Munca, bicepsi si solarii

   

    În lumea simulaţiilor şi a simulacrelor, a cyborgism-ului decefalând omul – natural – al istoriei într-o cavalcada de stereotipii şi virtual, în interiorul, adică, şi în anonimitatea ‚piramidei’ – pururea sclav, veşnic lucrativ pentru ‚înaintări’ ce te lasă lesne la o parte, la coşul cu discardabile al istoriei – într-o lume ca aceasta, iată, munca însăşi apare redundantă, sterilă şi urgent dezavuată. Noua modă a ‚aboliţionismelor’ cu orice preţ a ajuns, inevitabil, şi la muncă: să o înlăturăm, aşadar, scurt şi dintr-o lovitură, din peisajul social al fluidelor şi inconsistenţelor în care înotăm, acum, fără bariere, punctiformi pe harta lumii, monade liniştite şi servile… omul de tip nou din matrixa acestui sfârşit/început de istorie.

    ‚A face’: un verb extrem, obscur şi retrogradabil în luminiscenţa circuitelor mediatrice şi a simcultismului; el lasă loc excesiv-patrimonialului ‚a avea’ sau desubstanţiatului, şubredului ‚a fi’, redus acum, şi el, la simpla reprezentare – umbre pe celuloidul giulgiului trecând drept textura însăşi, solidă şi deasă, a istoriei. ’A face’, ’a întreprinde’, ’a iniţia’, ’a realiza’, într-un cuvânt ‚a contribui’ – priviţi-le, doar, redundanţa pe altarul nou întronatelor ‚a visa’ ‚a imagina’ ‚a pretinde’ ‚a simula’ ‚a închipui’, într-un cuvânt, a exista’ în proximitatea unui ceva veşnic în control, acel big brother care am crezut – ce naivi! – că vine de la răsărit, ignorându-i ubiquitatea.

    'A reprezenta’, iată abila, subtila propensiune asupra emisferei drepte a bicameralului nostru creier; iată Adevărul, tradus’ ‚dis-pus’ ‚re-pus’ ‚im-pus’, în cele din urmă ‚ră-pus’ de suma ‚adevărurilor mici’, colaterale şi benigne. Calea la Adevăr e sinuoasă, şerpuind, ascunsă, spre limite şi zări şi abisuri fără de sfârşit…

    Dar dispariţia ‚muncii’, spun ‚aboliţioniştii’ lumii, eradicarea muncii, nu trebuie să ne sperie: substitutul ei perfect este acum bătrânul Ludic – jocularul, galopant şi regar, convivial şi creator, insinuându-se tacit ca o metastază – ludo-ludere doborând şi ultima gardă, ultima teamă că ceva ne-ar mai putea, vreodată, dicta ce să facem. Realitatea’ – anunţă colectiviştii infantilizării – e numai ‚gaura neagră’ a gravităţii, spirând, lacomă, şi ultima fărâmă de viaţă care ne-a mai rămas…Plicticoasă şi sterilă, la ce bun cultivarea acestei ‚ocupaţii’ – munca – cât timp regula jocului a fost, deja, ropusă: a ludiza’, juisarea, savurarea maximă a unei anume plăceri – iată o aspiraţie!

    Astfel, efluvii de gură-cască se vor scurge ca nisipul în clepsidră, de-a lungul ‚atracţiilor’ tehnologiilor celor mai bizare, legănaţi de ocupaţia contemplativă, socială, a ‚minunării’. În după-amieze năclăite şi extins-familiale, unchii şi mătuşile şi verii şi alţii ca ei, gravitând în jurul familiei nucleare în care mama/tata/şi copiii se ţin, încă, profund înlănţuiţi de ritualul social-impus; şi în protocolarul eu/tu/el/ea/noi/voi/ei/ele, vor admira cu pioşenie piramide ciclopice, munţi de granit sau marmoreene muzee, risipiţi în grupuri eterogene, ce se prefac, sau cred, chiar, cu naivitate, în sfântul multiculturalism, desferecătorul de porţi către templele (de mai sus) pipărat plătite: să ne prosternăm, aşadar, magnificului trecut al ‚celuilalt’. Pe pereţi, în efigii suflate cu aur în ramele somptuoase, şi printre firişoare de apă abia şoptite ale unui hidro-decorativism de ultimă oră, adaos recent la kitsch-ul şi grosierul mărfii destinate ‚contemplării edificiale’ şi a ‚muzeografiei de contrabandă’, domni ascuţiţi, cu privirea ireală a împăiatelor scrutând timpul de după negritudinea istoriei, aprobă mut efluviul uman , etern mişcător al plebei.

    Acestia din urma vor fi, probabil, şi ultimii dezavuanţi ai ‚muncii’, căci munca rămâne, pentru ei, achiziţia capitală, negociată cu sistemul, zgârcit şi frugal întotdeauna când vine vorba de ‚remuneraţii’. Munca aduce, însă, resursele şi pentru aceste duminici nucelar-celular-familiale, în care istoria e însuşită din mers, pentru a fi regurgittă la primul colţ de stradă, în jurul unui curry suculent sau cam aşa ceva, fertele‚  multiculturale’ rămânând cele mai tentante (chiar şi pentru domnul Smith, puteţi să credeţi?), sau disparând între bicepşii lui Brad Pitt sau între coapsele solarizate ale acelei-urâte-care-trece-drept-frumoasă, Jennifer Aniston, cu fruntea împăroşată de perii scoşi starletei de ultimele cifre de afaceri afectate de violenţa Katrinei, cifre dezumflate brusc de la…de la….uite ca nu ştiu, dar staţi, mergeţi undeva pe lângă Oprah Winfrey (bune prietene cele două, nu-i vorbă), şi Jerry Springer, sau mai bine imediat ‚după’ sau ‚înaintea’ Taurului nesătul pre numele lui Seinfeld (tot Jerry, vedeţi, o fi ceva cu numele) – vă spun eu, ţineţi aproape de zona 7 sau 9 urmate de câte alte 7 zerouri fiecare..

    Dar munca, dragii mei (pot să vă spun dragii mei, nu-i aşa? Cineva mă admonestase, de curând, pentru caracterul, cică, ‚didactic’, de ‚profesoară cu morgă’, care ‚dă lecţii’ – ce să zic, eu vă iubesc, şi ştiu că ştiţi că nu-i aşa şi mai ştiu că împreună, numai împreună…Noi, Nu…Noi, Nu, niciodată, noi, nu), munca va rămâne, în ciuda ‚aboliţioniştilor’ şi ‚apocalipticiştilor’ nostradamiadei-care-nu-se-mai-întâmplă, rămâne pentru cohortele mai sus pictate, nomadele istoriei, căci aboliţionistul îi spune muncii aşa: Nu vezi ce idioţi? Eu în ruptul capului nu merg în barăcile plutitoare şi în igrasia slum-urilor din Bangkok – acolo, chiar în spatele aeroportului ăla de plastic – dar piticaniile cu limbi de păsări isterice, ei vor, ei vor dolarul-pe-zi..ei îl vor, ce le poţi face, e inuman…i-nu-maaaaaan!, dar nimeni nu mai poate să-i ajute… şi hibridul Raoul Smith, din Melbourne, căruia nu i s-a cerut, înaintea marii Adeziuni, decât credinţa în Ceva, indiferent Ce, Raoul Smith îşi propune acum ridicarea problemei  chiar diseară, la meetingul la care a fost, cu discreţie, invitat – meetingul treningurilor şi al cerceilor de plastic, al cazoneriei, simplităţii şi activismului şi militantismului şi politicii ‚de stradă’ (paşnică, ultra-paşnică, staţi fără grijă). La fiecare asemenea meeting al Alternativei Socialiste, liederul rufos şi fără vârstă, înghiţind hulpav venituri de profesor asociat prin departamente de Ştiinţe Politice, ca şi cele două ‚masculine’/feministe cu ştate grele de plată şi gigantice resurse din coteriile de busculadă proferând lozincile pionieratelor de plastic, de carton şi de fum…cu junii membri de miercuri şi vineri seară ai Alternativei Socialiste, scandând isteric lozinci leniniste deasupra cârciumii sordide din centrul Melbournului sau Londrei sau New Yorkului..

    În duminici oarecare, sub steagurile roşii fluturând în vânt, sau pleoştite de ploi metropolitane, pe arterele flancate de armatele pasive ale poliţiei locale, junii socialişti scandează din vârful plămânilor sloganuri pentru ‚Libanul liber’, eradicat de sub cotropitorul Israel. Şedinţele de analiză postfactum sânt totdeauna în sala sordidă a cârciumii înghesuite între umerii macroscopici ai zgârie-norilor, veşnic aceiaşi, pe lângă care trec şi junii dar şi masele amorfe ale familiştilor mai înainte pomeniţi, amatorii de istorie de contrabandă a mausoleelor, catedralelor, monumentelor şi geometriilor secrete în care ochiul tronează vigilent din înălţimi şi culmi nemaivăzute.

    Căci munca, aşadar, e şi la meşterii masoni, cioplitori în bazalt şi granit de portaluri şi aspre firide, de tainice biblioteci surpate şi iarăşi construite, căci ‚a construi’, în ciuda a orice, aceasta-i măreţia!; munca e şi la starul din cărnuri bine prăjite în solariile ca nişte apusuri coapte şi moi, în care te îmbraci după cât îţi dă mâna – dâra de fum, ca un parfum al morţii, torcându-şi firul scurt pe pielea aurie, căci şi ea munceşte, Anistoana Jennifer, urâta-trecând-drept-frumoasă, în zilele şi nopţile ardente ale celor două luni de filmări (ce ororare! Numai dacă n-ar fi avut de sporit cu cele 15 milioane contul sărăcit puţin, de Katrina cea neagră; e vară, e sezon,ce vreţi, vilele se mai schimbă şi ele, lumea e rea, dragă, bulimia costă, ce credeaţi, iar în entertainment industry, oh, oh, oh, ce să mai vorbim!); ei, şi munceşte şi junele activist, alternativul socialist, reiterând isteric o combinaţie de trotskisme (oroarea lui e de a nu le transforma în leninism-ceauşisme, căci a vazut Revoluţia decembristă în documentarele, cele patru pe care le au la sediu) şi teoriile ininteligibile ale postmodernismului, apocalipticismului şi globalismului, şi alte -isme şi –cronisme din seminariile ‚culturaliştilor-activişti şi ei, căci numai aşa se face Cultura, din Departament-în-stradă-şi-înapoi.

    Frunzele toameni bat la fereastra trenului Underground. Junele e invitat în după-amiaza asta la Cazino, în Sala de Oaspeţi a Studioului de Catifea, prelungă şi pluşată, o anexă discretă şi piezişă în extensia aripii de nord…Bătrânul, megastarul Băncii de Comerţ, proasppăt racolat în zonele rarefiate unde salariile nu se mai comunică, doar se ‚apropriază’, cu nonchalantă detaşare, căci, iată ‚pare că nici nu mai contează’, de aceea…Bătrânul în ascensiun, poartă în astă-seară costumul elegant al toamnei, el însuşi tomnatic şi reclus, în faţa paharului de Avian Superior, clipocindu-şi elveţian oxigenul care o fi stat şi la baza bulelor şi capsulelor lui Michael Jackson. Bătrânul mătură, ca un ceasornic, rând după rând din Financial Review, tamponându-şi ca-n transă colţurile lăsate ale gurii – o gură de ură! Junele miroase iute, a Tequilla şi a drog proaspăt tăiat, iar când Bătrânul îl invită să ia loc, rictusul blazării îi înfloreşte şi lui, prematur, peste dinţii strânşi şi sub nările adulmecând primejdia. În fotoliul moale ar vrea să-i strige, deodată, Bătrânului, Tatălui cu faţa brăzdată de o reţea de riduri adânci ca şi liniile din palmele acestui domn hotărât  şi străin, ar vrea să-i strige: „Ia-mă înapoi, vreau la Mama, la Mama, la Mama…”.     Ecoul din gând îl poartă spre amnioza care îi legase, odată, pe cei doi, fiul şi Mama, în baia cea dintâi, prelungă, în aventura în care a pornit fără să ştie, măcar, că El şi Ea, Domnul şi Doamna Moarte, vor fi primele chipuri, prima Femeie, primul Bărbat., Anima şi Animus, Persona şi Ego, şi toate, toate, toate care bat acum în coşul pieptului : „Deschide!”.

    De peste masa pătrată, aşternută cu mătasea albă, Tatăl se apleacă moale şi colegial, într-un ton şoptit: „La muncă băiete, avem treabă..Munca l-a făcut pe om, de copil te-am învăţat asta…OK, acum – …îl ştii pe Neville Court…mâine seara aş avea nevoie de tine să…”

Aurelia Satcau

Melbourne, august 2006