi, nici chiar numai din Sfânta Scriptură, ci numai prin integrarea organică în modul de vieţuire al Bisericii, unde Dumnezeu conlucrează cu omul în toată vremea.

    2. Sfânta Scriptură a Noului Testament nu s-a alcătuit la întâmplare şi nici nu a căzut din cer, ci a fost nevoie de un efort monumental şi o grijă minuţioasă ca din multele scrieri, care circulau printre creştini în primii ani ai Bisericii, să fie alese cele care corespundeau deplin mărturiei apostolice orale, multe fiind false şi eretice. Scrierile autentice au fost elaborate de către apostoli pentru a lămuri unele probleme particulare, nu pentru a fi tratate sistematice care să cuprindă întreaga învăţătură creştină.

Şi era firesc ca acele scrieri care nu cuprindeau mărturia orală a adevărului creştin să fie înlăturate, criteriul fiind învăţătura apostolilor şi universalitatea lor, adică „ceea ce s-a crezut întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi” (Vicenţiu de Lerini). Această lucrare laborioasă nu s-a făcut de către ierarhii Bisericii fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu Tatăl, ocrotirea Mântuitorului Hristos şi inspiraţia Duhului Sfânt, conform credinţei ortodoxe.

    3. Documentul în cauză, numit impropriu „Evanghelia după Iuda”, căci Iuda nu a scris vreo evanghelie, este cunoscut Bisericii încă din secolul II, când se constată că nu corespunde adevărului revelat creştin, fiind declarat de către Biserică eretic şi dăunător vieţii creştine, conform Sfântului Irineu din Lyon. El este de provenienţă gnostică, o filozofie sincretistă care denatura sensul şi esenţa creştinismului, considerând materia rea în sine, de care omul, spirit pur la origine, trebuie să se elibereze pentru a intra în contact cu divinitatea.

    Gnosticismul nu este o formă a creştinismului şi gnosticul nu este un creştin, aşa cum se face confuzia în documentarul TV, iar Sfântul Irineu nu condamnă scrierea pentru a proteja presupusele privilegii ale ierarhiei bisericeşti, care în acel timp era crunt persecutată de autorităţile de stat, ci pentru a delimita adevărul creştin de sincretismul gnostic. El nu face decât să menţioneze o condamnare unanimă a Bisericii faţă de scrierile eretice puse sub numele unor apostoli (Petru, Toma, Pavel, Iuda), căci nici o comunitate creştină din orice parte a lumii nu a păstrat vreuna din aceste evanghelii, ci numai pe cele declarate canonice sau autentice, care cuprindeau adevărul creştin curat. Iar acestea nu au fost hotărâte în mod arbitrar de Sf. Irineu sau de altcineva, ci de mărturia întregii Biserici, a tuturor comunităţilor creştine, care păstrau prin grija lui Dumnezeu învăţătura adevărată a lui Hristos.

    „Evanghelia după Iuda”, ca şi „Codul lui Da Vinci” sau orice altă prelucrare modernă a ereziilor clasice, nu-i va afecta şi convinge decât pe cei neduşi pe la Biserică, aflaţi în afara ei într-o stare de semi-păgânism sau pe cei care, trăind într-un păgânism autentic, au ceva împotriva Bisericii şi a creştinismului. Creştinii autentici, integraţi real în Trupul mistic al lui Hristos cu o credinţă statornică şi vie, ştiu că Biserica este dintotdeauna „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3,15) şi „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

Aceasta pentru că, în primul rând, Dumnezeu este prezent în lume şi lucrează permanent prin membrii ei, având grijă ca omul să aibă adevărul la îndemână şi să nu orbecăiască într-o situaţie incertă, fabulând scenarii fanteziste. Iar în al doilea rând, chiar crede cineva că Hristos Mântuitorul, Cel care a zis că va fi până la sfârşitul veacurilor cu cei care cred în El (Matei 28,20), i-a lăsat pe credincioşii Săi să trăiască în minciună peste 1700 de ani, biruit fiind de interesul meschin şi de patima omenească?