Islamul – sinteza, metafizica sufi, radicalism si perspective

Conflictele recente între diferite falii ideologice demonstrează necesitatea unei mai bune înţelegeri interculturale. Sistemele religioase, prin ramificaţiile lor sociale şi sociale, au determinat şi continuă să determine însăşi geneza fiinţei umane. Nu arhetipurile individualizate de religie, nu paradigmele şi dogmele în sine, ci riturile, obiceiurile impuse adepţilor au, în cele mai multe dintre cazuri, consecinţe dăunătoare, suprimând individualitatea şi încurajând mentalitatea de grup, atât de nocivă prin multiplele ei manifestări ontologice. Cultele sunt în fond o mişcare psihologică de masă, alegându-şi victimele din rândul persoanelor instabile, umplând golul ideologic, oferind o alternativă, în fapt, singura pe care aceştia din urmă o consideră viabilă. Astfel se explică puterea magnetizantă pe care liderii spirituali o exercită asupra unor categorii esenţialmente eterogene de indivizi. Oamenii sunt mereu în căutarea unui model spre care să tindă. Arhetipurile au fost create de indivizi pentru a servi ca punct terminus idealizat în cadrul proceselor de evoluţie spirituală. Oamenii au nevoie de astfel de puncte şi sunt foarte puţini cei care au capacitatea de a le găsi în interior, în propria fiinţă. Majoritatea are nevoie de îndrumări, are nevoie de “mijlocitori”. Clerul reprezintă, în cazul religiei, înlesnirea unei relaţii dintre individ şi divinitate.            

Chiar dacă astăzi se încearcă, prin diferite mijloace, o secularizare generală, religia va continua mai mult ca sigur să joace un rol central în cadrul umanităţii. Bun sau rău, acest efect pe care îl are religia există şi trebuie analizat ca atare. Cultele influenţează gândirea indivizilor, impun paradigme determinante în cadrul raţionamentelor. Stabilirea unor limite apriorice are consecinţe certe asupra finalităţii teoriilor. În momentul în care eşti integrat într-un sistem, concluziile raţionamentelor tale trebuie în mod absolut să respecte integritatea sistemului. Nu poţi să negi propriul element fiinţativ, pentru că aceasta din urmă este condiţia sine qua non de fiinţare a raţionamentului. Gândeşti doar dacă în prealabil exişti, de aceea, a nega printr-un raţionament însăşi existenţa înseamnă a aluneca într-un sofism redundant imposibil de rezolvat.

Religia islamică este astăzi considerată prin excelenţă o ideologie a violenţei. Fanatismul religios este asociat cu dogma musulmană, potretizând astfel fals o lume pe care occidentalul nici măcar nu încearcă să o înţeleagă. Prejudecăţile conceptuale nu fac decât să afecteze incipienţa teoretică.            

Islamul este poate singurul sistem religios din istorie “programat”. Întemeietorul acestui cult este Mahomed, un membru al puternicului trib Quray. Anul naşterii sale nu este cunoscut cu exactitate, însă aproximările cercetătorilor au determinat intervalul 567-572 ca fiind în cauză. Oraşul în care viitorul profet a văzut pentru prima dată lumina zilei este Mecca, astăzi un important centru religios al lumii musulmane. Există, ca şi în cazul altor mari fondatori de religii (Buddha, Iisus, Lao Zi…) multe legende legate de o presupusă naştere miraculoasă a lui Mahomed. Biografia sa este însă lacunară şi nu oferă informaţii pertinente legate de acest subiect. Abia din 610, anul primelor revelaţii mistice, datele se înmulţesc. În urma unor perioade lungi de izolare (tahannut), Mahomed elaborează sâmburii incipienţi, nucleul viitorului sistem religios. Deşi nu ştia să scrie sau să citească, Mahomed călătorise deja foarte mult şi intrase în contact cu diferite culte religioase. Creştinismul, în fazele sale încă timpurii, religia mozaică, păgânismul arab, cultele diferitelor popoare nomade din aceeaşi zonă, chiar şi zoroastrismul, au influenţat în mod decisiv elaborarea doctrinei islamice. Aceasta nu este în fond inovativă. Elementele sunt preluate, modificate, contextualizate de Mahomed, care se dovedeşte un foarte abil cunoscător al mentalităţii arabe, şi integrate apoi într-un metasistem. Extazul mistic prin intermediul căruia Mahomed recită versetele coranice va deveni o parte integrantă a religiei, devenind punct central al metafizicii sufiste, punct explicat pe larg de părintele acesteia, Ibn’Arabi, în “Contemplaţii Spirituale” (Mashahid al-asrar al-qudsiyya). Prin intermediul acestor viziuni, Mohamed postulează imuabilitatea Coranului (Qur’an-ul), cuvântul lui Dumnezeu fiind piatra de temelie a noului sistem ideologic.            

Privită în ansamblul ei incipient, religia islamică era o religie deschisă, o religie care, în fazele iniţiale, abolea în cadrul comunităţii (umma) orice formă de stratificare. Celulele monahale (specifice creştinismului), penitenţele şi mortificările (specifice budismului, hinduismului), privilegiul descendenţei (specific iudaismului), dispar, înlesnind comunicarea între individ şi divinitate, care devine directă, fără mijlocitori.

Mahomed a purtat războaie, a acţionat ca un abil om politic şi a reuşit în cele din urmă să impună religia musulmană triburilor arabe. Islamul este, în esenţă, o religie individuală impusă ca dogmă generală. Geneza acestui sistem a fost singulară, individuală, voinţă pură. Mahomed a recitat cuvintele care astăzi determină în mod decisiv viaţa fiecărui adept. Coranul nu poate fi pus la îndoială, pentru că este însuşi cuvântul Domnului, transmis prin intermediul celui mai important profet. Mahomed s-a individualizat pe sine în cadrul unei teozofii complexe. Nimic nu este lăsat la întâmplare în Coran, care atinge, în totalitatea sa, aspectele ontologice legate de indivizi şi de legătura dogmatică a acestora cu divinitatea. Figură centrală în cosmologia musulmană, Dumnezeu întrupează perfecţiunea, sfericitatea sa răsfrângându-se într-o unicitate absolută. Totul porneşte din şi se întoarce la Dumnezeu:

“ În Numele Lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător

1. Laudă lui Dumnezeu, Domul veacurilor,

2. celui milostiv, îndurat,

3. ce domneşte în ziua judecăţii…”                                                

Qur’an-ul  – Sura I, versetele 1-3

“Dumnezeu este Primul şi Ultimul. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte. Nimeni altcineva nu îl poate oculta. El se vede şi se cunoaşte pe Sine însuşi. Vălul său este propria sa Unitate. El însuşi este propriul Său văl. Vălul său este propria sa existenţă. Unicitatea lui îl învăluie într-un chip de negrăit.”                                                

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Doctrina islamică preschismatică nu permite subminarea atotputerniciei divine sub nicio formă. Intermediarii nu trebuie să se interpună între individ şi creator. Mahomed a instaurat pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care contestau unicitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu. Codul de legi care vine în completarea Coranului şi pe care se bazează şi astăzi organizarea social-politică din majoritatea statelor majoritar musulmane este Sunna. Termenul înseamnă “Calea”, asemănându-se cu principiul Tao, specific zonei orientale. Aceste legi ale Sunna au fost elaborate pentru a veni în ajutorul Coranului, pentru a întări cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a înlesni aplicarea acestuia. Prin aceste două teofanii, mesajul coranic devine practic lege. Astăzi, corpul de legi este cunoscut şi sub numele de şaria.            

Personalitate excepţională, vizionar rafinat, Mahomed a reuşit să creeze unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme religioase din istoria umanităţii. Însă, ca în multe alte cazuri în care personalitatea unui individ este factorul principal de coeziune, îndată după moartea Profetului, au apărut problemele. Luptele interne pentru putere, diferendele ideologice dintre diferitele secte, au dus în cele din urmă la o mare scindare, curentele formate rămânând şi astăzi pe poziţii antagonice. Ramura sunită a islamului este mai numeroasă şi, în general, privind din exterior, islamul este înţeles ca sunnic. Adepţii sunnism-ului respectă cu stricteţe tradiţia, urmând Sunna, calea indicată de Profet. În teologia sunnită, singura putere activă este puterea divină, soarta oamenilor fiind o consecinţă directă a voinţei lui Dumnezeu. Şiismul în schimb, are ca idee centrală delegarea puterii divine. Astfel, comunitatea şiită a fost condusă la început de imami, urmaşii direcţi ai lui Ali (cumnatul lui Mahomed, cel pe care acesta l-a desemnat pe post de succesor) şi ai soţiei acestuia, Fatima. Ultimul Imam a dispărut în jurul anului 874, iar de atunci reîntoarcerea acestuia a devenit un motiv central al cosmologiei şiite. Concentrându-se astăzi în Iran, însă prezenţi şi în celelalte ţări musulmane, şiiţii reprezintă partea mai puţin radicală a islamului, fiind deschişi inovaţiilor.

Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecinţă a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violenţă decât pe alocuri, iar contradicţiile care apar între aceste versete şi restul surelor nu face decât să scoată în evidenţă dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine ştiut că dualismul incită prin însăşi esenţa sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicţiile:

 “Credincioşii şi jidovii, şi sabeii, şi creştinii, şi magii, şi idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.”

Qur’an-ul  – Sura XXII – versetul 17

“ Oare nu vezi că totul din ceruri şi de pe pământ se închină lui Dumnezeu; şi soarele şi luna şi stelele şi munţii şi arborii şi vitele şi mulţi oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.”                                                

Qur’an-ul  – Sura XXII – versetul 18   

“Omorâţi-i, unde-i găsiţi, şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâţi-i căci aceasta este răsplata celor necredincioşi.”

Qur’an-ul  – Sura II – versetul 187   

“Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu ţineţi duşmănie, ci numai faţă de cei nelegiuiţi.”

Qur’an-ul  – Sura II – versetul 188   

“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.”

Qur’an-ul  – Sura II – versetul 189              

Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualităţii. În funcţie de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcţie de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepţie şi percepţia poate fi de multe ori înşelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepţilor. Este uşor să manipulezi atunci când ai la dispoziţie texte clasice atât de duale, iar pentru creştini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei şi cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situaţia nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esenţial de nevoia unei credinţe absolute în arhetipuri, o supunere totală faţă de rit şi o renunţare apriorică la dialectică, are aceste consecinţe, concretizate prin violenţă. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exerciţiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam şi extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât şi cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziţii antagonice), toate marile culturi umane.            

Islamul este o religie de sinteză şi reprezintă, atât prin fondul simbolic şi cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creştinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiţia fondatorului. Exerciţiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are şi puterea pe care adepţii musulmani o manifestă.           

Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu şi a fost obligată să accepte existenţa unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale şi cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind şi formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piaţă, faimosul Mc’World) şi lumea tradiţională, închistată în tradiţie. Puterea acesteia din urmă este încă mare şi trebuie să înţelegem că nimeni nu deţine adevărul absolut.

Mai multă cumpătare, să încercăm să înţelegem înainte de a acţiona, să încercăm în primul rând să acceptăm că există şi alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reuşim să înţelegem contextul fiinţativ în care se desfăşoară existenţa noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de uşor… Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte şi s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva… O cultură poate produce violenţă, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social şi, nu în ultimul rând, iubire:

 “Cei ce nu cred se vor aduna în iad.”

Qur’an-ul  – Sura VIII  – versetul 37   

“Din iubire ne-am născut

Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi

După iubire tânjim.

Iubirii ne încredinţăm.”                                                

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)            

Trebuie să ţinem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înţelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situaţia nu se va rezolva de la sine. Inerenţa nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ţinem cont de asta… O piatră întunecată străluceşte inevitabil în lumina lunii… Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem… Să învăţăm să acceptăm, să încercăm să învăţăm. Aceasta este calea omului înţelept!       

 

Bibliografie

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005

2. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992

3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

4. Cartea Învăţăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

5. Contemplaţii spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003

7. Islamul şi Occidentul – O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001

8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006

9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002

10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005

11. Enciclopedia religiilor – volum colectiv, peste 120 de autori – editura Pro Editură şi Tipografie, 2005