Rosia Montana, o intrebare de bun simt

Evoluţia trebuie să fie întotdeauna înţeleasă prin prisma unei dualităţi ontologice. Dezvoltarea economică nu asigură şi integritatea morală, obţinerea profitului nu este un argument pentru distrugerea cadrului natural în care, vrem nu vrem, fiinţăm cu toţii. Atunci când interesele economice intră în conflict cu interesele naturale, trebuie să facem o delimitare clară între aceste două domenii. Şi această delimitare trebuie să fie făcută având în vedere implicaţiile inerente proceselor analizate.           

Din punct de vedere economic, primează ideea de profit, idee în esenţă relativă şi având aplicabilitate selectivă. Există doar un număr redus de indivizi care ar putea profita de pe urma procesului, aşadar nu există un interes fiinţativ general. Pe de altă parte, distrugerea mediului ne afectează pe toţi, pentru că subminează condiţiile existenţiale minime necesare vieţii. Nu există niciun om care să poată trăi în absenţa oxigenului produs de copaci, de aceea, tăierea unui copac este un proces de interes general.          

A considera că o valoare pur umană ca profitul este mai importantă decât valorile naturale este absurd. Suntem fiinţe naturale, fiinţe care există doar prin prisma cadrului natural din jurul lor. Dacă distrugem acest cadru natural, dacă atentăm la integritatea pământului, comitem un act de sinucidere, pentru că, o dată ce pământul va dispărea, noi vom fi condamnaţi…          

Roşia Montană nu are nicio legătură cu oamenii. Foarte mulţi au spus că această localitate nu ar fi existat dacă nu ar fi fost mineritul fără să înţeleagă că existenţa în sine nu are absolut nicio legătură cu graniţele sau cu legile stabilite de oameni. Tot ceea ce există astăzi, tot cadrul natural, ar fi existat şi în absenţa oamenilor. Noi facem parte din natură, nu o definim, nu o controlăm şi nu trebuie să o distrugem. Omul este doar o verigă şi nimic mai mult. Trebuie să înţelegem că Universului nu îi pasă de noi. Zeii nu există şi nu au existat niciodată. Acolo sus nu este decât vid. Un vid căruia nu avem ce să îi facem…          

Selecţia naturală funcţionează în cazul tuturor speciilor. Oamenii nu ar trebui să facă excepţie. Da, prin intermediul technologiilor, am reuşit să atenuăm acest proces, însă nu trebuie să exagerăm. Să înţelegem că salvarea celor slabi trebuie gândită având în vedere şi riscurile inerente. Nu putem să distrugem toată pădurea ecuatorială doar pentru că sunt milioane de oameni care au ca singură sursă de venit lemnul acelei păduri. Ecosistemul este foarte bine balansat, însă, din păcate, omul, prin problemele de natură socială pe care le are, îl afectează teribil…           

Animalele care nu sunt capabile să supravieţuiască, dispar, în timp ce oamenii au depăşit de mult acest stadiu. Este însă oare un progres? Drumul pe care naţiunile subdezvoltate îl parcurg spre dezvoltare nu face oare prea multe victime în cadrul naturii…?           

Să nu protestăm doar de dragul de a protesta, să nu fim luptători egoişti care luptă doar pentru senzaţia în sine. Dacă avem un scop, dacă luptăm pentru un ideal, să urmărim înfăptuirea lui. Altfel, descoperim că socialul se transformă într-o scenă, pe care fiecare apare cu problemele şi cu obsesiile personale, distrugând tot ceea ce au încercat să construiască cei din jurul său. Ne învârtim într-un cerc al redundanţei şi suntem până la urmă singurii care au de pierdut. Trebuie să învăţăm să înţelegem parametrii problemelor şi să îi analizăm coerent. Altfel, riscăm să greşim şi nu ne putem permite asta. Este vorba de viaţa noastră.          

Problema Roşia Montană ilustrează perfect mentalitatea noului mileniu. Trebuie să exploatăm, să obţinem cât mai mult de pe urma acestui pământ, fără să ne gândim la consecinţe. Din păcate, mentalitatea omului este astăzi centrată greşit. Preţuim atât de mult banii, bogăţiile antropice, încât am uitat să apreciem simplitatea unei flori, candoarea unui câmp înverzit, curgerea lină a unui râu. Am devenit atât de obsedaţi de satisfacerea plăcerilor superficiale încât am uitat de fericirea adevărată, cea care nu are nici cauză şi nici scop. Acea fericire care nu poate fi măsurată în aur este singura care contează.           

Se pune prea mult accentul pe problema umană. Ecologiştii sunt acuzaţi că nu luptă pentru oameni, de indivizi care nu înţeleg că oamenii până la urmă nu contează cu adevărat. Întotdeauna se vorbeşte despre biserici, despre cimitire, despre case de patrimoniu, despre indivizi, despre tradiţii… Cuvinte goale în faţa măreţiei naturale. Nu pentru un pumn de oase, nu pentru nişte ruine cu o cruce înălţată prin sânge trebuie să blocăm acest proiect, nu pentru câţiva bătrâni care ameninţă cu furcile! Ei sunt oameni, o biată verigă, ei pot lupta. Natura însă este singură. Casele pot fi reconstruite, oamenii pot începe o nouă viaţă, morţii rămân morţi oriunde ar fi, bisericile sunt nişte bucăţi de lemn omorât şi stropit cu apă…  Putem oare, din toate acele 300 de tone de aur, să facem un singur fir de iarbă…?