Salvati Viata !…

    Vă întrebaţi unde am dispărut? Sau ce mi s-a întâmplat din moment ce nu am mai dat semne de „peniţă”?…Ei bine, cel mai simplu răspuns care îmi vine în minte este că mi s-a stricat calculatorul şi tot ce pregătisem a rămas blocat în memoria acestuia. Bineînţeles că nu este singurul motiv care m-a ţinut departe de voi, cei de dincolo de ecranul monitorului, dar nu are rost să vă plictisesc cu amănunte…

    Chestia e că mi s-au întâmplat atât de multe în ultimul timp încât mi-am dat seama şi de un lucru la care nu mă gândisem: nu vreau să devin doctoriţă! Iată profesia pe care ştiu sigur că nu mi-o doresc…ce m-a apucat? Nu am în buzunar argumente pentru „replica” mea, dar am scris o tabletă prin care să mă justific. Poate că nu o să înţelegeţi neliniştea care m-a cuprins, dar nu mi-o luaţi în nume de rău: nu am nimic împotriva doctorilor! Dimpotrivă,  noroc cu ei, aceşti oameni plini de curaj, gata în orice moment să lupte pentru viaţă..

                                                                                         ***

    Fereastra, unica din această încăpere, e deschisă…soarele îşi freacă pleoapele de pervaz, apoi de biroul încărcat de hârtii nude, acte zvârlite ici-colea, un ceas care şi-a uitat ticul…sandvişul trecut la cele reci, pixuri si nimicuri.

    În halat alb, pe un scaun cârpit cu scârţâieli la fiecare mişcare, tânăra investighează ceaşca de cafea: valuri negre, înspumate de amărui. Firele rebele îi umbresc fruntea palidă, iar ochii, cerşind somn, cenzurează imaginile…A fost o noapte infernală: un accident în care viata a murit, un pacient vizitat de infarct, doi copii care au bătut insistent la poarta vieţii, zbierând să li se deschidă, şi, spre zorii senini, un cap spart din care ţâşnea ţuica…Suficient!…

    În clipele tăcerii, tânăra ridica din umeri, ţepenită fiind pe scaun, soarbe liniştea şi e gata-gata să se ridice şi să plece acasă, când… e chemată la urgenţe.

    Nedumerită, aleargă pe talpa coridorului, dă colţul şi iar şi iar…uşa e întredeschisă. Intră. Pe patul şifonat, trupul recent adus zace pironit de dureri: nu a aşteptat semaforul să se ruşineze…Anestezie; bisturiu… curăţă!…tensiunea? pulsul?…aspiră, tampon…intră în şoc! Daţi-vă la o parte! Încarcă!…durere…e bine! Bisturiu! Sânge…mizerie…spaimă: pulsul! Ce e cu el? Nu are puls!…încarcă! iar…iar…!gata, e stabilizat! Ac, aţă…operaţia s-a încheiat: tată, te-am salvat!

    Tânăra aruncă mănuşile cu cadavru de sânge şi iese…a salvat viaţa tatălui său!

    Aici viaţa se bea si moartea se uită; îi poţi salva (sau nu) şi pe cei dragi şi pe cei necunoscuţi: te joci de-a Dumnezeu, dar cu instrumentele morţii!

                                                                                        ***

    Trebuie să recunosc că ideea mi-a venit după ce am aflat un lucru groaznic, care se petrece chiar aici la Beclean: un tânăr, de doar 18 ani, este încă o victimă a leucemiei, o boală de sânge care se caracterizează prin creşterea anormală a leucocitelor. E nespus de tristă povestea lui Ştefănuţ, căci aşa îl cheamă.

    Nu vă pot spune nimic despre el ca om, pentru că nu-l cunosc personal. I-am văzut doar poza prin tot oraşul, deoarece lumea încearcă să facă ceva pentru el, să-l ajute în fel şi chip. Dar chiar şi aşa, nu e suficient. Oraşul Beclean e mult prea mic şi nici dacă  s-ar aduna o sumă considerabilă de la fiecare cetăţean, nu s-ar putea strânge cantitatea care i-ar putea salva viaţa! E vorba de 150.000 euro, ceea ce înseamnă  enorm de mult pentru familia lui Ştefănuţ. De fapt, este mult pentru orice familie…

    Am uitat să specific ceva: Ştefănuţ este singur la părinţi. Puteţi să vă  imaginaţi oare durerea si disperarea din sufletul părinţilor acestui tânăr? Se stinge chiar sub ochii lor, iar ei nu-l ajută prea mult… Dar suferinţa care sfâşie inima lui Ştefănuţ? Ca oricare tânăr de vârsta sa, şi-a umplut buzunarele cu tot felul de vise şi de planuri. Ce-ar fi să-i dăm o mână de ajutor ca să se facă bine, ca să-şi vadă visele împlinite? Ce avem de pierdut dacă privim puţin spre nenorocirea lui? Ce avem de pierdut dacă îi întindem mâna în aceste momente? NIMIC!!! Nu pierdem  absolut nimic! Câştigăm încă o luptă în faţa vieţii…

    Nu vi se pare că suntem prea răi, că prea ne gândim numai la noi şi că-i ignorăm intenţionat pe cei din jurul nostru? Nu vi se pare că sunt prea multe nenorociri şi că rămânem indiferenţi de parcă nici nu le-am vedea? Adevărul e că, deşi unii dintre noi reacţionează, ei sunt prea „mici” pentru a putea singuri să salveze o viaţă. Unde sunt cei cărora nu le încap banii în portofel pentru că au prea mulţi? Ce fac ei când viaţa strigă după ajutor? Unde se ascund? E inutil să se facă nevăzuţi…nu se pot ascunde mai mult decât poate un struţ… când nu li se cere nimic, îşi plimbă lucrurile de valoare prin faţa celorlalţi, ca şi cum şi-ar plimba câinele prin parc, dar când cineva îi cheamă în ajutor, ups, se pare că plouă şi că trebuie să meargă repede acasă, pentru a nu li se îmbolnăvi „câinele”…

    Aici la Beclean s-au încercat mai multe metode de adunare a fondurilor pentru Ştefănuţ. De exemplu, s-a organizat un bal la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, prezentat de domnul profesor Adrian Cherhaţ şi de colega mea Ana-Maria Vidican, pe care ţin să-i felicit pe această cale… balul a avut ca şi scop atragerea atenţiei asupra bolii lui Ştefănuţ şi încercarea de a-l încuraja, pe lângă speranţa de a se aduna cât mai mulţi bani… Un alt act caritabil a fost adunarea de bani la nivel de clasă, unde fiecare elev a donat cât  a putut. Ţin să menţionez că şcolile din Beclean nu sunt singurele unde s-au făcut astfel de acţiuni. Biserica şi spitalul şi-au dat şi ele mâna pentru a-i oferi sprijin acestui tânăr. Fiecare încearcă să facă ceva, orice, pentru el. S-a apelat şi la ziar, iar acum eu încerc să atrag atenţia prin intermediul internetului şi, sincer, am impresia că nu o fac prea bine, deoarece nu am o putere mare de convingere. Cred totuşi că ideea morţii înspăimântă pe oricine, mai ales dacă este vorba de o boală îngrozitoare la doar 18 ani…

    Salvaţi-l pe Ştefănuţ! Acesta este mesajul pe care îl puteţi vedea pe toate afişele din oraş, dar în special pe clădirea Liceului Agricol, unde este elev…scris mare, cu roşu sângeriu, şi, parcă, şters: au plâns îngerii, nu din alt motiv!

    Am specificat în alt articol faptul că omul nu are, sau nu ar trebui să aibă preţ, dar se pare că, dacă vrei să trăieşti, ai totuşi de dat o anumită sumă de bani…viaţa nu ar trebui să aibă preţ!

    Gândiţi-vă doar un pic la următoarea idee: dacă, măcar jumătate din populaţia acestei ţări, ar pune într-un cont doar câte o mie de lei vechi pe lună, s-ar aduna atât de mult, încât nu doar Ştefănuţ, ci şi alte persoane ar putea fi salvate…

    Dacă tot am primit viaţa, măcar să o folosim la ceva, până nu e prea târziu!

    Ajutaţi viaţa să existe! Ajutaţi-l pe Ştefănuţ!!! Doar împreună putem să luptăm cu boala! Luptaţi pentru sănătate, pentru iubire şi pentru viaţă! Daţi-vă mâna pentru cei neajutoraţi!

    Îmi cer iertare dacă v-am tras prea tare de mânecă şi dacă v-am împovărat viaţa cu aceste gânduri ce duc la moarte, luptă şi speranţă…                 

    Dacă moartea se teme de ceva, acel ceva este iubirea; pentru oamenii nobili a face bine e la fel de firesc ca şi a respira…